Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut la 2 martie 1931, la Stavropol, oraş situat în sud-vestul Rusiei) a apărut după ce se asigurase succesiunea lui Leonid Brejnev, în intervalul 1982-1985.

Mihail Sergheevici Gorbaciov, cel alintat „Mişa” sau „Gorbie”, dincoace şi dincolo de „Cortina de Fier” avea o carieră care îl recomanda pentru ideea de reformă. Se născuse într-o regiune agrară a Rusiei sovietice. Bunicii săi erau „culaci”, termen care corespundea ”chiaburilor” de la noi. Tânărul Mihail, fiul lui Serghei şi al Mariei, era al doilea copil al familiei. În vara anului 1947 (an în care URSS triumfase la Conferinţa de Pace de la Paris din 10 februarie 1947), Mihail, avea 16 ani şi era un elev silitor, fruntaş la învăţătură, pasionat de istorie şi matematică. Îşi ajutase familia să optimizeze strângerea recoltei la colhozul din localitatea natală, recoltă de top în istoria agriculturii sovietice. Cine a avut curiozitatea să vadă filmul „Vremea Recoltei”, o cruntă analiză a drumului URSS către dezastrul din 1991, va înţelege de ce m-am legat de acest amănunt. Tânărul Mihail a obţinut atunci „Ordinul Steagul Roşu pentru Muncă”, fapt neobişnuit pentru un tânăr de 16 ani.

A urmat o perioadă în care Mihail a lucrat ca „ajutor de mecanizator” (un fel de asistent mecanic al tractoristului). Perspectivele unui tânăr ca el ar fi fost destul de dure. Fie rămânea la ţară, fie se înscria pe listele de ţărani care, în schimbul actelor de identitate naţionale (în toate statele ex-comuniste, în anii 50, ţăranii aveau doar o adeverinţă eliberată de posturile locale sau raionale de miliţie, valabilă pe raza localităţii şi a raionului, pentru a nu putea pleca din zona de reşedinţă), acceptau să lucreze pe marile şantiere.

Mihail însă avea acel „Ordin Steagul Roşu pentru Muncă”, deci el a putut să se înscrie astfel la Universitatea din Moscova, în anul 1950, la Facultatea de Drept, devenind şi aspirant pentru a fi ales membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Mihail Sergheevici Gorbaciov a înţeles că această specializare îl va ajuta în munca politică. Destalinizarea îi favoriza pe tinerii cu potenţial, iar Mihail Gorbaciov era, prin origine, un om al  noului val, de care Nikita Sergheevici Hrusciov (1894-1971-liderul URSS între 1953 şi 1964), noul lider de la Kremlin, avea nevoie.

Evident că Mihail Sergheevici Gorbaciov a început de jos. Adică s-a întors cu tânăra lui soţie în Stavropol, oraşul natal, unde a primit repartiţie ca procuror. După un stagiu relativ redus, ca magistrat, a putut să se transfere, în „interesul muncii”, la „Kommsomol”, echivalentul sovietic al „Uniunii Tineretului Comunist” din România.

La Moscova şi-a cunoscut viitoarea soţie, Raisa Maxomovna Titarenko (foto dreapta), cei doi unindu-şi destinele la 25 septembrie 1953, deci la câteva luni după moartea lui I.V.Stalin, la începutul destalinizării.

În septembrie 1956, anul succesului sovietic din Ungaria (reprimarea mişcării reformatoare a lui Imre Nagy din Ungaria de către trupele sovietice, din ordinul lui Nikita Sergheevici Hrusciov), Mihail Gorbaciov îşi începea ascensiunea în ierarhia PCUS, devenind prim-secretar al „Commsomol” în oraşul natal, pentru ca apoi să devină adjunct al prim-secretarului „Commsomol” al regiunii Stavropol, în aprilie 1958 (anul retragerii trupelor sovietice din România), şi chiar prim-secretar „Commsomol” al regiunii Stavropol în 1961, anul în care N.S. Hrusciov lansa programul pe 20 de ani, privind ascensiunea URSS, în scopul depăşirii „duşmanului ideologic” SUA. M.S. Gorbaciov a reprezentat, în octombrie 1961, regiunea ca delegat la al XXII-lea Congres al PCUS, când a fost lansat respectivul program.

