EXCLUSIV Dan Dungaciu: România se uită la Rusia de sub scut. Ce urmează?
0
Niciodată bătrâna expresie „a fi sub scut” nu a reprezentat succesul aşa cum a făcut-o zilele acestea, după inaugurarea Scutului antirachetă de la Deveselu. Un proiect care s-a întins pe durata a două administraţii americane şi asumat de echipe politice diverse de la Bucureşti – semnul unei consistenţe strategice pe care România o are incontestabil.
Inaugurarea de la 12 mai intră în seria proiectelor majore, nu multe, pe care Bucureştiul le-a marcat în raport cu spaţiul euroatlantic. Integrarea în NATO, integrarea în UE şi… Scutul.
După ce fanfarele au tăcut, steagurile au încetat să mai fluture şi oficialii au plecat, rămâne întrebarea fundamentală: cum va fructifica România, dincolo de umbrela strategică, faptul că a devenit, vorba unui oficial american, „un luptător care se bate la o categorie superioară de greutate”? Cum va face ca scutul să devină oportunitate şi nu capăt de drum. Aşa cum nu s-a întâmplat cu integrarea euroatlantică din 2007, care a lăsat senzaţia amară că Bucureştiul nu a avut niciodată un proiect post aderare.
Despre asta va fi vorba în acest material. Cum poate România valorifica Scutul până la capăt, ce nu ar trebui să (mai) facă şi ce ar trebui să facă, chiar dacă asta ne aduce inevitabil la elefantul din camera - Federaţia Rusă.
Dar să o luăm pe rând.
Miza economică – un pariu pierdut
Odată intrată în UE, România avea, teoretic două cărţi fundamentale de jucat. Prima, economică. Dimensiunile sale în raport cu vecinii o făceau potenţial candidat la funcţia de actor regional semnificativ. Proiectul a fost ratat.
În timp ce polonezii, cehii sau ungurii şi-au creat proprii „campioni regionali”, pe care i-au susţinut, încurajat şi proiectat în exterior, România a ratat aproape toate ţintele. Între primele companii energetice din regiune, de pildă, cea mai mare este PKN Orlen din Polonia (20 miliarde de euro cifră de afaceri în 2015), a doua companie este MOL (16 miliarde Euro).
România, singurul stat din regiune cu resurse semnificative şi tradiţie în rafinare şi exploatare nu se află cu nicio companie în primii zece (Petrom, la un moment dat mult peste MOL-ul unguresc, a ajuns astăzi de 4 ori mai mic!). Mai mult, în acest top, polonezii au cinci companii, cehii doua, ungurii una si ucrainenii două.
În ciuda faptului că România este a doua economie din zona Europei de Sud-Est, bursa de la Bucureşti este de şase ori mai mică decât cea a Budapestei, ca să nu mai vorbim de Varşovia, fondurile de investiţii româneşti sunt cvasi-inexistente, iar capacitatea României de a-şi face simţită prezenţa în regiune, minoră. În România se manifestă pe piaţă 14 fonduri de investiţii poloneze, trei maghiare, două ceheşti şi unul slovac.
În acelaşi timp, România nu se află printre primii 10 investitori străini în nici o ţară din regiune, exceptând Republica Moldova. Dar despre „cel de-al doilea stat românesc”, trebuie să reamintim că, după 26 de ani, cu bani mulţi trimişi acolo şi mesaje politice encomiastice, România nu are nicio investiţie strategică în Republica Moldova. Concluzia e dezolantă: România, practic, nu există ca investitor străin! După integrarea în UE, economia ca oportunitate a fost un pariu pierdut.
Miza strategică – încă pe masă. România şi dimensiunea estică
A doua oportunitate o constituia poziţionarea strategică a României ca frontieră estică. Fără să fi fost valorificată până la capăt, miza este încă pe masă. În primul rând, evenimentele recente au indicat fără echivoc că orice extindere a spaţiului euroatlantic spre Est se amână sine die.
Consecinţa? România rămâne pe o perioadă lungă de timp frontiera estică a UE şi NATO. În al doilea rând, Scutul în sine resuscită dosarul strategic. Sigur, acesta nu face România infailibilă, dar îi ridică semnificativ cota de securitate şi prezenţă simbolică în regiune. Întrebarea e cum o va folosi? Cum această vulnerabilitate aparentă (poziţia de margine) se poate transforma în câştig strategic?
