Alexei Navalnîi a cutremurat puternic fundamentele establishmentului rus, arătându-i vulnerabilităţile şi slăbiciunile prin reîntoarcerea în ţară; iar gestiunea dezastruoasă a pandemiei a subliniat slaba capacitate administrativă şi lipsa de încredere publică în propaganda oficială şi în Putin însuşi. Pe fondul prăbuşirii în sondaje, Putin are nevoie de un nou război. Doar că Georgia şi Ucraina sunt ştiri vechi, şi nu mai satisfac nevoia de renaştere patriotică şi ralierea sub steag a Kremlinului. În plus, relaţiile tensionate cu SUA şi UE, respectiv dispariţia din prim plan şi amestecarea în mulţime a Rusiei, reclamă evitarea antagonizării suplimentare a Occidentului.

Autocraţia personală şi problemele lui Putin

Cea mai mare dilemă publică de la apariţia lui Putin ca premier al Rusiei, în 1999 - succesor al lui Boris Elţîn în locul lui Lukashenko, care se visa Preşedinte al Statului Comun(ca şi Nursultan Nazarbaiev, care urma la succesiune ca preşedinte al URSS, în 1991) – a fost dacă Rusia este slabă sau puternică. Dacă succesoarea URSS la tratate are şi capacitatea de a menţine un raport de putere relevant în condiţiile prăbuşirii economice, a crahului financiar din 1997-1998 şi a creşterii oligarhilor naţionali.

Pe aceeaşi linie, dăinuie astăzi întrebarea dacă avem la Kremlin un Putin slab sau puternic? Un autocrat manipulat de anturaj, sau capul real al deciziilor ce profită camarilei sale? Ca în orice autocraţie personală, marea dilemă a cetăţenilor şi a propagandei este dacă are la îndemână un ţap ispăşitor, un vinovat pentru viaţa cetăţenilor, sau dacă nu cumva concentrarea de putere, verticala puterii şi democraţia suverană care concentrează şi responsabilitatea la Preşedintele Federaţiei Ruse antrenează nu numai beneficiile conducerii unipersonale, ci şi costurile acestei situaţii cu un Tătuc de care e dependentă toată naţiunea.

Ca de obicei, omnipotenţa aparentă a liderilor puternici este rezultatul unui acord cu elita, măcar cu secvenţe ale elitei beneficiare economic şi a celei represive, şi a satisfacerii nevoilor populaţiei, ceea ce se rezumă la livrarea de resurse statului din ce în ce mai numeroase şi creşterea nivelului de trai. Şi în cazul autocraţiilor personale, asta depinde de încrederea publică naturală sau susţinută propagandistic în lider.

Ei bine, situaţia actuală a Rusiei, pe aceste paliere, vine cu veşti proaste: scăderea veniturilor din resurselor energetice – concomitent şi a cererii de hidrocarburi, care ameninţă să se restrângă şi mai mult în contextul politicilor de combatere a încălzirii globale; corupţia endemică nu face decât să risipească resursele existente; aventurile militariste nu mai au rol de raliere în jurul steagului a populaţiei - deci în jurul liderului - din contra, a scăzut dramatic susţinerea pentru acţiunile ruse din Libia, Siria şi Estul Ucrainei, dacă nu şi pentru anexarea Crimeei, mai ales prin prisma costurilor pentru funcţionalitatea ei.

Sancţiunile Occidentale aduc şi ele costuri majore Rusiei lui Putin. Şi costă în domeniile cele mai fragile – surse de finanţare şi transfer tehnologic, toate ducând la o dezvoltare frânată. Pandemia şi criza economică aferentă completează tabloul, agravând costurile publice. Se acumulează, deopotrivă, şi nemulţumirea elitei. Mai puţin oligarhii monopolişti de stat ai lui Putin, care profită din lipsa competiţiei reale. În rest, toate companiile relevante, oligarhi individuali, dar chiar şi siloviki – componenţii serviciilor secrete atotputernice intern - care şi ele împart doar resursele existente şi constată tot mai mult că Putin nu mai livrează. Că a ajuns la 70 de ani şi pare să nu mai ţină lucrurile în frâu. Şi, mai grav, că nu are nici un succesor!