Din 1963, când N.S.Hrusciov intra în ultimul an al prezenţei sale în fruntea URSS (anul ulterior crizei rachetelor şi anul asasinării preşedintelui american J.F. Kennedy), Mihail Gorbaciov a intrat în domeniul care îl va propulsa treptat, în fruntea PCUS: agricultura. A pornit din regiunea sa natală, până în 1966, el continuându-şi studiile, la Institutul Agricol - forma „fără frecvenţă” - specializările Agricultură şi Economie politică.

La 39 de ani, căsătorit şi tată al unei fete (fiica sa şi a Raisei, Irina se născuse la 6 ianuarie 1957 ), în 1970, Mihail Gorbaciov devenea cel mai tânăr prim-secretar regional din URSS (în regiunea Stavropol).

Mihail S. Gorbaciov s-a încadrat şi în viziunea politică a lui Leonid Ilici Brejnev (1906-1982), succesorul lui N.S. Hrusciov (în perioada 1964-1982), care va rămâne în istorie drept un neostalinist.

În 1971, la 40 de ani, Gorbaciov devenea membru al Comitetului Central al PCUS. S-a remarcat în reformarea agriculturii sovietice, în atragerea ţăranilor cooperatori în activitatea de planificare. În 1972-1978, Mihail Gorbaciov a continuat să avanseze: deputat în Sovietul Suprem, preşedinte al Comitetului pentru problemele tineretului (cumva o poziţie apropiată de cea deţinută în cadrul PCR de către Ion Iliescu), membru al Secretariatului pentru agricultură al CC al PCUS. Anul 1972 marchează prima ieşire a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov în afara „Cortinei de Fier”, în Belgia, unde are ocazia să vadă cum funcţionează economia capitalistă.

La 47 de ani (vârstă la care Nicolae Ceauşescu devenise secretar general al PCR, în România), Mihail Sergheevici Gorbaciov devenea membru al temutului creier al PCUS, Politburo (echivalentul Comitetului Politic Executiv al PCR).

Aici avem de-a face cu o latură mai puţin cunoscută a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov. Întâmplător (sau nu?), Yuri Andropov, şeful KGB, serviciul secret sovietic era din Regiunea Stavropol. El a devenit „protectorul“ lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, noul membru al „Politburo”.

Leonid Ilici Brejnev avusese unele succese (înăbuşirea Primăverii de la Praga din 1968, victoria Vietnamului de Nord şi retragerea trupelor americane, în contextul marilor proteste ale generaţiei flower-power din SUA, în 1975), în ciuda eşecurilor sovietice în „Războiul de şase zile”, ori în „Războiul de Yom Kippur”, când Israelul, puternic sprijinit de americani, dar având o exemplară mobilizare a propriilor resurse militare, a reuşit să înfrângă statele vecine membre ale Ligii Arabe.

Leonid Ilici Brejnev reuşise fragmentarea mişcării comuniste din Grecia-Partidul Comunist Grec (ţară care a rămas în partea occidentală a Europei, dincolo de Cortina de Fier, dar unde mişcarea comun istă era puternică), începută după sfârşitul războiului civil din 1948, fracţiunea pro-moscovită mutându-se de la Bucureşti, la Budapesta. România a fost o ţară unde mulţi refugiaţi politici greci şi-au găsit refugiul după 1949, unii fiind adepţii liniei pro-europene, alţii, rămânând consecvenţi liniei pro-moscovite a comunismului grec. Aş recomanda aici excelenta lucrare a profesorului Apostolos Patelakis (fiu al unei familii de refugiaţi politici greci, Evanghelos şi Maria Patelakis, născut în România şi stabilit în Grecia din 1979) intitulată Războiul civil din Grecia (1946-1949) şi emigranţii politici greci în România (1948-1982), care a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2017.

Leonid Ilici Brejnev a lansat URSS în Războiul din Afghanistan (1979-1989) şi a urmărit cu atenţie evoluţia Războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988). Americanii îi sprijineau pe mujahedinii afgani, dar şi pe liderul irakian Saddam Hussein (apropiat al Moscovei) în confruntarea cu Iranul în care triumfase, în 1979, revoluţia islamică, fiind izgonit liderul iranian pro-american Mohammad Reza Pahlavi. Iranul se găsea în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice, aşadar soarta războiului era foarte importantă pentru sovietici. Americanii pierduseră influenţa în Iran, după 1979, iar o redobândire a acesteia nu era de dorit.

