Am făcut într-un articol precedent o scurtă biografie a lui Vladimir Putin pentru a putea înţelege cititorii că acţiunile din Ucraina fac parte dintr-un puzzle iar acţiunile de la Kremlin sunt departe de a putea fi justificate prin nebunie ci poate chiar prin prea mult raţionament.

Voi încerca să vă explic pe scurt în acest articol care este viziunea lui Vladimir Putin şi expusă public prin ideologii Kremlinului. Scopul acestor articole este de a înţelege cititorii raţionamentul acţiunilor care vor avea să vină şi cum va cădea România în această nouă conjunctură istorică ce este similară celei ce a dat naştere celui de al doilea război mondial.

Voi explica modul în care vede noul Kremlin Lumea şi relaţiile sale cu ceilalţi jucători importanţi.

Relaţia cu NATO

Alianţa Nord-Atlantică este văzută la Kremlin ca una îndreptată împotriva Moscovei şi cu potenţial ofensiv şi agresiv. 

Exinderea alianţei după 1989 şi încercările repetate de a se spori prezenţa militară NATO cât mai aproape de graniţele Federaţiei Ruse este percepută ca pe o ameninţare fizică directă. 

Jocul NATO de a se folosi de orice motiv pentru a deschide baze militare lângă Federaţia Rusă este perceput la Moscova ca o încercare de limitare a mişcărilor, de sugrumare a imperiului, aşa cum prin comparaţie face şi o anaconda victimei sale.

De exemplu pretextarea intervenţiei Rusiei în Ucraina pentru realizarea de noi baze şi consolidarea celor existente în Sud-Estul Europei reprezintă o pierdere importantă a lui Vladimir Putin.

Relaţia cu SUA

SUA este văzută ca fiind principala ameninţare la adresa securităţii Moscovei. După căderea URSS fostul inamic nu şi-a reevaluat atitudinea faţă de Kremlin şi a continuat printr-o acţiune de forţă şi de acaparare a acelor zone părăsite de Federaţia Rusă în momente de cumpănă. 

Moscova consideră că SUA nu a jucat corect şi în momente grele a încercat să aplice lovituri Federaţiei Ruse.

După 1989 am avut parte de o lume unipolară condusă de SUA. Supremaţia deţinută de insulari intră în contradicţie cu planurile Moscovei care îşi doreşte reluare rolului de mare putere a lumii, ori pentru asta este nevoie de un plan şi de aliaţi.

Relaţia cu Uniunea Europeană

Contrar a ceea ce aţi putea crede Federaţia Rusă nu are nici un gând agresiv faţă de Uniunea Europeană şi are tot interesului pentru consolidarea reală a acestei instituţii.

De ce? Pur şi simplu pentru că o Europă mai puternică este o Europă mai independentă şi care în mod natural se va îndrepta împotriva interesului american(pentru propriul interes) şi care domină acum lumea. 

O Europă puternică este una care îşi vede propriul interes, deci anti-americană, chiar de ar fi şi anti-rusă. Ori pe termen mediu şi scurt este interesul Federaţiei Ruse de a slăbi puterea în lumea  a SUA.

Uniunea Europeană este văzută la Kremlin ca fiind principalul aliat ce ar putea dejuca planurile SUA de a deţine în continuare controlul asupra lumii, asupra resurselor lumii.

O Uniunea Europeană funcţională, o Uniune Europeană puternică, înseamnă de fapt o Uniune Europeană germanizată şi scăpată de sub controlul SUA(nemţii nu pot uita rolul american în cele două conflicte mondiale ce au forţat Germania să rămână una vest-continentală).

O relaţie specială vede a avea Moscova cu Berlinul. Atitudinea între cele două este de simpatie reciprocă. De aici şi atitudinea constantă a Germanie de a nu răspunde apelurilor SUA de intervenţie peste tot în lume.

