Întâmplarea a făcut să ne întâlnim faţă în faţă, pe la mijlocul unui octombrie, la fel de luminos ca septembrie, la o sărbătoare tradiţională a vinului basarabean. Era singur la masă când m-am aşezat, cu permisiunea lui. Părea puţin euforic. Blond ca lămâia, vreo 35 de ani, figură atletică, privire albastră, pătrunzătoare.

După ce am schimbat câteva vorbe, am început să călătorim, ba prin România, ba prin Federaţia Rusă. L-am plimbat şi prin Capitală, dar şi în provincie. Din când în când, mă oprea: ”Pe acolo am fost”. ”De ce, când?” A dat din umeri, adică era treaba lui, nu a mea. Treptat, aşa s-a mai băut o cană de vin, acceptată fără negocieri, deci plătită de mine.

”Am auzit că vreţi să aderaţi la Uniunea Europeană”. ”Da, aşa este”. ”Dar, pe noi ne-aţi întrebat?” ”Care noi?” ”Noi, Federaţia Rusă”. ”Nu. Trebuia?” ”Da, negreşit. Ţara mea e nemulţumită de atitudinea României, nu s-a aşteptat ca aceasta să facă un asemenea pas fără să fim consultaţi. E ca un fel de trădare...”.

La a doua cană de vin, i-am spus: ”Să presupunem că România a greşit... Ce veţi face, cum veţi reacţiona la gestul ei de-a dreptul îndrăzneţ?” ”Vom demonstra că ţara dumneavoastră nu merita să intre în UE, avem mijloacele noastre... Până atunci, cumpărăm tot ce se poate cumpăra în România, la preţuri care ne convin. Apoi, aşteptăm...”.

”Aşteptăm”! Brusc mi-am amintit de Dan Puric, aflat într-un turneu în Federaţia Rusă, care povesteşte undeva că, după un spectacol, aflat în faţa unui important general rus venit să-l felicite, i-a spus acestuia, în lipsă de altceva, ca să facă un pic de conversaţie de protocol, că România va adera la UE. ”Nu-i nimic, noi vă aşteptăm!” – a replicat acel piept plin de medalii de sus până jos.

Alte exemple de acest gen, din care să reiasă că uneori suntem priviţi în continuare, mai ales de la Kremlin, ca o fostă colonie rusească, stau la îndemâna multora dintre noi.

Uneori, România ştie, alteori nu ştie cum este catalogată în afara graniţelor sale. Dacă un general rus şi un ziarist de la Moscova afirmă că Federaţia Rusă ”aşteaptă”, iată că s-a aşteptat până acum. ”Vă uniţi cu Republica Moldova, dacă intraţi în C.E.A.!”. Parcă aşa sună o recomandare, un alt fel de ultimatum când vine de la Kremlin, învelit în catifea, dat României.

Până în prezent, dorinţa Federaţiei Ruse de a lărgi C.E.A. se oprea la Prut. Cel puţin la nivel declarativ. Zilele trecute, această dorinţă a trecut graniţa României. Perioada complicaţă prin care trece ţara, sfâşâiată de lupta pentru putere timp de 23 de ani, o transformă într-un fel de pradă pentru marele său vecin şi fost stăpân.

Dialog imaginar: ”Altfel? Ce se întâmplă dacă nu suntem de acord cu acest punct de vedere, de aderare la C.E.A., ba chiar îl ignorăm?” ”Altfel, adio unire între cele două state româneşti!” ”Dar, aceasta depinde numai de voi, ruşii?” ”Da!” ”Dar, părerea UE, din care facem parte, nu contează?” ”Nu!”

Iată un alt fel de traducere a pricazului de la Moscova: ”Dacă nu vreţi să intraţi în C.E.A., şi e clar că nu vreţi, atunci renunţaţi definitiv la unirea cu Moldova din stânga Prutului. Altfel, cine ştie unde se poate ajunge?” Dacă aşa stau lucrurile, se pare că nu mai e de glumă.

Cineva spune că Federaţia Rusă ”ne întinde o mână”. Uneori, mâna întinsă se termină cu o îmbrăţişare. Numai că, atunci când te îmbrăţişează Federaţia Rusă poţi să te sufoci.

Unii analişti politici mai firoscoşi ar putea să afirme, dând frâu liber imaginaţiei lor: ”Poate că Federaţia Rusă are deja o lumină verde de la Bruxelles. România a mai fost lăsată în secolul trecut, de către Occident, în braţele Moscovei. Nemulţumit de prestaţia ţării noastre în plan european, Vestul ar putea să renunţe din nou la ruda sa mai săracă numită mai sus. Speculaţii, ar spune alţii.   

Sau: faptul că Moscova nu s-a consultat cu celelalte cancelarii occidentale, în legătură cu aceeastă invitaţie incendiară, nu mai trebuie pus la îndoială. În plan internaţional, Federaţia Rusă continuă să acţioneze ferm ca un partener egal cu Uniunea Europeană, sau cu alte centre de putere.

România se află în faţa unei provocări fără precedent.

În toată ţara, găseşti de câţiva ani inscripţii care sună aşa: ”Basarabia e România!” Strângerea semnăturilor necesare pentru Unire se apropie de sfârşit. Întrebarea de bun-simţ pe care şi-o poate pune orice român este următoarea: ”România, cu numeroasele probleme pe care le are de rezolvat la ora actuală, inclusiv controversata regionalizare şi noua Constituţie, în condiţii de coabitare belicoasă, este pregătită pentru aşa ceva?”

Totodată, cu o uşoară modificare, românii din dreapta, dar mai ales din stânga Prutului, ar trebui să găsească răspuns la o altă întrebare: ”Republica Moldova, cu o situaţie internă în derivă, cu un partid comunist foarte puternic, este pregătită pentru un asemenea pas? Există o majoritate care să dorească Unirea?” Dacă răspunsul e DA, bravos naţiune! Dacă e NU, ce vom face cu semnăturile respective?

Şi o simplă îngrijorare: un asemenea eveniment special în istoria României a fost bine gândit de actuala putere, are la bază o strategie, sau vom înregistra un eşec răsunător de politică externă românească, cu un efect devastator pentru decenii la rând?