Este o chestiune de timp, până când aliaţii se vor convinge dacă ţarul tuturor ruşilor, prezidentul de azi, va mai lua o halcă de pământ din Ucraina, sau Ucraina întreagă, plus Transnistria. 

Vrea sau nu conducerea fragilă a Uniunii Europene, harta Europei de Est s-a modificat. 

De facto, Rusia a ocupat Crimeea, iar Kievul nu mai speră că va redobândi această peninsulă. 

Cert este că liderii unor state foste sovietice, care iniţial agreau formula Uniunii Redivivus, cea Euro-Asiatică, acum au devenit brusc circumspecţi, rezervaţi, prudenţi, pildă fiind chiar preşedintele Belarus.

Dacă era să ia în serios afirmaţia Comandantului Suprem al Forţelor Aliate din Europa, generalul Philip Breedlove, Kremlinul confirma practic că în 12 ore putea ocupa militar Ucraina. 

Avioane ruseşti de luptă, staţionate la Primorko-Akhtarsk, în sudul Rusiei.

Numai că şi generalii ruşi sunt conştienţi de diferenţa specifică.

Ucraina de răsărit poate fi o reeditare a succesului din Crimeea, dar cu victime inevitabile, în confruntarea militară pe care autorităţile interimare, de la Kiev au evocat-o din raţiuni ce ţin de demnitatea naţională a ucrainenilor, dar şi din motive electorale, alegerile anunţate pentru 25 mai fiind un pariu cu viitorul, evident statal, al ţării deja micşorate.

Escadrile ruseşti de luptă, gata de acţiune la baza aeriană Buturlinovka.

Propagandistic, Kremlinul a câştigat Crimeea, dar cu preţul a circa 40 de miliarde de dolari plătibili anual, pentru pensiile celor retraşi din activitate, în peninsulă, dar şi pentru alte plăţi aferente, asigurate anterior din bugetul furnizat de Kiev. 

În mod paradoxal, cetăţenii democraţiilor aflate la vest de frontiera răsăriteană a NATO, îndeosebi cei din state precum Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Bulgaria, ar trebui să îi mulţumească, vorba vine, şefului statului rus, pentru că, după anexarea peninsulei Crimeea, de Rusia, Uniunea Europeană şi NATO au înţeles că este timpul să îşi regândească locul, rostul şi evoluţia dezirabilă, în situaţii de criză. 

Labilitatea iniţială a preşedintelui Barack Obama, care probabil va avea aceeaşi indecizie până în ultima zi a prezenţei sale în Biroul Oval, de la Casa Albă, a cedat în faţa presiunii “vulturilor” republicani şi a generalilor de la Pentagon, cei care, în maniere diferite, primii prin atacuri publice, ceilalţi prin briefing-uri nemediatizate au atras atenţia asupra existenţei unor proceduri standard, de reacţie adecvată, disuasivă, la ofensiva militară rusă, inteligentă, precum cea paşnică, din Crimeea. 

Se va mulţumi Putin doar cu peninsula cucerită de forţele sale speciale, fără însemne de identificare? Cu siguranţă nu. 

Dar efectele impulsivităţii sale, bazată pe convingerea că omologul american, legat de gât cu Premiul Nobel pentru Pace nu va riposta militar nu sunt deloc neobservabile, ba chiar surprinzătoare. 

Primul? Germania cancelarului de facto al Europei - cu telefonul ascultat de americani, pentru relaţia sa duplicitară, uneori confidenţială, cu Vladimir Putin, nimeni altcineva decât Angela Merkel, actuala doamnă de fier a Uniunii Europene - care avea firme cu investiţii importante în Rusia, a demarat procedura de repatriere a profiturilor. 

Al doilea? Europenii sunt decişi acum să reducă dependenţa de gazul rusesc, inclusiv prin importul de gaze naturale din Statele Unite. Ceea ce, în limbaj tipic comentatorilor meciurilor de fotbal ar fi un scor, momentan, de 2-1, în favoarea comunităţii euroatlantice. 

