Lupta pentru putere sau despre cum se schimbă regimul lui Vladimir Putin: alegerile locale şi regionale din Federaţia Rusă

Pe data de 8 septembrie 2019 în Federaţia Rusă vor avea loc scrutine electorale la nivel local şi regional, unde urmează să fie aleşi guvernatorii a 16 regiuni, 13 parlamente regionale şi se vor reînnoi mandatele de cinci ani a 45 de deputaţi municipali din parlamentul Moscovei.

Deşi totul pare să se desfăşoare în maniera obişnuită, spaţiul politic din Rusia este acum diferit faţă de cel din anii trecuţi. Trecem în revistă doar câteva momente importante care au avut loc recent. La 20 iulie în capitală a avut loc un protest, după ce Comisia Electorală din Moscova a înlăturat din cursa electorală 57 de candidaţi, în Karaciai-Cerchezia, printr-o hotărâre judecătorească, candidaţii de pe lista Partidului Comuniştilor din Federaţia Rusă au fost excluşi din competiţia electorală, iar candidatul independent Alexei Navalnîi a fost arestat.

Dincolo de truismele competiţiei electorale, acest scrutin ridică mai multe dileme. Prima, şi cea mai importantă, se referă la viitorul partidului puterii ,,Rusia Unită” (l.r. ,,Единая Россия”) şi la dinamica regimului politic din Federaţia Rusă. Dacă până spre 2008 consolidarea partidului, determinată şi de condiţiile favorabile din mediul internaţional, a oferit o bază stabilă pentru dezvoltarea regimului putinist, după modificarea articolelor 81 şi 96 din Constituţie, văzută ca un indiciu al stagnării puterii, ideea de stabilitate a fost pusă la îndoială. Această temă a devenit şi mai acută în spaţiul politic rus, în primăvara acestui an, după demisia din funcţiadeţinută timp de 30 de ani a preşedintelui kazah, Nursultan Nazarbaev. Evenimentul a provocat multe întrebări în cercurile politice de la Kremlin deschizând aşa-numita ,,dilema a succesiunii”. VladimirPutin a răspuns acestor îngrijorări într-o manieră diplomată, fără să ofere alte detalii despre succesorul său. Această atitudine a preşedintelui, care continuă să fie pilonul structurii puterii, a întărit şi mai mult convingerea că regimul se află într-o perioadă de stagnare şi, în multe privinţe, chiar în regresie. Arestul lui Mihail Abîzov, unul dintre membrii echipei lui Dmitrii Medvedev, a adus în spaţiul public tema liberalilor şi eficienţa capitalismului de stat dezvoltat sub auspiciile actualului regim, ceea ce nu a făcut decât să întărească convingerea că puterea nu trăieşte cea mai bună perioadă a sa.

În mai puţin de două luni, în capitala Rusiei au loc proteste. Primul val a fost determinat de arestul lui Ivan Golunev, jurnalist de investigaţie la publicaţia Meduza, care se ocupa de cercetarea unor scheme de corupţie a unor persoane din anturajul primarului Moscovei, Serghei Sobianin.  Considerate a fi cele mai ample proteste din 2011-2012 încoace, acestea au atras atenţia presei iar cazul a fost intens mediatizat.Pe fondul acestor împrejurări, Ministerul Afacerilor Interne preia cazul lui Ivan Golunev dispunând investigarea condiţiilor de privare de libertate a jurnalistului pus sub acuzaţia deţinerii de droguri. Contextul nu face decât să confirme situaţia delicată în care se află regimul sugerând că bazele acestuia au devenit fragile iar pentru ca să îşi asigure supravieţuirea trebuie să meargă la tot mai multe compromisuri cedând presiunii societăţii. Cel de-al doilea protest, cel din 20 iulie, se află în continuarea celui din iunie fiind expresia creşterii dispoziţiilor protestatare în societatea rusă. Cetăţenii ruşi au ieşit în stradă şi în alte oraşe mari ale Rusiei, sub diverse pretexte. Oricât de neobişnuit ar putea părea, imaginea generală însă este unitară: nemulţumirea societăţii faţă de politicile actualei guvernări (reforma fondului de pensii, legea TVA-ului) este în creştere, iar dezamăgirea în regim provocată de înrăutăţirea condiţiilor de trai este puternică. Chiar dacă acest scrutin electoral nu va schimba semnificativ peisajul politic din Rusia, el certifică faptul că regimul s-a atrofiat iar stabilitatea lui este întreţinută artificial şi doar aparentă.