Germania, ca şi Federaţia Rusă, are interesul deschis de a-şi extinde puterea, ori în acest moment ea este limitată de către dominaţia SUA asupra resurselor.

Putin, ca şi Stalin, vede relaţia cu Germania ca una de interes reciproc: Germania vine cu tehnologie pentru prelucrarea imenselor resurse ale Federaţiei Ruse şi care vor putea transforma cu totul Siberia, ce constitue acum o ameninţare la adresa securităţii Federaţiei Ruse prin resursele imense dar prin densitatea mică a populaţiei. Un bun la care mulţi râvnesc, inclusiv China.

Relaţia cu Japonia

Moscova doreşte să se folosească de sentimentele anti-americane ale japonezilor, ce nu pot uita evenimentele din cel de al doilea război mondial, pentru a-şi găsi un nou aliat.

În acest sens Moscova chiar manifestă deschidere pentru cedarea insulelor Kurile, atât de puternic disputate, dar care ar putea să îi aducă Federaţiei Ruse o prietenie de durată.

Odată relaţiile deschide se doreşte punerea la dispoziţia Japoniei a resurselor Siberiei pentru a putea menţine economia niponă la niveluri ridicate dar ameninţatoare pentru dominaţia SUA.

Relaţia cu Iranul

Rusia doreşte o relaţia de prietenie cu Iranul prin care speră să deţină controlul asupra lumii arabe.

Scopul este de a slăbi influenţa actuală a Turciei inclusiv asupra statelor musulmane din zona de influenţă Moscovită şi înlocuirea acesteia cu cea a Iranului.

Turcia este văzută în acest moment ca un aliat tradiţional al axei Washington - Londra, una veche de câteva sute de ani, fără şansă de a fi atrasă în favoarea interesului rus.

Ceea ce se întâmplă acum în Irak ar putea avea legătură cu planul lui Putin de realizare a unui mare califat islamic(declarat public) care să îi ofere accesul la mările calde, totul sub protecţia şi controlul Iranului. De asemenea în acest fel s-ar slăbi puternic dominaţia SUA asupra resurselor de petrol şi care constitue un pericol major pentru Federaţia Rusă prin capacitatea de a dicta preţul la nivel mondial.

Relaţia cu China

Rusia vede China ca pe un al patrulea pol al noii ordini mondiale, alături de Federaţia Rusă, Uniunea Europeană şi SUA.

Relaţia dorită este una de prietenie în condiţiile în care parteneriatele cu Uniunea Europeană şi cu Japonia ar reuşi. Spun asta deoarece China are tendinţa demografică de a se extinde spre Nord, ceea ce constituie o mare ameninţare asupra Federaţiei Ruse. De aceea se doreşte mai multă Germanie şi mai multă Japonie în Siberia, pentru a putea contracara expansiunea demografică şi economică Chineză.

De asemenea relaţiile tradiţional reci dintre Japonia şi China sunt văzute în beneficiul Moscovei.

Relaţia cu România 

Binenţeles că România nu figurează pe lista scurtă a intereselor Moscovei, dar există referiri cu privire la abordarea faţă de aceasta.

Ideologii Kremlinului văd în România un posibil aliat, dar acum aflat sub control american, uşor de realizat ca urmare a experienţei comunismului, pus ca responsabilitate pe umerii Moscovei.

Moscova nu doreşte relaţii reci cu România dar consideră că e nevoie să investească mult pentru a le încălzi. O atitudine favorabilă faţă de Unirea cu Republica Moldova, fără de regiunea transnistreană, sunt semnalele constante trimise de Moscova, spunându-se oficial şi preţul: regândirea relaţiilor tradiţionale dar şi parteneriatele actuale.

Federaţia Rusă vede în România un aliat puternic în cazul în care ar reuşi în viitorii 20 de ani să o momească spre Uniunea Euroasiatică, un câştig imens şi de prestigiu faţă de valoarea celorlalţi componenţi şi privarea Uniunii Europene de acces la Marea Neagră, ce ar redeveni un Lac Rusesc(influenţa Turciei ar scădea).