În noiembrie 1982, Leonid Ilici Brejnev murea, în locul său venind succesiv Yuri Andropov şi Konstantin Cernenko.

Evident, atunci când Yuri Andropov a venit la cârma URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost propulsat la Serviciul de Cadre al PCUS, unde s-a remarcat ca un reformator. Se consideră că aproape un sfert din membrii conducerii superioare de partid  regionale şi ministeriale au fost schimbaţi de către Gorbaciov.

Yuri Andropov avusese un parcurs deosebit. Originar ca şi Gorbaciov din Regiunea  Stavropol, născut la 15 iunie 1914, Andropov a intrat de tânăr în Partidul Comunist, deşi tatăl său, funcţionar feroviar descindea dintr-o familie nobilă de cazaci, iar mama sa era fiica unui ceasornicar din Moscova. La 16 ani, în 1930, Yuri Andropov a devenit membru în ”Commsomol”, studiind la Şcoala Tehnică de Transport al Apei din Yaroslavl, regiune unde a urcat în ierarhia de partid. A luptat în războiul sovieto-finlandez şi a condus ca prim-secretar ”Kommsomolul” din Karelia, până în 1944. În perioada 1946-1951 a studiat la Universitatea Petrozavodsk, apoi a continuat să activeze în PCUS, Karelia, ca secretar II al acestei organizaţii, iar până în 1954, a activat în CC al PCUS. S-a făcut remarcat ca ambasador sovietic la Budapesta (misiune începută în 1954) în reprimarea Revoluţiei Ungare în anul 1956.

Din 1956 şi până în 1967, a fost numit responsabil PCUS cu ţinerea legăturilor între partidele comuniste din lume, post care i-a adus calitatea de membru plin al CC al PCUS şi pe aceea de şef al KGB, în anul 1967, unde a rămas până în 1982. A refuzat să iniţieze o invazie în Polonia, unde Sindicatul ”Solidaritatea” începuse să se impună în atenţia societăţii comunistei poloneze drept un adversar declarat al sistemului comunist, dar l-a sprijinit în ascensiune pe Mihail Sergheevici Gorbaciov, care se născuse în aceeaşi regiune cu el.

La moartea, în februarie 1984, a lui Andropov, la putere a venit Constantin Cernenko (1981-1985). Acesta era un politician sovietic, originar din Siberia,  care absolvise Facultatea de Istorie la Chişinău şi ocupase numeroase funcţii politice, însă intrase în Politburo, abia în 1978, deci în aceeaşi perioadă cu Mihail Gorbaciov. În 1965 era Directorul de Cadre al PCUS, funcţie care i-a dat prilejul să monitorizeze viaţa publică şi privată a membrilor din conducerea superioară de partid. În 1971 devenise membru plin al CC al PCUS, fiind protejat de Leonid Brejnev. În 1975, Mihail Sergheevici Gorbaciov călătorise în Germania Federală.

Konstantin Cernenko a pierdut prim-planul, la succesiunea lui Leonid Ilici Brejnev, în noiembrie 1982, fiind depăşit de Yuri Andropov (1914-1984), dar, la moartea acestuia din urmă, i-a succedat la conducerea partidului şi statului sovietic. Mihail Gorbaciov a devenit secretar- adjunct al noului şef de partid şi de stat, Konstantin Cernenko.

Mihail Sergheevici Gorbaciov a continuat să călătorească în Canada-1983, fiind primit de către premierul Pierre Trudeau şi chiar în regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în 1984, fiind primit de premierul conservator Margaret Thatcher.

Gorbaciov si Margaret Thatcher FOTO Getty Images 

În martie 1985, Mihail Sergheevici Gorbaciov, la vârsta de 54 ani prelua conducerea partidului şi statului sovietic. Presiunea era extraordinară. Reformele lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, anunţate la al XXVII-lea Congres al PCUS din februarie 1986 (la trei decenii după celebrul Congres XX al PCUS care anunţa destalinizarea) au încercat să salveze ce se mai putea salva. Urmărind evoluţia carierei politice a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, observăm că acest prim şi singur şef de partid şi de stat  sovietic născut după fondarea URSS a trăit sperând la o schimbare.

