De la Lenin la Putin. Începuturile poliţiei secrete sovietice şi perpetuarea violenţei în numele statului: „Fără milă, fără cruţare”

Cekişti în timpul Războiului Civil Rus FOTO vsesovetnik.ru

În 1917, un partid neînsemnat până atunci a confiscat puterea în Rusia şi a instaurat un regim totalitar. Este un exemplu elocvent despre cum o mână de fanatici poate deveni o forţă globală ameninţătoare pentru spiritele libere profitând de vremuri tulburi. Unul dintre instrumentele puterii lor a fost poliţia secretă, înfiinţată la scurt timp după un Octombrie roşu dramatic.

1917 este un an de răscruce în istoria Rusiei. Schimbările au avut loc rapid, brutal şi cu consecinţe neprevăzute. În doar 12 luni, ruşii au scăpat de dinastia Romanov (1613 - 1917) în urma abdicării ţarului Nikolai al II-lea la 2 martie, au experimentat o formă rudimentară de democraţie prin intermediul Guvernului Provizoriu (martie - noiembrie) şi au ajuns sub bocancii unui regim care s-a dovedit a fi mai opresiv şi mai sângeros decât precedentul.

Neînsemnaţi până 1917 dar căliţi în închisori şi în perigrinări forţate, bolşevicii lui Ivan Ilici Lenin nu au ezitat nicio secundă atunci când au sesizat slăbiciuni în rândul adversarilor lor. Au provocat instabilitate spre a se erija în salvatori, au promis „pace, pământ şi pâine” spre a organiza o lovitură de stat prezentată drept Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, au călcat în picioare primele alegeri libere din istoria ruşilor - defavorabile lor - şi au lichidat instituţiile republicii în formare spre a impune „dictatura proletariatului”, un concept foarte străin ruşilor la acea vreme. Odată ce au ajuns la putere prin abuzuri, s-au lansat în atrocităţi pentru a elimina elementele pe care le considerau indezirabile şi a-şi asigura astfel perpetuitatea istorică. Unul dintre cele mai importante instrumente ale acestei intrări brutale în istorie a fost CEKA, acronimul „Comisiei Extraordinare de Luptă împotriva Contrarevoluţiei şi a Sabotajelor”, sau mai concret spus poliţia secretă, înfiinţată la 20 decembrie 1917.

Lenin (stânga) alături de succesorul său Stalin FOTO Arhivă

Potrivit dictonului, un bun cekist trebuia să fie „o persoană cu capul rece, cu inima fierbinte şi cu mâinile curate”. Însă realitatea era total diferită.

„Omorâţi-i”

Recrutaţi inclusiv din rândul criminalilor de drept comun şi în general semianalfabeţi, cekiştii de rând îndeplineau întocmai ordinele protectorilor lor politici. Iar ordinele erau dintre cele mai sumbre, potrivindu-se exact hainelor de culoare neagră cu care au rămas asemuiţi în memoria colectivă.

Ori diriguitorul lor, Felix Dzerjinski, era absolut convins că „nu există nimic mai eficient în reducerea cuiva la tăcere decât un glonţ”.

Supranumit „Omul de fier”, Felix Dzerjinski, primul şef al spionajului sovietic, suscită încă numeroase controverse printre ruşi. Unii îl consideră un erou naţional, în timp ce alţii nu concep să-i accepte crimele.

Născut la 30 august 1877 într-o familie de nobili polonezi pe domeniul Oziemblovo, situat undeva între Vilnius şi Minsk, în prezent în Belarus, Dzerjinski a crescut împreună cu opt fraţi şi surori. Se spune că a crezut sincer în Dumnezeu şi chiar şi-a dorit să fie preot catolic. Dar, într-un moment de decizie specific adolescenţei, a ales calea revoluţiei, care l-a transformat într-un ateu convins şi călău nemilos. Un punct de cotitură în viaţă întâlnit şi la Iosif Visarionovici Stalin, care a renunţat la nici 18 ani la posibilitatea de a deveni preot ortodox pentru a se dedica mişcării socialiste. În 1895, junele Felix s-a alăturat unui grup marxist şi a intrat astfel pe drumul lung al luptei împotriva Rusiei ţariste. A petrecut timp de 11 ani în exil şi în închisoare, fiind eliberat în martie 1917, la câteva săptămâni după Revoluţia din Februarie. I-a fost loial lui Lenin şi de mare ajutor în preluarea, dar mai ales în menţinerea puterii.