FOTO EPA-EFE

Prăbuşirea încrederii în Putin şi a eficienţei propagandei oficiale în faţa populaţiei

Ca orice autocraţie personală, şi Rusia lui Putin e supusă marilor ameninţări tradiţionale: lovitura de palat din partea elitei sau revolta publică. Timothy Frye îl numeşte, într-o excelentă analiză în Foreign Affairs, „Slabul Om Puternic al Rusiei” - Russia’s Weak Strongman (o parafrazare a titlurilor oximoronice din literatură şi filmografie precum Săraca fată bogată). Problema este că Putin nu a reuşit să construiască ceea ce ar fi fost necesar pentru a împărţi responsabilitatea şi a utiliza pârghiile de pasare a vinovăţiei, situându-se deasupra sistemului de putere formal – acesta era unul dintre rolurile Consiliului Suprem de Securitate la preşedinţia căruia voia să se refugieze, pasând conducerea executivă către o triadă pe care să o supervizeze şi să o echilibreze între Preşedinte, premier şi şeful partidului principal de guvernământ, Edinaia Rossia.

Într-adevăr, Rusia are instituţii slabe. Construite cu intenţie astfel, slăbite ulterior prin preluarea atribuţiilor şi verticala puterii, centralizarea deciziei şi de-responsabilizarea deplină, concomitent cu descurajarea iniţiativei la nivel birocratic. Putin nu se poate ascunde în spatele lor, şi instituţiile nu pot livra autonom fără el. Nu funcţionează independent, toate aşteaptă indicaţii şi soluţii de la cel mai înalt nivel. Sau funcţionează doar când interese proprii pecuniare, corupte, îi animă pe cei în cauză. Se întâmplă în justiţie, birocraţie, partide, alegeri, politicieni, parlament. Instituţiile nu mai rezolvă şi ele parte din problemele ţării şi ale cetăţenilor. Chiar dacă ţara e mare, întinsă, complexă.

Creştere economică naturală, rezolvarea problemelor/disputelor sociale, asigurarea ieşirii paşnice din funcţie/succesiunea naturală şi fără tangaj a lui Putin sunt la fel de puţin imputabile instituţiilor statului rus. Peste toate, dacă prima decadă a preşedinţiei sale s-a bazat pe banii veniţi din energie, care au ajuns la toţi, a doua decadă a mizat pe naţionalism, patriotism şi susţinerea liderului după anexarea Crimeii, în cea de-a treia decadă a conducerii autoritare a lui Putin, caracteristica e represiunea. S-au terminat instrumentele? Sau autocraţia personală a intrat în disoluţie, în cea de-a treia perioadă a funcţionării sale.

Dintre toate autocraţiile, ne spune Frye, autocraţiile personale sunt cele mai nocive. Autocraţiile militare(ca în Myanmar/Burma/Birmania) se pot deconta în tranziţie cvasidemocratică, autocraţiile partidului unic(Singapore, Vietnam, poate şi China, deşi aceasta migrează de 4 ani spre autocraţia personală a lui Xi Jinping) au salvare în sacrificarea liderilor sau pensionarea/schimbarea acestora, în aducerea unor noi lideri şi în elita de partid, în schimb, autocraţiile personale duc la concentrarea puterii şi a responsabilităţii la lider, iar loialiştiii creează grupuri din ce în ce mai înguste, cu cât scade încrederea autocratului în anturaj sau cu cât e tot mai criticat chiar şi de cei din jurul său.

Cum nici aceste grupuri nu sunt instituţionalizate (vezi, de exemplu, Le pouvoir în Algeria) sistemul e instabil şi soarta membrilor elitei ţine de toanele liderului sau de momentele concrete şi crizele pe care le traversează ţara. Autocraţiile sunt profund anti-occidentale şi anti-democratice: aşa e identificat duşmanul comun şi se construiesc legitimităţi artificiale. În plus, autocraţiile personale supravieţuiesc cât timp şeful e în funcţie. Apoi statistica arată că soarta este fie închisoare, fie moarte sau exil, în cel mai bun caz.