Soţia sa, Raisa Gorbaciova se născuse în Siberia, la 5 ianuarie 1932. Tatăl său, originar din Ucraina, a fost condamnat în 1935, la patru ani de închisoare, pentru că a criticat sistemul de colectivizare a agriculturii, din poziţia sa de inginer feroviar. Unul din bunicii Raisei a fost executat în cadrul unuia din numeroasele procese staliniste.L-a întâlnit pe Mihail, în timp ce studia Filosofia la Institutul Pedagogic de Stat din Moscova.

Mihail Gorbaciov a scris o carte de memorii, ”Singur cu mine”, în care rememorează elemenele esenţiale din viaţa sa de familie, dar şi din politica sovietică. Mihail Gorbaciov declară că scăderea preţului petrolului în 1986 a lovit drastic în economia sovietică, iar liderii de partid care nu fuseseră schimbaţi (deşi el dorise acest lucru) nu au înţeles că trebuiau să asculte de specialiştii din eonomie. În martie 1989, URSS a găzduit alegeri libere (în luna în care România comunistă arăta cu tam-tam că achitase datoria externă), iar comuniştii au fost pe marginea prăpastiei, riscând să piardă dacă nu ar fi deţinut încă aparatul de stat în mâna lor. Apariţia opoziţiei a fost, în opinia lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, un test nepromovat de sistemul sovietic. În loc să se pună în fruntea unei vieţi politice marcate de pluripartitism, comuniştii sovietici au eşuat şi drama ar fi venit de la sine.

Un set de articole publicate, prin anii 90 de revista ”Magazin istoric” sub genericul: ”Un posibil răspuns american la întrebarea: cum s-a prăbuşit comunismul?” arată că unul dintre experţii menţionaţi, Strobe Talbott afirma că George H.W. Bush (George Bush Sr.) ştiuse înaintea lui Mihail Sergheevici Gorbaciov de înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente.

Bush şi Gorbaciov FOTO Getty Images 

Asta în condiţiile în care M.S. Gorbaciov şi George H.W. Bush se întâlniseră în Malta, la 3 decembrie 1989 şi au încercat să pună lumea la cale. George H.W. Bush, fost şef al CIA şi fost vicepreşedinte american îi succeda la putere mult mai altruistului Ronald Reagan, actorul devenit om politic, autorul acelui discurs memorabil rostit în 12 iunie 1987, lângă Poarta Brandenburg, în care îl chemase pe Mihail Gorbaciov să discute viitorul politicii mondiale:

„Domnule Gorbaciov, deschideţi această poartă. Domnule Gorbaciov, domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid”.

URSS a trebuit să se mulţumească în 1988 cu încheierea războiului dintre Iran şi Irak, care păstra echilibrul anterior conflictului şi să se recunoască învinsă în războiul din Afghanistan, în 1989. Totuşi, Gorbaciov a fost de acord cu înlocuirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, primul pas fiind prăbuşirea Zidului Berlinului.

În ”memoriile” sale, Mihail S.Gorbaciov aminteşte şi de un moment mai puţin cunoscut, acela al tentativei de suicid a succesorului său de facto, Boris Nicolaevici  Elţin, la 9 noiembrie 1987. Acesta ar fi încercat să se sinucidă, după ce fusese concediat de către CC al PCUS, deoarece  afirmase că Gorbaciov este ”un al doilea Stalin”.

Boris Nikolaevici Elţin se născuse la 1 februarie 1931, la Sverdlovsk (fostul Ekaterinburg, locul unde a fost executat, împreună cu familia sa, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei). A urmat studii liceale (Lieul Puşkin din Berezniki, Regiunea Perm) şi universitare în domeniul construcţiilor (Institutul Politehnic din Ural). S-a înscris în PCUS în 1961, în 1969, ajungând să lucreze în administraţia comunistă. Data de 24 decembrie 1985 l-a găsit ca prim-secretar al Comitetului Orăşenesc al PCUS Moscova (primar al Moscovei).

Gorbaciov şi Elţîn

Boris Elţîn îşi dorea un ritm mai alert al reformelor. Astfel, în martie 1989, steaua lui Elţîn a început să urce, ajungând în Sovietul Suprem. În mai 1990, Boris Elţîn a devenit Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse. În iunie 1991, a devenit primul Preşedintele Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse.