Miza României de perspectivă rămâne Estul. Este singură postură din care poate adăuga valoare adăugată pentru partenerii din UE sau NATO. Iar modul cum poate fructifica asta e un proiect care să cuprindă o serie de elemente - nimic original şi nimic de inventat.
În primul rând, precum partenerii noştri polonezi, îţi construieşti instituţii oficiale/oficioase pentru a aborda sistematic regiunea, fără dependenţa de mode geopolitice sau de bunăvoinţa sponsorilor.
Polonia are două instituţii oficiale plus o fundaţie oficioasă care fac asta. În al doilea rând, pui pe harta regională Bucureştiul prin organizarea anuală, la nivel oficial, a unei conferinţe regionale dedicate Mării Negre. În al treilea rând, croieşti alianţe focalizate pe mizele majore ale viziunii politico-diplomatice.
Odată adoptat obiectivul, îl flanchezi inteligent prin parteneriate eficace şi credibile. Şi, nu în ultimul rând, eşti prezent pe teren, printr-o diplomaţie oficială şi publică active, menţii canalele de comunicare deschise, nu rupi inutil dialogul, nu cazi în extreme. Doar prin prezenţă pe teren şi canale deschise de comunicare poţi, eventual, aplica mecanisme diplomatice clasice – medierea sau concilierea – sau să te impui în formate formale de negociere. Totul, fireşte, în marja de mişcare stabilită de sancţiuni sau deciziile luate de partenerii noştri din UE sau NATO pe un dosar sau altul.
Proiectul lipsei de proiect
Din păcate, nimic din ceea ce am enumerat nu se poate aplica României. Nu avem instituţii specializate pe Est, girate de guvern, Ministerul de Externe sau Preşedinţie, nu avem o conferinţă anuală dedicată Mării Negre (tulburător, inexplicabil şi impardonabil eşec al diplomaţiei noastre).
În ceea ce priveşte parteneriatele, dincolo de cifra însufleţitoare a „parteneriatelor strategice” semnate, apar suficiente dubitaţii legate de consistenţa lor. Un singur exemplu.
În perspectiva celui mai însemnat eveniment de securitate care urmează, respectiv Summitul NATO de la Varşovia, parteneriatul (strategic) România – Polonia ar fi trebuie să funcţioneze fără fisuri, în interes bilateral şi în perspectiva punerii în valoare a flancului estic al NATO, aflat sub evidentă presiune şi ameninţare, dar concurat serios de flancul sudic al Alianţei.
În esenţă, consensul este prezent, doar definiţia flancului estic diferă, se pare, la Varşovia şi Bucureşti. Cel puţin asta sugerează un articol recent al Ministrului de Externe polonez Witold Waszczykowski, publicat pe 25 aprilie în prestigioasa Foreign Policy şi intitulat „NATO’s Eastern Front Is Being Tested” (cu un subtitlu semnificativ: „Alianţa trebuie să-şi reînnoiască jurămintele la Varşovia – cu voce tare şi suficient de clar pentru ca să se audă la Moscova”).
Mesajul este clar, doar că, în perspectiva Ministrului de Externe polonez, „flancul estic” nu înseamnă nici România nici Marea Neagră, care nu sunt menţionate deloc în text. Şi asta în condiţiile în care e vital pentru Bucureşti ca atenţia Alianţei să fie distribuită egal între „nordul” şi „sudul” Estului. Un mesaj care te lasă melancolic şi care ar fi trebuit corectat prompt (cel puţin) într-o publicaţie de acelaşi prestigiu de un oficial român de nivelul cel mai înalt. Să ne aşteptăm la asta? Întrebare e, fireşte, retorică.
În ceea ce priveşte ultimul aspect, respectiv prezenţa României pe teren, aceasta e parcimonioasă, mult sub cota necesară unui furnizor de expertiză. Un singur exemplu relevant. Singurii diplomaţi din R. Moldova, practic, care nu trec Nistrul decât rarisim (şi atunci în excursii septice de grup) sunt diplomaţii români.
Americanii, nemţii, britanicii, polonezii se duc curent în Transnistria nerecunoscută, se întâlnesc cu „oficialii” de acolo, finanţează proiecte. România, nu. De ce, nu e clar. Sigur, abţinerea poate fi o opţiune. Dar, după cum s-a observat deja, atitudinea devine inexplicabilă, chiar ridicolă, atunci când te pretinzi furnizor de expertiză inclusiv în legătură cu o regiune din care te excluzi.