Felix Dzerjinski omagiat de Stalin la o paradă în Piaţa Roşie de la Moscova în 1936 FOTO Wikipedia

Convins că este de partea bună a istoriei, „Felix cel de fier” semna ordinele de execuţie sau de plasare în lagăre de muncă forţată fără nicio remuşcare.

„Conspiratorii arestaţi trebuie să fie executaţi cât mai repede posibil”, îi scrie el într-o zi unui subordonat din Ucraina. „Nu vă deranjaţi prea tare cu procesele. Omorâţi-i”, insistă el.

Astfel, cekiştii ajunseseră să aibă puteri aproape nelimitate. Puteau să aresteze, să tortureze şi să execute pe oricine li se punea pata într-o impunitate totală.

Preot torturat şi ucis de cekişti în timp ce se ruga pentru ţar FOTO Wikimedia Commons

Conform istoricului Nicolas Werth, prima operaţiune a CEKA a constat în spargerea grevei funcţionarilor din Petrograd. O altă responsabilitate a cekiştilor a fost asigurarea aprovizionării noii conduceri, care se făcea prin rechiziţii de la ţărani. Ori, în opinia lui Lenin, ţăranii erau fie „speculatori”, fie „sabotori” ai revoluţiei. Şi, evident, au fost mereu pe urmele elementelor contrarevoluţionare, vânând toate celelalte forţe politice.

„Teroarea roşie”

CEKA şi-a început primele acţiuni în forţă în timpul „Loviturii de pumn” (18 februarie - 3 martie 1918), ultima ofensivă majoră a Puterilor Centrale pe frontul de est al Primului Război Mondial, şi şi le-a intensificat treptat în primăvara şi vara acelui an, implicându-se mai ales în execuţia ţarului şi a familiei sale. Începând din toamnă, CEKA a îmbrăţişat calea terorii. Momentul de „impuls” l-a constituit seria de atentate din 30 august 1918, soldate cu asasinarea liderului bolşevic Moisei Uriţki şi rănirea gravă a lui V. I. Lenin. Ambii atentatori - tânărul poet Leonid Kanneghiser în cazul Uriţki şi tânăra revoluţionară Fania Kaplan în cazul Lenin - au fost executaţi imediat, fără judecată. Şi totuşi, liderul bolşevic nu putea rata prilejul pentru lansarea terorii împotriva „duşmanilor de clasă”, o idee halucinantă pentru care pleda intens. „Este necesară şi trebuie pregătită urgent”, scria el de pe patul de spital. La 5 septembrie 1918, „teroarea roşie” a devenit oficial politică de stat.

Noua politică de stat a început cu atrocităţi greu de imaginat. Între septembrie şi octombrie, cekiştii ar fi executat între 10.000 şi 15.000 de aşa-zişi „ostatici burghezi”. După cum remarcă Nicolas Werth, numărul uciderilor comise de CEKA în două săptămâni de lansarea „terorii roşii” este de trei ori mai mare decât cel al condamnaţilor la moarte în Rusia ţaristă între Revolta decembriştilor din 1825 şi până la abdicarea lui Nikolae al II-lea, adică un interval de 92 de ani.

Lubianka, sediul spionilor ruşi FOTO Arhivă

Crimele erau atât de înfiorătoare, încât unii lideri bolşevici, cu Nikolai Buharin în frunte, au cerut la sfârşitul lui octombrie reformarea CEKA. La 19 decembrie 1918, la propunerea lui Lenin, Comitetul Central a decis să interzică presei subordonate noii puteri să publice „articole calomnioase despre instituţii, în special despre CEKA”. Subiectul fusese, astfel, închis, iar CEKA putea să continue campania de teroare. 

Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile

foaie de propagandă distribuită în 1919

Frica devenise omniprezentă. La moartea poetului Nikolai Gumiliov, nimeni nu îndrăznea să plângă în public. Cel supranumit „Poetul adolescenţilor”, monarhist convins şi cofondator al Uniunii Scritorilor din Rusia, a fost arestat la 21 august 1921 alături de alte 60 de persoane pentru că ar fi participat la un complot. A fost executat trei zile mai târziu, în baza unei condamnări văzute de mulţi istorici drept primul caz fabricat în întregime de CEKA.

Istoricii dezbat încă şi acum numărul execuţiilor în cursul „terorii roşii”. Estimările încep de la 50.000 la peste un milion. Dar, din cauza secretomaniei, a cenzurii şi a caracterului sumar al majorităţii execuţiilor, amploarea adevărată a „terorii roşii” nu va fi cunoscută probabil niciodată.

De la CEKA la FSB via KGB: „Violenţe în numele statului”

Dar, dincolo de atrocităţile din turbulenţii ani ai lui Lenin, aflat la putere între 1917 şi 1924, „teroarea roşie a deschis calea pentru decenii de regim sovietic şi violenţe comise în numele statului”, aşa cum observă Erin Blakemore.

În mod concret, potrivit jurnalistei sus-amintite, „teroarea roşie a pus fundaţiile epurărilor politice şi execuţiilor în masă orchestrare în anii ’30 sub conducerea succesorului lui Lenin, Iosif Stalin, în cursul cărora aproape trei milioane de inamici ai partidului au fost ucişi. Taberele de concentrare (ale CEKA, n. red.) s-au dovedit a fi premergătoare ale gulagurilor, lagărele de muncă forţată unde zeci de milioane de oameni au fost reduşi la sclavie între 1929 şi 1953”.

Începând din februarie 1922, poliţia secretă sovietică a renunţat la acronimul CEKA şi s-a prezentat ca GPU/OGPU. A fost doar începutul unui şir lung şi alambicat de redenumiri înfăţişate ca reformări încheiat cu KGB. La destrămarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, KGB s-a separat  în FSK - din 1995 FSB (Serviciul Federal de Securitate) - şi SVR (Serviciul de Informaţii Externe).

Intimidarea este o armă politică puternică

Leon Troţki, responsabil de Armata Roşie în primii săi ani de existenţă

Un enunţ care ghidează, fără nicio îndoială, actualul regim din Rusia şi structura sa de forţă FSB. Ori este vorba de un regim provenit direct din FSB în tranzitoriul şi complicatul deceniu 1990 - 2000.

Vladimir Putin luând cuvântul la un eveniment al FSB FOTO EPA-EFE

Înainte de a prelua puterea în Rusia, ca prim-ministru în august 1999, apoi ca preşedinte din decembrie acelaşi an, Vladimir Putin a activat în serviciul de contraspionaj al KGB şi a cunoscut apogeul în lumea spionilor ca şef al FSB între 25 iulie 1998 - 9 august 1999. Odată instalat la Kremlin, a oprit brusc drumul spre liberalism şi democraţie în ţara sa. În acelaşi timp, a adus Rusia pe prima pagină a presei internaţionale când e vorba de încălcarea drepturilor omului, reprimarea opoziţiei, manipulare şi supunere a populaţiei, operaţiuni de spionaj, asasinate politice, amestec în procesele interne ale altor ţări, comploturi, apărarea crimelor staliniste, agresiuni teritoriale etc.

Cum s-a ajuns în această situaţie de adaptare a unor practici atroce din trecut la secolul XXI? Într-un interviu acordat France TV Info, jurnalistul şi scriitorul Bernard Lecomte, autor al unei cărţi despre KGB, vede un lanţ de cauză-efect: „Uniunea Sovietică însemna Partidul Comunist, armata şi KGB. Când URSS s-a prăbuşit, nu a rămas decât KGB-ul cu zeci de mii de agenţi instruiţi în poliţie politică, spionaj şi otrăviri, marea lor specialitate. Boris Elţîn, primul preşedinte rus, a transformat KGB-ul în FSB cu aproape aceiaşi oameni care încă au un rol major în Rusia lui Putin”.