Prin înlăturarea candidaţilor din lista Partidului Comuniştilor din Federaţia Rusă în republica Karaciai-Cerchezia printr-o hotărâre judecătorească, partidul puterii a dorit să transmită un mesaj clar opoziţiei. Dincolo de acest mesaj însă, acţiunea realizată prin intermediul justiţiei poate fi văzută şi ca o expresie a temerii reale a partidului ,,Rusia Unită” de acest oponent politic în mod concret şi, mai mult decât atât, de consecinţele pe care le-ar putea avea o potenţială (şi posibilă) victorie a comuniştilor atât în contextul sensibil din Caucazul de Nord, dar şi în celelalte regiuni ale Rusiei.

Ascensiunea şi decăderea partidului puterii ,,Rusia Unită”

La alegerile din Duma de Stat din 1999, mişcarea interregională ,,Unitate” (l.r. ,,Единство”) se plasează pe locul doi după Partidul Comuniştilor din Federaţia Rusă, condus de Ghenadii Ziuganov. Această victorie marchează momentul ascensiunii. În 2003, mişcarea se transformă în partidul ,,Rusia Unită” înghiţind acele elemente ale opoziţiei recalcitrante – fie punctate, fie sistemice, fie loiale – şi semiopoziţiei, care i-au şi asigurat partidului supravieţuirea şi existenţa atât de îndelungată. Niciun alt partid, bloc electoral sau bloc politic din istoria recentă a Rusiei nu a reuşit să devină un veritabil partid al puterii, chiar dacă încercările în această direcţie nu au fost puţine. Succesul partidului ,,Rusia Unită”, de orientare centru-dreapta în cadrul eşichierului politic, s-a datorat câtorva factori – unii de natură sistemică, alţii determinaţi de agenţi, şi, în sfârşit, de circumstanţe favorabile.

Capitalul politic al partidului au fost regiunile, iar condiţiile structurale care i-au asigurat succesul au fost reprezentate de slăbiciunea cronică a statului şi a instituţiilor democratice. Spre deosebire de blocurile politice şi electorale anterioare care au pretins la rolul de partid al puterii şi s-au articulat în jurul preşedintelui Boris El'ţin, pilonul viitorului partid ,,Rusia Unită” a fost prim-ministrul şi viceprim-ministrul, la acea vreme, Serghei Şoigu. Aceasta şi pentru că, la acel moment, El'ţin deja  nu îşi putea asuma un asemenea rol. La etapa incipientă, mişcarea ,,Unitate” nu a avut un program politic propriu-zis, ci a fost concepută mai degrabă ca o platformă social-politică care îndemna la unitate şi reconcilierea societăţii cu societatea şi a guvernanţilor cu guvernaţii. Mişcarea se transformă în partid abia după ce bazele administrative şi politice ale acestuia sunt consolidate devenind stabile şi capabile să-i asigure supravieţuirea şi continuitatea. De asemenea, un rol important în ascensiune l-a avut mesajul mişcării ,,Unitate” , care a exploatat eficient dispoziţia şi ideile existente în spaţiul social. Spre deosebire de antecesori ce pledau pentru schimbări sistemice, mesajul mişcării ,,Unitate” transformate ulterior în partidul ,,Rusia Unită” era unul cu puternice valenţe sociale, chiar dacă în esenţă era un apel politic.

Mecanismul de funcţionare al sistemului partinic dezvoltat în perioada lui Boris El'ţin a fost folosit cu succes şi de Vladimir Putin. Definirea liniei ideologice a partidelor şi crearea opoziţiei era prerogativa centrului, unde mişcarea politică era extrem de intensă. După ,,testarea” realizată la centru se recurgea apoi la ,,plasarea” în regiuni, unde spaţiul politic se articula în jurul unui lider, mişcarea politică şi pluralismul ideilor era inexistent, şi unde se menţineau nişte miniregimuri autoritare. Prin urmare, abilitatea periferiei federale, adică a regiunilor, de a lua parte la dinamizarea spaţiului politic la nivel naţional a fost extrem de redusă pe parcursul întregii perioade de tranziţie spre democraţie. După adoptarea sistemului electoral proporţional, în 2014, capacitatea liderilor regionali de a-şi formula propriile agende politice a fost aproape anihilată. Preferinţele electoratului se îndreaptă, în mod normal, în primul rând spre liderii de partid şi abia apoi spre cei regionali şi locali. Introducerea sistemului electoral proporţional nu a făcut decât să întărească această regulă. Prin urmare, agenda politică a liderilor regionali/locali s-a diluat în cadrul celei naţionale, a partidului.

