Gambitul Rusiei în Marea Azov

Soldaţi ruşi în Marea Neagră / Foto: Warsaw Institute

Încă de la declararea independenţei, în 1991, Kievul a identificat situaţia din Crimeea drept o vulnerabilitate de securitate naţională ca urmare a cantonării Flotei Mării Negre în Sevastopol.

Negocierile cu Moscova, finalizate în 1997, au pus bazele unui tratat care să rezolve moştenirea sovietică, Rusia obţinând 81,7% din flotă, iar Ucrainei revenindu-i 18,3 procente, adică 87 de nave şi un submarin.

Anexarea peninsulei Crimeea nu a produs tensiuni geopolitice doar în Marea Neagră, ci şi în ceea ce priveşte Marea Azov, care, până în 2014 era controlată în proporţie de 70% de către Ucraina. De altfel, Kievul avea controlul total al strâmtorii Kerci, motiv pentru care Moscova era nevoită să plătească taxe pentru intrarea în Marea Azov.

Citeşte şi: Tensiunile din Marea Azov şi necesitatea unui răspuns ferm

Astel, cunoscută ca Lacul Meotic în Antichitate,  Marea Azov a fost într-o situaţie securitară latentă până la sfârşitul Războiului Rece, pentru ca începând cu 1991 statutul  său şi cel a al  Crimeei să fie în centrul disputelor diplomatice ruso-ucrainene, dispute care ar fi trebuit a fi soluţionate printr-un acord semnat bilateral în 2003, ce delimita apele din Azov ca ape teritoriale ruso-ucraineen.

CheckMedia – Analiză video: Tensiuni în Marea Azov

Evident, acordul nu a mai fost respectat de către Moscova după ce ruşii au anexat Crimeea şi au preluat controlul strâmtorii Kerci, urmând o serie lungă de acte prin care  Rusia a încălcat normele dreptului internaţional, atât prin închiderea unilaterală a strâmtorii, arestarea unor nave ucrainene şi a personanului acestora în 2018 sau şicanarea ambarcaţiunilor comerciale care merg în porturile ucrainene din Azov. Sigur, Moscova nu vede o problemă în aceste acţiuni, asta deşi  Ucraina este privată pur şi simplu de drepturile ce-i revin ca stat riveran.  Mariopol joacă un rol extrem de important în acest context, situat în proximitatea regiunilor separatiste, portul asigură o parte însemnată din necesarul de materii prime şi alimente pentru întregul est al Ucrainei. Cu toate acestea, navele care trebuie să ajungă în port sunt oprite de către autorităţile ruse prin controale care întârzie ajungerea acestora la destinaţie pentru săptămâni sau chiar luni întregi. Concomitent cu alte acţiuni subversive, printre care şi războiul informaţional, Rusia vrea să crească tensiunile sociale în estul Ucrainei în detrimentul Kievului.

Mai mult, excluzând Ucraina din propriile sale zone maritime, Rusia exploatează acum, tot în detrimentul dreptului internaţional, resurse precum pescuitul sau rezerve de petrol şi gaz natural. Mai apoi, construcţia Podului Crimeei, care face joncţiunea între Rusia şi peninsulă, un proiect de 3,7 miliarde USD în ciuda problemelor economice ruse, ridică nu numai probleme privind capacitatea navelor care ar trebui să ajungă în Mariopol, dar şi numeroase semne de întrebare privind protecţia mediului din Marea Neagră.

Cum podul nu este suficient pentru satisfacerea intereselor regionale ale Rusiei  prin controlul Mării Azov, Moscova reuşeşte să suplimenteze necesarurile privind aprovizionarea trupelor cantonate în Crimeea, putând să-şi proiecteze puterea dincolo de Marea Neagră. Spre exemplu, portul Sevastopol a reuşit astfel să aibă un rol extrem de important în campania militară a Rusiei de susţinere a lui Bashar al Assad, atât prin transportul de alimente, cereale sau muniţie către regimul de la Damasc, cât şi prin deplasarea unor nave militare către Tartus, nave care au susţinut ofensiva militară rusă.

Nu în ultimul rând, prin capturarea Mării Azov, Rusia a reuşit să controleze în totalitate Canalul Volga-Don, folosit chiar de către SUA în perioada 2000-2003 pentru aprovizionarea Ajerbaijanului, devenind singurul broker care controlează traseul maritim între Marea Neagră şi Marea Caspică.

Moscova crează o presiune constantă la adresa Ucrainei, dincolo de cele peste 2.000 km de frontieră comună. În Transnistria rămâne cantonat Grupul Operativ al Trupelor Ruse, care este o ameninţare pentru regiunea Odesa, una dintre puţinele conexiuni economice ale Ucrainei cu pieţele internaţionale, iar în Belarus, dincolo de unele divergenţe cu Moscova, Lukashenko este dispus să sprijine interesele Moscovei faţă de Kiev. Însăşi Lukashenko, în dorinţa de a distrage atenţia de la evenimentele interne, a declarat că în Ucraina sunt pregătiţi militanţi care ajung în Belarus pentru a orchestra proteste, arătând astfel dispoziţia Minskului de a de raliza narativelor ruse.

În tot acest tablou, triada Marea Neagră –Crimeea – Marea Azov rămâne principala ameninţare pentru Ucraina alături de mişcările separatiste din Donbas, motiv pentru care, pe termen scurt şi mediu este nevoie de un răspuns mult mai ferm al NATO dar şi de susţinerea comunităţii internaţionale de reglementare a Mării Azov pe baza Convenţiei Naţiunilor Unite.