Boris Elţîn este cel care a pus capăt Puciului vechilor comunişti care chiar reuşiseră izolarea lui Mihail Gorbaciov în Crimeea, în august 1991. El este cel care a rostit discursul urcat pe blindajul unui tanc, sprijinindu-se de turela acestuia. La 25 decembrie 1991 (la doi ani de la execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi practic sfârşitul ultimului regim comunist din Europa Centrală şi de Sud-Est), Uniunea Sovietică înceta să mai existe, Federaţia Rusă, Ucraina şi Belarus fondând Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Boris Elţîn este cel care până la 31 decembrie 1999, data demisiei sale şi a propulsării urmaşului său Vladimir Vladimirovici Putin a asigurat un fel de „interimat geopolitic şi economic” al Rusiei. Doar războiul din Transnistria şi cel din Cecenia au mai amintit de puterea sovietică de altă dată.

Vladimir Vladimirovici Putin se îndreaptă clar spre un nou mandat prezidenţial, la 18 martie 2018. El ştie unde a greşit Mihail Gorbaciov, ştie unde a greşit Boris Elţîn. Cei doi au lăsat NATO şi UE să avanseze. În 1997, NATO se extindea înspre est, cu Cehia, Ungaria şi Polonia. În 2004, primele republici ex-sovietice (Lituania, Estonia şi Letonia) intrau în UE şi NATO.

La Summit-ul NATO de la Bucureşti din 2008, Valdimir Vladimirovici Putin a pus o întrebare retorică: „Se va întâmpla ceva fără acordul Federaţiei  Ruse în lume?” Tot el a răspuns sec: „Nicevo”!, adică „Nimic”!

De atunci, au trecut aproape 10 ani. La 100 de ani de la Pacea de la Brest-Litovsk şi la 27 de ani de la falimentul Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă este într-o expansiune continuă, atât în economie (mai ales latura energetică) cât şi în geopolitică (importantele crize georgiană şi ucrainiană). Vladimir Putin şi-a construit un plan economic, care aminteşte cumva de „Noua Politică Leninistă-NEP”, ca impact. Azi, creaţia lui Vladimir Putin se numeşte „Putinomics” şi se traduce prin aducerea inflaţiei la un minim istoric în Federaţia Rusă şi la apropierea de „0” a deficitului bugetar. Chriss Miller, autorul lucrării „Putinomics: Power and Money in Resurgent Russia” nota că preşedintele rus a ales să garanteze stabilitatea pensiilor şi menţinerea unui şomaj scăzut, a menţinut scăzută inflaţia şi nu a crescut datoria externă. O altă măsură a fost aceea de încurajare a sectorului privat în Federaţia Rusă, în acele domenii care nu afectau directivele politice externe ale Federaţiei Ruse. Vladimir Putin a cerut magnaţilor ruşi să repatrieze capitalul, a menţinut valuta în rezerve, în aşteptarea crizei petrolului. Totodată, a decis să plătească o parte a datoriei externe,pentru a nu ajunge la achitarea unor dobânzi prea mari, atunci când economia ar fi intrat în recesiune. Vladimir Putin a jucat cartea energetică, dar într-un sens opus celei din Venezuela .

Practic, Federaţia Rusă, confruntată cu sancţiunile internaţionale, criza petrolului din 2014 şi susţinerea unor conflicte internaţionale (Estul Ucrainei şi Siria) a reuşit să ţină cârma economiei naţionale, evitând măsurile populiste, precum creşterile salariale în momentele electorale, care s-ar fi întors ca un bumerang, în momentul instalării recesiunii şi în cel al achitării tranşelor obligatorii din datoria externă. Vladimir Putin este de părere că Uniunea Sovietică s-a prăbuşit din cauza erorii de gândire a lui Vladimir Ilici Lenin:

E bine ca ideile să influenţeze conducerea, dar numai când ideile duc la rezultate bune, nu cum s-a întamplat cu Vladimir Ilici (...) În cele din urmă, acea idee a dus la căderea URSS (...)Au fost atat de multe idei, precum oferirea de autonomie regiunilor” (...) Au plantat o bombă atomică sub clădirea numită Rusia, care a explodat mai târziu ). Nu aveam nevoie de o revoluţie globală.

Adică Vladimir Putin nu a dorit să greşească în stilul predecesorilor săi, mai ales în stilul lui Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn.