Primul indiciul al regresiei partidului ,,Rusia Unită” şi transformarea acestuia dintr-un bloc politic într-o mişcare socială se găseşte în iniţiativa creării ,,Frontului Naţional”, în anul 2014. Platforma anunţată ca fiind a fi un canal de comunicare al politicului cu societatea, care să faciliteze şi să încurajeze schimbului de idei şi realizarea iniţiativelor societăţii civile, a fost de fapt expresia competiţiei între grupurile politice care formează partidul ,,Rusia Unită” şi necesitatea de a multiplica pârghiile puterii. Atunci când rating-ul partidul puterii, ca bază a regimului actual, este în scădere fiind ameninţat de pierderea bazelor sale electorale, acesta produce noi dispozitive şi mecanisme de menţinere a controlului asupra puterii extinzând aria acestei baze. Cu alte cuvinte are loc atomizarea puterii. La alegerile din septembrie 2019 (care implică participarea a 10% din populaţie), mai puţin importante decât cele din 2018 din Duma de Stat (nucleul puterii reale) unde mizele erau foarte mari, se implementează această nouă strategie a atomizării puterii. Faza de testare aplicată acum doar circumscpripţiei electorale Moscova, constă în promovarea candidaţilor independenţi, adică ruperea de partidul puterii la nivel formal fără pierderea avantajului susţinerii administrative şi birocratice a partidului [¹]. Se încearcă salvarea aparenţelor: pe fondul impopularităţii aflate în creştere a partidului puterii, tot mai mulţi membri de partid s-au detaşat de ,,Rusia Unită”. La aceste alegeri, de exemplu, în circumscripţia electorală Moscova, nu există niciun candidat din partea ,,Rusiei Unite”. Cu toatea acestea însă, legislaţia acestui subiect al federaţiei permite alegerea pe circumscpripţiile unice ale membrilor, nu pe lista de partid. Situaţia reprezintă aşadar un compromis: puterea renunţă la partid pentru a păstra puterea.

În 2017, prima reformă a sistemului partinic din istoria Rusiei postsovietice, a creat iarăşi o situaţie interesantă. Creşterea artificială a numărului de partide prin modificarea bazelor legale de înregistrare a acestora a avut ca efect imediat devalorizarea conceptului de partid politic, ca formă de asociaţie politică şi socială, provocând o confuzie şi mai mare a cetăţenilor în faţa multitudinii de oferte electorale (în anul 2017, la alegerile din Duma de Stat au concurat 71 de partide şi formaţiuni politice – un număr enorm). Reforma însă nu a fost realizată cu scopul de a dinamiza spaţiul politic şi nici pentru a încurajare pluralismul, ceea ce este o măsură greu de realizat în contextul social-politic de acum. Reforma a fost e mai degrabă expresia erodării bazelor electorale ale partidului, a cărui rating s-a aflat într-o cădere liberă,  şi a eforturilor tot mai mari pe care ,,Rusia Unită” trebuie să le facă pentru a nu pierde puterea.

Opoziţia liberală. De ce ,,Edinaya Rossia” spune ,,nu” şi comuniştilor?

Cea mai mare dificultate a opoziţiei liberale din Rusia este determinată de absenţa unei agende politice proprii, factor ce le-ar permite să se erijeze într-o autentică alternativă politică la actuala guvernare. Programul politic al liberalilor ruşi este bazat, aproape exclusiv, pe critica la adresa partidului ,,Rusia Unită” şi a preşedintelui. Punerea sub arest, acţiune devenită deja clasică, al celui mai carismatic reprezentant al opoziţiei liberale – Alexei Navalnîi – în preajma scrutinelor electorale demonstrează nu atât natura iliberală/autoritară a regimului (ţinerea sub arest al lui Alexei Navalnîi durează de obicei puţin), cât lipsa unităţii în aripa opoziţiei liberale şi uşurinţa cu care aceasta poate fi dominată. Strategia de a înainta candidaţi independenţi, nerealistă per se, indică o dată în plus absenţa consensului şi fragmentarea puternică prezentă în această tabară politică. Ce de-a doua dificultate a opoziţiei liberale, poate cea mai importantă, este generată de poziţionarea sa faţă de sistem. Împărţirea în opoziţie sistemică, opoziţie punctată şi semiopoziţie, o moştenire a administaţiei lui El'ţin, este direct proporţională cu apropierea de cercurile puterii.