Ce să le spui în plus partenerilor tăi despre evoluţiile din Transnistria, în condiţiile în care ei se deplasează acolo curent şi vorbesc, tot curent, cu „oficialii” de acolo?
Şi dacă tot vorbim de R. Moldova, pe relaţia cu Chişinăul nu se întrezăreşte nimic astăzi în termenii unui proiect. Sprijinim, precum soldatul japonez care nu a aflat că s-a încheiat războiul, „integrarea europeană a R. Moldova”. În rest, nicio investiţie, nici un plan de implicare economică peste Prut, nici-o prezenţă consistentă la nivel european (experţii trimişi de Comisie la Chişinău numără doar doi români comparativ cu… cinci lituanieni!).
Relaţia cu Ucraina este şi ea conjuncturală. Îşi mai aminteşte cineva, de pildă, de pompoasa Trilaterală România-Ucraina-R. Moldova lansată de către Bucureşti în octombrie 2014? Şi dacă nu, de ce? Şi de ce această iniţiativă, altminteri discutabilă, nu a fost nici măcar invocată cu ocazia vizitei preşedintelui Ucrainei Petro Poroşenko la Bucureşti din aprilie 2016? Dacă fiecare „iniţiativă” de politică externă ţine doar cât rămâne în funcţie iniţiatorul acesteia, asta nu se numeşte politică externă, ci joc futil al unui sistem personalizat care nu îşi cunoaşte nici menirea nici rosturile regionale.
În realitate, pe dosarul ucrainean România acţionează acum, tacit, prin suportul necondiţionat şi activ al Ucrainei, pe logica unui proiect polonez al Intermarium-ului, lansat după cel de-al Doilea război mondial de Mareşalui polonez Józef Piłsudski şi relansat recent de preşedintele polonez Duda.
Această perspectivă, pe care Varşovia nu a explicitat-o niciodată după (re)lansarea ei publică, iar Bucureştiul nu a comentat-o, pare să patroneze relaţia româno-ucraineană, cel puţin dacă ne uităm la acordurile şi parteneriatele, inclusiv militare, care au fost în discuţie.
Dar miza României şi a spaţiului euroatlantic la Marea Neagră nu este nici Ucraina nici Republica Moldova. Elefantul din cameră este, evident, Rusia. Înainte însă de a cerceta cum ar trebuie să se raporteze la Rusia România de sub scut, să vedem cum NU trebuie să se raporteze la ea.
Cum ratezi relaţia cu Federaţia Rusă
Prima este „relaţii zero cu Rusia”, în numele apartenenţei noastre euroatlantice. Pură, dură şi fără rest. Este atitudinea de vigilenţă maximă, în care o Rusie atotputernică, pasămite, va reuşi oricum să ne facă rău dacă lăsăm fie şi o breşă neacoperită în relaţia cu ea. O Rusie care numai asta aşteaptă. O Rusie care ne poate nimici oricând şi care este o ameninţare nucleară permanentă pentru România (şi numai pentru ea!). În această interpretare, orice afirmaţie care vine dinspre Est, de la orice nivel, se transformă, isteric, într-o declaraţie de război.
În esenţă, este atitudinea celor trei purceluşi din poveste. Rusia devine lupul cel rău faţă de care nu te poţi apăra, orice casă ţi-ai construi, din paie sau din cărămidă, căci lupul vine şi o dărâmă dintr-o suflare. Deşi România este în UE şi NATO, noi tot cu Ucraina sau R. Moldova o comparăm! Ce avem de făcut este să stăm cu toţii pitiţi cu capetele sub pat şi cu codiţele afară care să tremure îngrozit şi spasmodic.
Problema cu această perspectivă este că desconsideră tocmai ceea ce laudă. Adică apartenenţa noastră la NATO, parteneriatul strategic cu SUA şi… Scutul antirachetă. Pe de-o parte avem cele mai puternicie garanţii de securitate din istoria noastră modernă – şi aşa este! -, pe de alta tremurăm ca purceluşii în aşteptarea fatală şi fatidică a lupului cel rău. Este atitudinea unui blocaj sumbru şi autocontradictoriu.
Asta când nu devine ridicol, cum a fost cazul recent cu interpretarea unui material publicat de un analist rus pe agenţia lenta.ru, care a devenit în ochii comentatorilor o declaraţie de război nuclear la adresa Bucureştiul, când era, de fapt, o tentativă scrâşnită şi (voit) ironică de minimalizare a Scutului de la Deveselu.