Pentru elitele din jurul lui Putin, 70 de ani deja e semnal. Nu există succesiunea programată, şi asta antrenează, evident, preocuparea elitelor. Deja marea majoritate a lor pleacă sau transferă banii din ţară, unii chiar se stabilesc departe de Rusia. Oricum toate grupurile ce alcătuiesc sistemul de putere sunt preocupate de viitorul şi stabilitatea lor. Represiunea şi izolarea de Occident, tentaţia ecranării depline a instrumentelor de influenţă occidentale, lipsa legii şi justiţiei alungă investitorii, chiar şi pe cei înclinaţi spre risc mare. Scade capacitatea de a livra nu numai servicii, dar şi bunăstare şi creştere economică – pentru elită şi populaţie. Dar principala preocupare în autocraţiile personale ţine de scăderea popularităţii liderului. Chiar şi mediată de propagandă.

Astfel, aprobarea politicilor lui Putin a scăzut de la 74% în 2009 la 65% în 2018. La întrebarea vizând politicieni în care au încredere ruşii, ratingul lui Putin a scăzut de la 59% în 2017 la 32% în februarie 2021. Asta după ce agenţia de stat pentru statistică şi sondaje şi-a modificat metodologia care îl plasase pe Putin la încredere sub 50% şi a schimbat întrebarea, la cererea şi presiunile Kremlinului. Susţinerea pentru un nou mandat Putin a scăzut din 2017 de la 70% la 48%, cu 41% dintre ruşi declarându-se împotrivă. În 2019, reforma pensiilor a ras 15% din încrederea şi susţinerea lui Putin şi a creat nemulţumiţi care ies în stradă cu orice ocazie. Protestele desfăşurate în 100 de oraşe la arestarea lui Navalnîi şi crearea unui rival puternic, unui simbol, inclusiv prin arestarea lui şi a susţinătorilor săi sunt contraindicate în autocraţiile personale. Aşa cum curăţirea iniţială a regimului de posibili rivali a dus la absenţa alternativelor şi succesiunii (şi a elitelor de susţinere la fiecare nivel). Abia asta e o problemă enormă pentru Putin.

În bătălia dintre televizor şi frigider, a câştigat ultimul

Propaganda rusă nu mai dă rezultate. Toată lumea ştie că e supra-utilizată media de către autoritate, de aceea nu mai crede în tot ceea ce vine pe aceste canale. Au fost demonetizate chiar de către utilizatori. În plus, chiar caracteristicile Rusiei joacă un rol în această cădere spre eşec: e o ţară întinsă pe 12 fuse orare, slab populată la Est de Ural – 20 milioane din 142 milioane de cetăţeni, pe o suprafaţă de 5 ori mai întinsă decât în zona europeană – cu o infrastructură redusă, fragilă, cu legături slabe cu Centrul în aceste zone, cu o dependenţă crescută de lideri şi elite locale. Dacă adăugăm aici capacitatea administrativă redusă a Rusiei lui Putin, parţial din pregătire, parţial din lipsa de responsabilitate şi cultivare a funcţionarilor cu iniţiativă, avem portretul complet al acestor dificultăţi.

Este greu de condus o ţară enormă ca dimensiuni, întinsă, diversă, cu legături precare între regiuni. Sunt proverbiale relatările despre decrete emise la Moscova care nu se aplică, solicitări ale administraţiei centrale care au replici/răspunsuri după multă vreme – chiar şi în era digitală. Calitatea establishmentului şi a birocraţiei a urmat limita responsabilităţii lăsată de puterea centrală şi de verticala puterii create de Putin. Nu există iniţiativă – decât cea care e rentabilă elitelor locale şi le aduce resurse. Corupţia joacă un rol important. Şi în cazul reformelor, chiar dacă s-ar dori făcute, capacitatea de a le aplica e redusă substanţial de lipsa capacităţii administrative.

Mai există un punct major: scăderea constantă din 2013 a puterii de cumpărare reale a populaţiei. Iar alternativa o constituie doar reforme economice interne substanţiale şi costisitoare, combaterea reală a corupţiei, întărirea justiţiei independente, competiţia corectă pentru atragerea investiţiilor străine. Toate acestea afectează elita şi, la un anumit nivel, şi populaţia. Mai adăugăm nevoia de deschidere spre Occident, nevoia de reechilibrare a relaţiilor, de relansare a fluxurilor comerciale şi economice. Un asemenea gest, însă, ar afecta imaginea, grandoarea şi susţinerea naţionaliştilor, respectiv construcţia patriotico-loialistă a Rusiei lui Putin de azi.

