Vă invit să citiţi un fragment din a doua parte a interviului.

Din informaţiile pe care le avem, mai multe camioane erau goale şi au ajuns la uzine militare din teritoriul controlat de luptătorii sprijiniţi de Moscova. Au fost umplute cu echipamente folosite pentru producţia de armament performant şi mutate în diferite uzine de armament de pe teritoriul rus. Înainte de 1991 o mare parte a industriei militare de vârf sovietice se construise pe teritoriul ucrainean – în considerarea eternităţii Uniunii Sovietice. Chiar şi după separarea din 1991, uzinele au continuat să lucreze pentru noul stat rus.
 
Epoch Times: Este acesta, în opinia Dvs, pretextul sau mijlocul pentru o intervenţie militară rusă în Estul Ucrainei? Şeful Statului Major Valeri Gherasimov scria că Rusia preia din exemplul intervenţiei în Libia ideea că sub pretextul responsabilităţii de a proteja civilii, a unei intervenţii umanitare sau de peacekeeping, ea ar putea interveni în alte ţări…
 
Este foarte greu şi negativ pentru imaginea unei ţări să fie acuzată că într-o zonă de lângă frontiera sa nu trimite decât arme şi combatanţi. O unidirecţionalitate – reală sau nu – a acţiunilor considerate a fi o agresiune este neproductivă, ceea ce s-a înţeles foarte bine la Moscova.
 
S-a acceptat rapid că un astfel de convoi nu va fi primit dintr-o dată în Ucraina, şi că nici nu va ajunge la destinaţiile sale imediat. O intervenţie militară în siajul unui ajutor umanitar de tip alimentar este degradantă pentru oricine ar face-o sub aspectul costurilor de imagine, iar acest lucru este binecunoscut la Moscova. În acest sens, vă invit la o comparaţie: dimensiunea sancţiunilor aplicate Rusiei înainte de prăbuşirea avionului malaezian şi după – şi care a fost motivul care a justificat aplicarea lor: inclusiv investitorii germani au considerat că există nişte norme peste care nu se poate trece şi care atrag costuri. Pentru Occident împiedicarea accesului la rămăşiţele avionului a fost un şoc care s-a transformat într-o cauză necesară şi suficientă pentru aplicarea de sancţiuni.
 
Între timp, convoiul a intrat pe teritoriul ucrainean. Dintre toate acuzaţiile care au izbucnit instantaneu, se detaşează două. Prima spune că s-au oferit ajutoare alimentare luptătorilor care sunt încolţiţi de armata ucraineană, iar la câteva ore o ştire apărută din zonă preciza că în Lugansk în mod public unul dintre liderii luptătorilor a refuzat să împartă ajutoarele cu populaţia civilă. Ştirea apare şi în presa română. De asemenea, se mai învederează că au fost descărcate şi muniţii pentru cei ce se opun armatei ucrainene în zona Lugansk.
 
A doua acuzaţie, prezentă şi ea inclusiv în presa noastră, preciza că mai multe camioane erau goale, iar ele au intrat pe teritoriul unor uzine militare din teritoriul controlat de luptătorii sprijiniţi de Moscova. Acestea s-au umplut cu echipamente folosite pentru producţia de armament performant, care au fost mutate în diferite uzine de armament de pe teritoriul rus. Există o doză de adevăr în această supoziţie, deoarece înainte de 1991 o mare parte a industriei militare de vârf sovietice se construise pe teritoriul ucrainean – în considerarea eternităţii Uniunii Sovietice. Chiar şi după separarea din 1991, uzinele au continuat să lucreze pentru noul stat rus, succesor principal dar nu unic al URSS. Acum însă, când situaţia dintre cele două state este conflictuală, ucrainenii nu au interes să mai vândă armament unei ţări care le creează probleme, iar Rusia apare a fi în deficit sub aspectul anumitor arme. Cele două variante se susţin şi pot fi şi complementare.