Aceasta a fost dintotdeauna, este şi va rămâne politica super-puterilor, politică-forţă şi, mai ales,  ucigător-aluzivă cu avertismente lansate în previziunea acţiunilor viitoare „în caz că“.

Acesta este contextul în care, recent, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă, preşedintele Putin a lansat unul dintre cele mai importante mesaje politice ale ultimei perioade, aş îndrăzni să spun chiar de la căderea Zidului Berlinul încoace, folosind tehnica străveche a şcolii diplomaţiei ruse, acoperind esenţa cu o imagine menită a fi nada în care ar trebui să cadă analiştii occidentali, cei care apără cu convingere reconversia la principiile democratice a întregii politici ruse.

Putin face o critică severă a întregului concept politic pe care Lenin a construit Uniunea Sovietică, optând la acea vreme în favoarea unei structuri confederative în locul uneia federative, greşeală gravă care a permis grupurilor etnice „să aibă dreptul de a urca în scenă“. Poate sunteţi tentaţi să spuneţi că, da, orice critică la adresa principiilor politicii leniniste este un cadou făcut generaţiilor prezente şi o înfierare a trecutului opresiunii comuniste. După părerea mea, chiar că v-aţi bucura degeaba, căci Putin intră rapid în esenţa problemei, o leagă de „chestiunea ucraineană” şi merge cu mult mai departe, înspre o posibilă similitudine cu alte situaţii, printre ele fiind evident şi cea din Republica Moldova. Asta este cea mai clară, directă şi non-interpretabilă indicaţie directă că „formula Steinmeier”, adevărat concepută pentru Ucraina şi care va intra şi în legislaţia ei naţională, poate deveni, din punctul de vedere al Rusiei, soluţia de federalizare prin care să se rezolve toate nedreptăţile şi inadvertenţele istoriei. Cele începute prin decizia greşită a lui Vladimir Ilici.

 Ce spune Putin?

În timpul formării Uniunii Sovietice, teritoriile original ruseşti care nu aveau nimic de-a face cu Ucraina, întreg litoralul Mării Negre, pământurile din zona Rusiei occidentale, toate au fost date Ucrainei cu motivaţia stranie «pentru a contribui la ridicarea procentului proletariatului în Ucraina», asta deoarece Ucraina era o regiune rurală. Era ceva ciudat în decizia asta, dar oricum a fost luată. Aceasta este moştenirea statului clădit de Lenin şi pe care o analizăm în acest moment“.

Pe fond, nu critica la adresa lui Lenin este importantă, chiar dacă inedită la acest nivel al statului, ci opoziţia faţă de formula statului confederat în favoarea soluţie federale. Chestiune esenţială deoarece poate anunţa mişcări enorme pentru viitor, constituind în acelaşi timp şi un mesaj care va fi preluat mai departe de către diverse partide politice din Europa şi zonele proxime fostei URSS, cele direct vizate deoarece acolo există amestecul de populaţii dublat de schimburi de teritorii amplificat pe vremea lui Stalin şi devenit acum cauza unora dintre conflictele deschise sau îngheţate.

Sunt foarte limpezi două aspecte.

Pe de o parte, se formulează o critică la adresa sistemului confederativ, mult prea lax şi lăsând entităţilor componente prea multe atribuţii esenţiale, deosebit esenţialmente de federaţia cu al său guvern unic şi generator de soluţii unice în cele mai importante domenii de competenţă.

Ok, însă federaţie pe ce teritoriu? Cel definit de care graniţe? Recunoscute de cine, din moment ce, în Europa, liniile frontierelor garantate ca imuabile prin Acordurile de la Helsinki s-au schimbat aproape continuu, prin naşterea consensuală a Germaniei, despărţirea entităţilor componente ale Cehoslovaciei, fărâmarea Iugoslaviei şi apariţia mulţimii de state din Balcanii de Vest, divizarea Ciprului, anexarea Crimeei.  Iar întrebarea esenţială este, în acest context, dacă procesul va continua în momentul în care discuţia poate să privească „teritoriile original locuite” de o populaţie sau alta.

Discuţia asta poate evolua şi se poate otrăvi instantaneu atunci când cineva va avea interesul s-o facă. Gândiţi-vă doar ce va însemna numai o revendicare rusă, susţinută cu orice tip de argumente, inclusiv cu forţă militară, în cazul în care Moscova va primi şi se va decide să susţină chemări de reintegrare la patria-mamă a unor teritorii despre care s-a vorbit acum explicit, printre care „întreg litoralul Mării Negre“ şi fostele teritorii original ruse date Ucrainei. Dar dacă, Doamne fereşte, discuţia se extinde şi se iscă revolte identitare în rândul populaţiilor minoritare care vor să se regrupeze pe vechile lor teritorii istorice? Haosul ar fi deplin, căci iată harta principalelor state sau regiuni cu echilibrul între ruşi şi minoritari (click pe imagine pentru rezoluţie mai mare):

A mai existat un element important pomenit de Putin, anume spălarea pe mâini, demonstrativă şi completă, de orice acuzaţie că în Donbas s-ar afla echipamente ruseşti. Nu, spune dânsul, „simpatizanţii” cauzei separatiştilor din întreaga lume trimit asemenea echipamente de ultimă generaţie în Donbas unde, de luptat, luptă „rezidenţii locali” alături de mercenari străini, unii dintre aceştia fiind chiar cetăţeni germani sau francezi:

Sunt mereu întrebat: de unde îşi procură aceşti oameni tancurile şi artileria? În multe locuri fierbinţi din întreaga lume există conflicte şi campanii militare, inclusiv cele care implică folosirea tancurilor, artileriei etc. De unde vin? De la structurile şi statele care simpatizează cu cauza lor, dar e vorba de echipamentul lor, nu de unul străin”.

Iar asta se poate spune despre orice conflict prezent şi viitor în care, din senin, asemenea echipamente grele apar pe un teritoriu şi intră în dotarea unor trupe miraculos de bine pregătite, cu sprijinul direct al unor trupe de mercenari organizaţi acum în formaţiuni militare autonome, sub comandă proprie, acţionând într-adevăr în multe dintre zonele de conflict ale lumii, Inclusiv în Donbas? Inclusiv în zonele litorale ale Mării Negre de care vorbea preşedintele rus? De ce nu, deoarece asta s-a dovedit o soluţie probată pentru „anonimizarea“ conflictelor şi deplasarea răspunderii, inclusiv penale, de la state care nu mai pot fi acuzate de agresiune, înspre grupări non-statale, în definitiv SRL-uri militare pe care este aproape imposibil ca cineva să poată spera să le aducă vreodată în faţa unei Curţi Internaţionale.

Discuţia a început. Singura necunoscută este dacă şi cum se pregătesc statele interesate. Dacă vor s-o facă. Dacă ştiu s-o facă. Cărţile şi hărţile sunt puse pe masă.