Nu trebuie uitat, de asemenea, că resursele se risipesc, cele câte sunt, în direcţii nepotrivite: corupţie, aventuri militariste, nevoia de a afirma şi susţine grandoarea globală dincolo de resurse şi capacităţi. Pe de altă parte, propaganda masivă nu mai dă rezultate: ruşii au o părere pozitivă despre Ucraina, doar 15% vor anexarea/unificarea cu Ucraina. Apoi, în ciuda campaniei anti-americane, ruşii sunt împărţiţi jumătate-jumătate în susţinerea faţă de SUA şi aprecierea pozitivă a modelului american. În ianuarie 2020, două treimi dintre ruşi doreau îmbunătăţirea relaţiilor cu Occidentul. Ruşii nu cred în a da vina pe Occident pentru situaţia economică, nici în capacitatea administraţiei proprii de a le îmbunătăţi situaţia.

Încrederea în ceea ce văd la TV a scăzut de la 79% la 48% în 9 ani, în perioada 2009-2018. Scăderea importanţei televiziunii ca sursă de informaţii a fost dramatică, de la 94% la 69% în acelaşi interval. Pe datele oficiale ale companiei de sondare de stat. În plus, sancţionarea reţelelor sociale în martie 2021 e alt semn de slăbiciune. Dacă românii aveau, în timpul lui Ceauşescu, tirade că politica trece prin stomac(şi prin frigul din apartamente), în Rusia lui Putin se spune că, în bătălia între televizor şi frigider, a câştigat frigiderul!!!


FOTO EPA-EFE

Represiunea ca semnal de slăbiciune a autocraţiei personale a lui Putin

Raportarea la represiune ca instrument principal de reacţie faţă de problemele Rusiei e un alt semn major de slăbiciune. Înseamnă că toate celelalte instrumente de convingere nu mai funcţionează. În plus, administraţia rusă nu se mai uită la cauze profunde şi soluţii la probleme reale, pentru că are la îndemână un ţap ispăşitor, Occidentul, şi un instrument acoperitor pentru propriile vulnerabilităţi şi lipsă de acţiune: represiunea generală. E abordare facilă şi duce la acumularea a tot mai multă frustrare şi tensiune în societate. Datele arată, de exemplu, că, în 2018, Rusia a investit mai mult în închisori decât în calitatea menţinerii vieţii prizonierilor din ele, al căror număr a crescut dramatic.

Conducerea lui Putin nu e ameninţată, pentru moment. Dar nevoia de a fura la vot tot mai mult crează probleme – vezi cazul lui Lukashenko şi manifestaţiile publice care au cutremurat regimul după aceea. Totuşi, regimul e fragil. S-a văzut în cât de mult a putut fi de zgâlţâit de dezvăluirile lui Navalnîi despre corupţie, despre expunerea publică şi probarea acţiunii de otrăvire cu Novichiok împotriva sa, de revenirea în ţară, de judecarea superficială şi încarcerarea sa. Toate acestea sunt dovezi majore de slăbiciune.

Apoi, dacă şi impactul marilor realizări externe e mai redus, recursul la naţionalism, patriotism şi mândrie naţională are tot mai puţin efect, nu mai puţin adevărat că şi argumentele grandorii şi relevanţei globale a Rusiei, a posturii sale de superputere, au scăzut dramatic. Rusia nu mai e superputere(nu mai există, de altfel, superputeri la nivel global, diferenţele s-au aplatizat şi tot mai multe state mari s-au apropiat de un statut de putere relevantă, la nivelul întregului G20). Rusia a ajuns o putere medie regională, în modelul cu două Mari Puteri, SUA şi China, eventual UE reunită. Totuşi prezenţa ca membru permanent în Consiliul de Securitate, deţinerea armei nucleare şi a unui număr relevant de focoase, pe lângă cel mai mare procent din populaţie care absolvă învăţământul superior(deşi de calitate discutabilă, e adevărat) contează.

Se adaugă deţinerea de resurse energetice relevante, alte resurse minerale, complexul militar-industrial – chiar dacă lipsesc resurse alocate constant în cercetare şi cultivarea inventivităţii, în mod metodic şi strategic. E, totuşi, fără discuţie, o putere regională medie. Acest fapt nu poate fi negat. Şi cum e întinsă geografic, influenţele regionale sunt la fel de extinse în jurul emisferei nordice. Şi peste tot Kremlinul are impact şi influenţă. Însă impactul global e mult mai redus, ca şi capacitatea de proiecţie a forţelor şi prezenţa internaţională strategică relevantă militar la nivel mondial. Scăderea amprentei sale la nivel global se vede şi contează şi pentru publicul propriu.