Gorbaciov şi Putin 

Aşadar, economic şi politic, Vladimir Putin a creat o strategie care a dat roade, în ciuda criticilor occidentale privind o aşa-zisă „corupţie endemică” în Federaţia Rusă. În plus, Vladimir Putin a folosit anumite resurse pentru a menţine locurile de muncă ale muncitorilor din fostele fabrici sovietice, chiar dacă acestea merg pe linia de avarie. Politica sa a însemnat chiar unele tăieri de pensii şi salarii, dar liderul de la Kremlin ştie că e mai grav să închidă fabrici decât să reducă pensiile şi salariile. A evitat aceste tăieri, pompând capital în fabrici şi în susţinerea pensiilor, reducând investiţiile în domenii ca sănătatea sau educaţia. În plus, Putin a reuşit să readucă în patrimoniul statului toate firmele care activează în sfera energetică (elementul forte al economiei ruse), dar a redus total influenţa politică în domeniul serviciilor.

Sunt mulţi care îi reproşează lui Putin că nu respectă statul de drept, democraţia. Uită însă că Rusia nu s-a împiedicat niciodată de detalii. Cu ţar sau cu preşedinte, Rusia a respectat ceea ce se numeşte azi „Testamentul lui Petru cel Mare”, adică este receptivă la modernizarea europeană, pe măsură ce aceasta o ajută în evoluţia sa. Vladimir Putin preferă o evoluţie economică liniară, care să permită sistemului politic instituit de el să reziste cât mai mult.

Vladimir Putin s-a născut la 7 octombrie 1952 la Leningrad (azi Sankt Petersburg). Este născut în ultimul an de conducere al lui I.V. Stalin, care a murit la 5 martie 1953. Mama sa era muncitoare, iar tatăl său militar pe un submarin, activând apoi în NKVD. Bunicul patern, Spiridon Putin a fost bucătarul lui V.I. Lenin şi I.V. Stalin. S-a acreditat ideea că primul membru al familiei Putin din Rusia ar fi fost un moldovean aflat în suita lui Dimitrie Cantemir, refugiat în 1711 în Rusia.

Vladimir Putin a urmat şcoala primară în oraşul natal. A devenit pionier mai târziu, din cauza comportamentului său rebel. În clasa a VI-a a fost orientat către sport, mai ales artele marţiale. În tinereţe a fost atras de filmele de război şi cele de spionaj. La 23 de ani, Vladimir Putin devenea absolvent al Universităţii de Stat din Leningrad. Lucrarea sa de stat (sau de licenţă) s-a axat pe politica SUA în Africa. În timpul studenţiei a colaborat cu profesorul Anatoli Sobceak, pe atunci asistent universitar, care a contribuit la orientarea în carieră a tânărului Putin, în mai multe ocazii.

În anul 1975, Vladimir Vladimirovici Putin intra în KGB, unde a urmat un curs de specializare cu durata de un an. Timp de 10 ani, în paralel cu activitatea de instruire, Vladimir Putin a activat în domeniul contraspionajului, la direcţia de combatere a opoziţiei politice (Direcţia a V-a), ulterior la Direcţia I spionaj a KGB. A studiat şi la Şcoala Superioară Djerjinski din Moscova, apoi la Institutul „Yuri Andropov” din Moscova, axat pe spionaj extern, ambele instituţii fiind parte a KGB.

Vladimir Putin şi-a dorit să activeze dincolo de „Cortina de Fier”, visul oricărui spion sovietic. Totuşi, a fost repartizat în 1985, în Republica Democrată Germană, la Dresda (fosta RDG era ţara comunistă cea mai apropiată de nivelul occidental), practic a doua cea mai bună opţiune a unui ofiţer de informaţii sovietic. În 1990, a revenit în URSS, unde a primit un post la Facultatea de Relaţii Internaţionale a Universităţii din Leningrad. Postul se afla în subordinea directă a Rectoratului instituţiei de învăţământ superior. Cu gradul de locotenent-colonel, Vladimir Putin a reluat vechea colaborare cu profesorul Sobceak, acesta deţinând în acea perioadă funcţia de Primar al Leningradului. Astfel, el a devenit consilier pe probleme de politică externă al Primarului, apoi chiar şef al Comisiei de Relaţii externe al acestei instituţii. La 20 august 1991 (după eşecul puciului anti-Gorbaciov), locotenent-colonelul Vladimir Putin a demisionat din KGB, continuând activitatea la Primărie. Vladimir Putin a rămas la cârma comisiei care se ocupa inclusiv de gestiunea investiţiilor străine până în 1996. În 1994 a devenit viceprimar la Sankt Petersburg, iar din 1997 a condus filiala partidului de guvernământ.