A doua atitudine este cea a parteneriatului mântuitor cu Rusia. Dacă în prima interpretare dialogul cu Rusia ne duce direct în Iad, în această versiune ne duce direct în Paradis. Este cea a adepţilor fără rest ai relaţiei economice şi politice cu Moscova, promovat mai timid în presa de la noi, dar abundentă în postările de pe net, predilecţia troll-ilor activi şi prompţi, a Sputnik-lui sau a Vocii Rusiei şi, mai rar, a canalului Russia Today.
De cele mai multe ori teza se livrează indirect. României îi merge prost pentru că nu are o relaţie cu Rusia, integrarea ei euroatlantică este un eşec, lumea e nemulţumită, clasa politică umilită, firmele româneşti nimicite, libertăţile suspendate şi Basarabia pierdută (faimosul Plan Belkovschi).
România se izolează de Europa prin atitudinea aceasta nechibzuită, dar, oricum, Moscova nu are nevoie de Bucureşti pentru că „discută direct cu şefii lui”. Rareori exprimată la nivel politic în România (cu o singură excepţia la un moment dat), această opinie are adepţii ei.
În realitate, poziţia e complet aberantă şi fără nicio legătură cu realitatea. După cum ne-a învăţat experienţa ultimilor ani, şi Rusia şi România pot trăi la nivelul unor relaţii diplomatice, şi nu numai, îngheţate.
Nu avem nevoie unii de alţii, nici politic nici economic. Problemele României nu ţin de ne-relaţia cu Rusia, ci de propriile incapacităţi, mediocrităţi şi turpitudini în relaţia cu proiectele interne sau partenerii externi, iar relaţia cu Basarabia, inclusiv invocata reunificare, nu ţine atât de Moscova, cât de incapacitatea flagrantă şi vinovată a clasei politice de la Chişinău de a decide ce vrea sau, măcar, dacă vrea ceva. Rusia influenţează/decide relaţia dintre cele două maluri ale Prutului exclusiv pentru că POATE, adică pentru că îi permite Bucureştiul şi, mai ales, Chişinăul.
Relaţia cu Rusia nu se poate pune, matur şi pragmatic, în nici una din cele două ipostaze. Ambele poziţii sunt excesive, deci fără valoare de utilizare. Nu sunt viziuni (geo)politice; sunt mai degrabă obsesii.
Elefantul din cameră: Rusia
Încheiem cu ceea ce în opinia noastră este una dintre mizele majore ale unei Românii aşezată sub Scut. O diplomaţie a proiectul în raport cu Marea Neagră, bazată pe viziune, instituţionalizare, prezenţă efectivă pe teren, expansiune economică, activism şi pragmatism.
Nu e vorba aici, cum am mai spus, nici despre simpatii nici despre antipatii. Ci despre un mod de a valorifica singurul atu pe care România îl mai are în regiune: cel strategic. ACESTA trebuie valorificat. Doar aşa Bucureştiul poate deveni furnizor de expertiză veritabil şi actor cu potenţial diplomatic în regiune.
În această perspectivă trebuie abordată şi relaţia cu Federaţia Rusă, mai ales de o Românie care, ea însăşi, a propus partenerilor europeni şi în cadru Sinergiei Mării Negre şi în cadrul eforturilor de revizuire a Politicii Europene de Vecinătate o platformă de „security trust” în care să intre şi „vecinii vecinilor”.
Ideea de bază a unei relaţionări cu Rusia nu este că nu putem altfel – putem, cum am făcut-o şi până acum -, ci că ar putea fi în avantajul ambelor părţi să facem asta; şi poate şi al partenerilor noştri. Şi încă ceva: României nu îi cere nimeni nici să exceadă sancţiunile impuse Rusiei, nici să joace rolul unui „cal troian”, nici măcar să devină Ungaria. E vorba doar de a te menţine în cadrele fireşti şi agreate: nu doar că Miniştrii de externe germani sau Secretarul de stat al SUA au dialoguri cu Moscova, dar chiar şi apriga Polonie are un canal deschis (şi utilizat recent) la nivel de secretar de stat în relaţia cu Federaţia Rusă.
…Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Pentru ca România să conteze regional trebuie să treacă de la o viziune de politică externă pasivă (nu faci nimic şi greşelile celorlalţi te scot în evidenţă în faţa Catedrei de la Bruxelles), la una activă. Iar asta presupune şi o altă atitudine faţă de Federaţia Rusă: o „indiferenţă” diplomatică, dar pragmatică, profesionistă şi destinsă.
Se încarcă comentariile...