FOTO Shutterstock

Rusia are nevoie de un război pentru a nu rămâne un simplu actor amestecat în mulţime

De aceea, Rusia lui Putin are azi nevoie de un război. Agitarea armelor şi mobilizarea militară din Estul Ucrainei şi din Crimeea şi ameninţările la adresa Ucrainei au dublă valoare de întrebuinţare: tentativa de constrângere a Kievului să aplice angajamentele luate – avantajoase Rusiei, devastatoare pentru independenţa reală a statului ucrainean, dar acceptate de către Franţa şi Germania (vezi documentele scăpate în presă de către Lavrov) dar contrate explicit şi vocal de către SUA şi NATO; şi crearea situaţiei unor noi cuceriri teritoriale, care să se transforme în susţinere publică.

Două probleme majore, ce constituie dilema Rusiei şi a lui Putin de azi. Mai întâi, relevanţa atacului în Ucraina pentru creşterea sprijinului public – ralierea în jurul steagului. Ca în cazul Georgiei, o ofensivă în Ucraina nu mai reprezintă nimic, nu mai e o noutate, nu antrenează emoţie publică şi susţinere pozitivă internă. E doar o banală ştire de ieri. De aceea, Rusiei îi trebuie o soluţie într-un terţ spaţiu. Şi asta cu atât mai mult după înfrângerea de către Turcia “prietenă” în Libia şi Nagorno Karabakh şi după încăpăţânarea lui Erdogan de a nu ceda în Siria.

Cea de a doua problemă a unui nou război o constituie antagonizarea Occidentului. Kremlinul este deja în aşteptarea anunţatului set de sancţiuni americane pentru atacul cibernetic la Solar Winds, aşa cum aşteaptă şi decizia Germaniei – actuale sau după alegeri - de a se plia pe presiunile americane şi, mai nou, ale UE de a întrerupe construcţia Nord Stream 2. Şi, mai ales, Kremlinul şi experţii ruşi din spaţiul oficial realizează coalizarea transatlantică evidentă care, dacă are găuri şi diferenţe în privinţa Chinei, este coerentă în privinţa Rusiei între SUA şi UE, şi statele membre în cea mai mare măsură.

Mai adăugăm aici şi dificultatea recursului la grandoarea Rusiei, a arsenalului său nuclear, descurajarea majoră şi liniştea superputerii, schimbată în repetate rânduri pe recursul la frica faţă de apropierea NATO de frontierele sale – deşi a acceptat independenţa şi suveranitatea reală a tuturor statelor independente din spaţiul post-sovietic, la Alma Ata, ca şi libertatea fiecărui stat de a alege soluţia de securitate şi prosperitate. Comportamentul tot mai ostentativ şi vocal – vezi referirea recentă la intrarea trupelor statelor NATO pe teritoriul Ucrainei – subliniază şi mai evident dispariţia Rusiei din prim plan – presa globală şi dezbaterea relaţiilor internaţionale se concentrează pe relaţia SUA-China-UE.

Şi această situaţie reclamă nevoia Rusiei de a genera un conflict major, un război relevant, preocupant, reafirmarea asertivităţii pentru a fi băgată în seamă şi adusă la masa de negocieri măcar în calitatea celui care e capabil să strice jocurile, dacă nu e băgat în seamă, chiar dacă nu mai are nici portanţa, nici greutatea strategică să joace în liga mare. Sfârşitul Erei Nucleare e şi aceasta o problemă care accentuează frustrările Rusiei, ştiut fiind că o Rusie slabă e una tot mai asertivă, lipsită de generozitatea şi siguranţa superputerii, căzând în paranoia ideologică şi politică. Iar perspectiva de apariţie a unui acord global de control a armamentelor nucleare, care să suplinească START-ul şi acordurile bilaterale cu Rusia, este şi mai nociv. Rusia se pierde, astfel, în mulţime, amestecată printre alte state, pierzându-şi privilegiul întâietăţii şi al preeminenţei atenţiei pentru dorinţele şi interesele sale. Un simplu actor în mulţime.