În acei ani, Preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn l-a remarcat şi l-a numit prim-ministru, Vladimir Putin luându-şi mandatul în primire în 1999, iar în luna decembrie a devenit Preşedinte interimar al Federaţiei Ruse.

A fost Preşedinte al Rusiei de două ori, în intervalul 2000-2008. În 2008-2012, a făcut rocada cu Dmitri Anatolevici Medvedev, pentru că nu avea voie să ocupe un al treilea mandat consecutiv de preşedinte, conform Constituţiei. Constituţia va fi modificată, mandatul fiind mărit la şase ani iar Vladimir Putin a preluat în 2012 al treilea mandat de Preşedinte al Federaţiei Ruse.

Se spune că Vladimir Putin este în spatele oricărei mişcări antieuropene, în spatele oricărui partid extremist care obţine scoruri importante în statele europene occidentale, central-europene sau că a sprijinit direct alegerea lui Donald J. Trump ca Preşedinte al SUA.

Evident că în tot acest timp au existat numeroase controverse legate de rezolvarea, în timpul mandatelor sale, a cazurilor legate de atentate şi acţiuni teroriste, eliminarea, izolarea adversarilor din presă sau din politică, eliminarea unor spioni defectori, de îndepărtarea îmbogăţiţilor din perioada Elţîn care nu i-au urmat linia politică.

Vladimir Putin şi-a impus punctul de vedere în Siria, acela că preşedintele Assad, pe care americanii l-ar fi dorit înlăturat, trebuie să rămână dacă SUA nu vor ca Siria să fie devastată de teroriştii islamici, precum Afganistanul sau Irakul.

Cel mult, SUA şi Federaţia Rusă se vor tatona reciproc ca în perioada „războiului rece”. Uniunea Europeană este departe de a-şi fi realizat o poziţie unitară pe arena internaţională, fapte de care atât Domald Trump, cât şi Vladimir Putin par să profite. Asta să fie noua provocare în politica mondială? Uniunea Europeană, creată cu sprijin american pentru a stăvili, în anii 50, expansiunea sovietică să fie un nou obiect de discuţii ruso-americane?

Deocamdată în Ucraina este un conflict de poziţii, după anexarea Peninsulei Crimeea în 2014. Separatiştii din Estul Ucrainei vor să se îndrepte către Rusia, în timp ce autorităţile de la Kiev par depăşite de situaţie.

În data de 18 martie 2018, Vladimir Putin va candida pentru a patra oară la funcţia supremă în Rusia. Deşi are câţiva contracandidaţi, este sigur faptul că Vladimir Putin va fi Preşedintele Federaţiei Ruse în intervalul 2018-2024.

O analiză a intervalului 1953-1999, arată că Lenin, Stalin, Brejnev, Andropov şi Cernenko au murit în timpul mandatului, Hrusciov şi Gorbaciov au căzut prin jocuri de culise, iar Boris Elţîn şi Dmitri Medvedev s-au retras în favoarea lui Vladimir Vladimirovici Putin.

Aşadar, Vladimir Putin va reuşi la 18 martie 2018 performanţa unică, până acum în Federaţia Rusă, aceea de a fi propriul său succesor pentru a doua oară, după 2004 şi de a obţine cel de-al patrulea mandat.

Am descris, în ample articole pe blogurile ”Adevărul” prin analize istorice şi matematice faptul că Donald J.Trump (când absolut toţi analiştii politici români şi străini considerau că alegerile vor fi câştigate de către Hillary Clinton), Rumen Radev, Igor Dodon, Emmanuel Macron vor câştiga alegerile prezidenţiale în statele lor, că Angela Merkel va reuşi să redevină Cancelar al Germaniei. Pe aceleaşi calcule, mă bazez când afirm că Vladimir Vladimirovici Putin va câştiga alegerile prezidenţiale care vor avea loc în Federaţia Rusă, la 18 martie 2018.

Aş încheia rândurile de faţă cu o sugestie adresată, în special posturilor naţionale de radio şi televiziune, aceea de a invita la dezbateri şi adevăraţii oameni care au dovedit că au o viziune complexă asupra realităţii şi chiar un simţ al viitorului, bazate pe evaluarea riguroasă a datelor concrete, nu numai aşa-zişii analişti, ”abonaţi” veşnic în studiourile radio-tv, care vorbesc mult şi nu spun nimic concret.