Opoziţia liberală sistemică (fără o tradiţie istorică), formată de şi în cadrul sistemului existent, este foarte puţin reprezentată în spaţiul politic din Rusia. Subminarea potenţialului ei se realizează prin metode coercitive. Cel mai recent caz este cel al lui Nikita Belîh, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai opoziţiei liberale sistemice, care a fost arestat, sub acuzaţia săvârşirii unor fapte de corupţie, şi condamnat la închisoare în iarna anului 2018.

Opoziţia liberală punctată, loială şi semiopoziţia, deşi oficial se poziţionează împotriva guvernării, vine în sprijinul celor în mâinile cărora se află puterea pentru a-şi realiza propria agendă politică, atunci când există această posibilitate. Anume aceste specificităţi atribuie acestei aripi a opoziţiei liberale un caracter mai mult sau mai puţin formal făcând-o, iarăşi, uşor de controlat.

În cazul Partidului Comunist din Federaţia Rusă situaţia este uşor diferită. Aşa-numitul ,,Nürenberg rus” a oferit elitei liberale posibilitatea de a transfera puterea din mâinile defunctului PCUS în mâinile ,,noii” clase conducătoare. După intrarea în legalitate a comuniştilor ruşi deja, în februarie 1993, puterea era împărţită. Chiar şi aşa însă, pe tot parcursul deceniului nouă al secolului XX a existat teama că noul Partid Comunist va accede la conducerea statului, într-o formulă sau alta. În pofida dispoziţiilor existente în societate şi a cererii foarte scăzute pentru ideologia social-democrată, posibilitatea unei deturnări a situaţiei în favoarea comuniştilor era reală. Aceasta pentru că, în regiuni exista o puternică mişcare centrifugă, de contestare a centrului federal, iar asocierea liderilor regionali/locali cu Partidul Comunist din Federaţia Rusă, fie şi temporară, s-ar fi constituit într-o forţă politică ameninţătoare pentru liberali-democraţi. Această posibilitate există şi acum, reieşind din acţiunea la care a recurs partidul puterii pentru eliminarea acestui oponent politic. Nu mai puţin importantă pentru investigarea situaţiei este ,,poziţia geografică a deciziei politice” - republica Karaciai-Cerchezia. Republicile din sudul Rusiei, adică din regiunea Caucazului de Nord, unde există  puternice tendinţe separatiste, sunt cel mai dificil de controlat datorită structurii sociale (solidarităţile de clan), situaţiei economice, compenenţei etnice şi confesiunii (islamice). Vladimir Putin, din 2000 şi până în prezent, a încercat să menţină sub control dispoziţiile separatiste (care există şi în regiunea Volga şi Siberia) şi prevenire escaladării situaţiei într-un conflict armat. Compromisul găsit, în 1999, a constat în crearea unei stabilităţi artificiale susţinute financiar de Moscova: republicile au fost lăsate să se guverneze după principiile proprii în schimbul intervenţiei minime a centrului. Liderii locali, care se bucură de aprobarea şi susţinerea Kremlinului, sunt garanţii stabilităţii şi păcii în această zonă. Moscova îşi concentrează toate eforturile în această regiune pentru menţinerea acestui status-quo – fie prin programe economice, fie prin obiective ce promovează zona ca o bază turistică şi de agrement. O ingerinţă în cadrul acestui mecanism nu înseamnă doar o ameninţare pentru stabilitatea regimului politic din Rusia, ci echivalează cu pierderea controlului asupra regiunii şi, implicit, o ameninţarea la adresa integrităţii şi unităţii statului. Prin urmare, decizia politică realizată prin intermediul justiţiei (ceea ce întăreşte semnificaţia ei, care nu ţine de competiţia electorală, ci de securitatea naţională) de a înlătura candidaţii Partidului Comuniştilor din Federaţia Rusă în republica Karaciai-Cerchezia trebuie privită prin prisma încercării de a contracara pericolului distrugerii stabilităţii naţionale, şi abia apoi a regimului.