De asemenea prin România spaţiul Euroasiatic s-ar extinde până la limita spaţiului german reprezentat de Austria, Ungaria nefiind importantă ca resurse şi demografic.

De aici interesul crescut american de a contrabalansa astfel de acţiuni prin plasarea de efective militare în România şi prin investirea într-o atitudine pro-americană şi anti-rusească. Aici nu vorbim de o Americă umanistă ce vine să îşi protejeze aliaţii ci de una pragmatică ce nu doreşte pierderea controlului asupra Europei şi inclusiv a lumii.

Moscova vede în momentul de faţă România ca o ţară ocupată de Imperiul American şi care necesită a fi eliberată. Acest lucru nu este văzut ca fiind realizat prin acţiuni militare ci prin încercarea de preluare a puterii politice şi economice, aşa cum s-a făcut şi în Ucraina, urmând ca ulterior să se schimbe percepţia publică cu privire la Federaţia Rusă, văzută acum ca un stat cu potenţial agresor.

În momentul de faţă ţara noastră pare a fi în derivă la nivel de societate deoarece elita intelectuală se complace în a nu-şi juca rolul. În loc să ofere argumente şi alternative ale unei dezbateri reale, preia mesaje ce reflectă interesul uneia sau alteia din părţi, fără a se oferi analize în spaţiul public. Aparent ar fi un lucru normal având în vedere că adevărata elită culturală a fost decimată de regimul impus de sovietici după 1945 în încercarea de a modifica conştiinţa naţional românească în una favorabilă.

Interesul deschis şi deosebit manifestat de către SUA are legătură directă cu interesul propriu de a realiza între Federaţia Rusă şi Germania a unui brâu de securitate care să blocheze conlucrarea sau conflictul dintre cele două. Prin controlul asupra Centrului Europei, Polonia-România-Turcia, SUA deţine controlul asupra Uniunii Europene, asupra unor posibile relaţii viitoare cu Federaţia Rusă şi în primă instanţă asupra echilibrului global care îi este favorabil.

În acest moment interesul românesc coincide cu cel american, fiind pentru prima oară în istorie când datorită tehnologiei lumea s-a micşorat dar rolul nostru a devenit extrem de important.

Ajutorul interesat american ne protejează de expansionismul german, care este unul naţional şi nu unul european, doar în interes propriu(s-a văzut în actuala criză când Germania a preferat că crească pe umerii celorlalţi), dar şi faţă de cel rusesc, care este unul cu mult mai puternic.

Conflictul din Ucraina este consecinţa încercării SUA  de a penetra şi mai puternic spaţiul de interes rusesc. Acest lucru este văzut ca o formă de agresiune din partea Federaţiei Ruse, ce este situaţia de a fi practic înconjurată.

Acesta este motivul pentru care Germania ezită, SUA plusează, Rusia nu renunţă.

Rusia este dispusă să folosească inclusiv arsenalul nuclear în cazul în care trupe NATO ar lupta efectiv în Ucraina. Dacă ar exista un singur moment în care ar crede că Ucraina ar putea fi pierdută atunci cu siguranţă acele lovituri nucleare preventive ar putea fi folosite. Aici nu mai este în joc viitorul global al Federaţiei Ruse ci chiar existenţa acesteia ca unitate statală.

Dacă SUA a îndrăznit să meagă până la graniţă, există temerile justificate de ce va urma: destrămarea Federaţiei Ruse? Acest lucru nu poate fi permis în viziunea celor de la Moscova.

Politica Federaţiei Ruse nu este una a lui Vladimir Putin ci una de stat şi menţinută constant de sute de ani. Acum are loc doar o regândire a strategiilor în condiţiile în care tehnologia a produs modificări importante, cum ar fi de exemplu accesul la informaţie.