Cu toate acestea, în viaţa reală, evoluţiile previzibile sunt mult mai complexe. Cu sau fără intervenţie militară, cu federalizarea Ucrainei, sau nu, teritoriul ucrainean răsăritean va lua ora exactă de la Moscova. 

Dincolo de discursurile ticluite pentru opinia publică naivă, de dirijorul campaniei de dezinformare, maestrul şi ministrul de externe Serghei Lavrov, Moscova nu prea are un mare apetit pentru cucerirea Ucrainei occidentale, cu europeni catolici. 

Dar poate tânji la unificarea Transnistriei cu Găgăuzia şi Basarabia de sud, într-o republică recunoscută şi patronată de Rusia şi statele vasale Moscovei. 

O republică unde tonul la muzică va fi dat, sugestiv, previzibil şi determinant, de la Odessa. 

Iar Rusia nu va putea fi acuzată, direct, de expansionismul generat de la Tiraspol, încurajat de Kremlin şi pentru a readuce Imperiul Răsăritean la gurile Dunării. 

Situaţie în care Insula Şerpilor va avea o altă subunitate militară dislocată pe pământul bântuit de vânturile Mării Negre, iar graniţele maritime vor fi de facto modificate. 

Chiar dacă ocuparea peninsulei Crimeea a generat emoţii negative în Europa, în Asia a provocat bucurii explicabile. 

Au luptat militarii ucraineni, din Crimeea, pentru apărarea statalităţii Ucrainei, în această zonă, devenită acum parte a Federaţiei Ruse? Nu. 

Vor lupta militarii din Taiwan, dacă vor debarca acolo luptători din Armata Republicii Populare Chineze? Greu de crezut. 

Şi probleme teritoriale similare au şi India, Indonezia, Thailanda. Dacă ne limităm la Asia. 

Nimeni nu se aventurează să dea un pronostic, în privinţa efectului real al ocupării peninsulei Crimeea, dacă acesta înseamnă o anulare a erei de după încheierea Războiului Rece, o răzbunare pentru umilinţele adunate în timp, la Kremlin, după dezintegrarea Uniunii Sovietice. 

Dar integritatea teritorială a Ucrainei nu mai există, suveranitatea acesteia a fost călcată în picioare, cât despre independenţă, nu puţini observatori politici se întreabă cât va mai dura. 

Cu Barack Obama la Casa Albă, Vladimir Putin nu îşi face, cel puţin pentru moment, griji că va urma o perioadă de ostilitate accentuată cu Statele Unite. 

Adevărata întrebare este ce primejdii interne, ştiute doar în cerc restrâns, la Kremlin, au determinat recursul la manu militari, la demonstraţia de forţă din Crimeea? 

Acum flutură drapele ruse în peninsula ocupată şi în unele oraşe din estul Ucrainei, dar mâine ar putea fi agitate steaguri islamice, în republici azi părţi ale Federaţiei Ruse. 

Extinderea teritorială, momentană, a Rusiei, ar putea fi curând urmată de o implozie a statului federal rus, supus presiunilor mişcărilor naţionaliste cunoscute deja şi manifestate în arealuri comparabile cu cel al Ceceniei. 

Teoretic, o neutralitate asumată de o Ucraină federalizată ar fi o soluţie probabil acceptată de Moscova. 

Dar dinamica manifestaţiilor din zona răsăriteană a statului ucrainean a demonstrat că vorbitorii de limbă rusă vor mai mult decât o autonomie substanţială. Ei vor unirea cu Rusia. 

Pe termen scurt şi mediu, încordarea relaţiilor politice, diplomatice, economice şi militare constituie o caracteristică inevitabilă. Pe termen lung, în ecuaţia americano-rusă vor conta şi evoluţiile din Orientul Mijlociu, Asia şi Extremul Orient. 

Doar o reeditare a dramei americanilor afectaţi de atacul de la Pearl Harbor ar putea scoate naţiunea de peste Ocean din tradiţionala sa rezervă faţă de pericolul unor noi agresiuni militare, în Europa, generate acum de Imperiul Răsăritenilor.