La ce trebuie să ne aşteptăm?

Alegerile din septembrie 2019, deşi au un caracter previzibil, sunt importante pentru descifrarea dinamicilor viitoare ale partidului ,,Rusia Unită” şi pentru evoluţia regimului putinist. În primul rând pentru că acest scrutin electoral relevă foarte clar o situaţie ignorată mult timp de Kremlin. Atrofierea puterii, vizibilă după 2017, este acum o realitate ce nu mai poate fi ascunsă şi în niciun caz trecută cu vederea. Puterea se macină din interior şi se erodează pe propria structură, datorită propriilor mecanisme. Ca să supravieţuiască trebuie să construiască noi pârghii şi să cedeze tot mai mult presiunii din exterior – fie a societăţii, fie a altor agenţi din spaţiul politic. Producerea unor pârghii noi, care să susţină actuala arhitectură a puterii, nu este lipsită însă de riscuri. Cel mai presant element este timpul. Al doilea element crucial ţine de modul în care puterea va gestiona nemulţumirea şi frustrarea crescândă a societăţii. Cu toate acestea, în condiţiile actualului regim nu se va realiza o schimbare radicală şi bruscă. Această variantă ar însemna prăbuşirea regimului şi un şir de consecinţe greu de prevăzut. Dacă ,,experimentul de la Moscova” va avea succes, vom asista la o transformare treptată a verticalei puterii într-o structură mult mai complicată pe orizontală şi, prin aceasta, la o reconfigurare a bazelor regimului putinist.

Cea de-a doua chestiune pe care o ridică scrutinul electoral din septembrie 2019 se referă la viitorul ,,Rusiei Unite”, care aluneca treptat din zona puterii în zona socială. Pierderea statutului de partid al puterii, dar mai ales migrarea partidului spre o mişcare socială, deschide tema construcţiei sistemului multipartidist în Rusia postsovietică şi chestiunea viabilităţii unei atare organizări a spaţiului politic reieşind din experienţa istoriei recente. Transformarea ,,Rusiei Unite” sugerează regresia ei şi, mai mult decât atât, eşecul articulării unui partid al puterii, ca formă de existenţă a acestui tip de asociaţie politică specifică fostelor state sovietice.

Mişcările partidului ,,Rusia Unită”, aflate într-o relaţie de interdependenţă de dispoziţiile societăţii, ar putea dinamiza maşinăria partidului şi ar facilita accesul direct spre spaţiul social. Această acţiune ar avea două implicaţii: fie politicul (adică puterea) va influenţa şi va gestiona mult mai uşor mutaţiile şi direcţia ideilor existente în spaţiul social, fie societatea va opune o rezistenţă mai mare faţă de aceste ingerinţe. Cel mai probabil vom asista la o sinteză a acestor două direcţii. În prezent, factori ca gradul de urbanizare, educaţia, bunăstarea, componenţa etnică, problemele de mediu joacă un rol foarte important în dinamica spaţiului politic şi în formularea preferinţelor electoratului în regiuni. În acest mod, devine probabilă varianta creşterii decalajului între mişcările politice din interiorul regiunilor şi amplificarea ei în cadrul celor unde în prezent activitatea din spaţiul politic este intensă (de obicei cele din zona europeană a Rusiei). Creşterea decalajului între mişcările politice din regiuni şi, implicit, a preferinţelor electorale va presupune o abordare electorală diferenţiată, ceea ce este aproape imposibil de realizat în condiţiile actuale. ,,Experimentul de la Moscova”, în cazul reuşitei, ar putea rezolva această problemă oferind supleţe şi fluiditate maşinăriei puterii. Iată aşadar un motiv în plus pentru care ,,Rusia Unită” va face tot posibilul ca această încercare să fie un succes.

                                                                                    Autor: Veronica Onea

[¹] Andrei Perţev, Deschiderea celui de-al doilea front naţional. Cum ,,Rusia Unită” se transformă din partidul puterii într-o mişcare socială. // Андрей Перцев, Открытие второго народного фронта. Как «Единая Россия» превращается из партии власти в общественное движение, https://carnegie.ru/commentary/79494, accesat vineri, 26 iulie 2019, ora 17:10.