securitate şi acordurilor internaţionale pe care le cunoaştem începând cu Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki, 1975. Iată însă că un nou subiect se adaugă evoluţiilor internaţionale: cum să anexezi o mare.

Noile conflicte ar include acest subiect tot la capitolul război hibrid, mai exact la capitolul lawfare-legal warfare, conflictele legale, în care dreptul internaţional, ambiguităţile şi golurile legislaţiei internaţionale sunt cele care permit specularea, interpretarea şi utilizarea diferenţelor de abordare pentru a crea avantaje şi a valorifica diferenţele în atingerea unor obiective strategice. Şi în cazul mării, e vorba tot despre teritoriu naţional, deci despre valorificarea unor câştiguri în termeni de resurse materiale directe, nu numai simbolice, la care se adaugă avantajele strategice.

Astfel, Federaţia Rusă a plecat la drum în 2006, când încă tensiunile globale nu erau la acest nivel şi ambiţiile sale erau mult mai limitate, prin tentativa de a lega artificial insula Tuzla, din strâmtoarea Kerci, de propriul mal. O asemenea mutare ar fi schimbat configuraţia ieşirii din Marea Azov şi ar fi afectat delimitarea frontierelor ruso-ucraineană prin mutarea şenalului navigabil, dar şi prin acapararea unor zone potenţial bogate în petrol şi gaze din Marea Azov, care ar fi trecut de partea Rusiei. Ucraina lui Viktor Yushcenko a reacţionat puternic la acea dată, a negociat şi a semnat un acord potrivit căruia Marea Azov devenea o mare internă împărţită între cei doi vecini care controlau deopotrivă luciul de apă şi împărţeau controlul strâmtărilor dimpreună, fără ca dreptul Mării libere să se aplice, respectiv Convenţia UNCLOS.

Această prevedere nu a fost niciodată ratificată de către partea rusă, care a preferat ambiguitatea prevederilor neintrate în circuitul juridic, o situaţie pe care o foloseşte şi astăzi. Pentru că, pe baza prevederilor acestui acord, Rusia poate circula liber până în preajma porturilor ucrainene, cu precădere Mariupol, îşi permite să oprească şi să controleze abuziv navele de marfă, cu aplicarea supremaţiei sale maritime  şi a forţei, întârziindu-le şi amânând transportul bunurilor exportate prin cel de-al doilea port al Ucrainei.

Dacă mai adăugăm aici dominaţia militară absolută a Rusiei în Marea Azov ca şi faptul că a construit ilegal podul peste strâmtoarea Kerci, la o înălţime de blochează intrarea în mare a unui număr de vase de un anumit tonaj, ca şi controalele înainte şi după trecerea prin strâmtoare, la care se adaugă închideri aleatorii ale diferitelor spaţii maritime sau aeriene din zonă, pe motiv de exerciţii militare reale sau inventate, avem imaginea completă a modului în care Moscova controlează şi acaparează de facto, cu forţa armamentului său militar aplicată indirect, Marea Azov.

Partea ucraineană a încercat să abordeze subiectul la nivel legal, cum a făcut-o şi în alte cazuri vizând agresiunea militară şi anexarea Crimeei. Aici însă ambiguitatea joacă în favoarea Rusiei. Ucraina se poate retrage din acordul din 2006 privind Marea Internă şi să încerce să aducă Rusia în faţa instanţei internaţionale pe baza dreptului mării, convenţia UNCLOS, la care ambele state sunt parte. Aici ar putea să obţină o judecată corectă, o jumătate din Marea Azov, dar procesul ar dura. În plus, anexarea Crimeei ar crea complicaţii în dovedirea dreptului asupra strâmtorii Kerci, ce ar putea rămâne, pentru moment, de facto, sub controlul rus, deşi anexarea Crimeei nu e recunoscută internaţional, dar nu există nici o pronunţare juridică a condamnării acţiuni militare ruse a omuleţilor verzi.

O lecţie ce trebuie învăţată şi învăţămintele din evoluţiile legate de Marea Azov, marea virtual anexată de către Rusia, privite cu deosebită atenţie de către statele litorale.

De partea cealaltă, controlul în strâmtoarea Kerci însăşi e discutabilă prin prisma acordului privind marea internă. Dacă Ucraina cere Rusiei să decidă ratificarea sau anularea acordului, ar împinge spre o clarificare despre care nu se ştie cât de repede ar veni, dar anunţul Rusiei privind valabilitatea acordului bilateral ar permite Ucrainei, în timpul doi, să utilizeze acest acord pentru a solicita intrarea în drepturi privind controlul a jumătate din ieşirea prin strâmtoare. E puţin probabil, însă, că Rusia va da curs unei asemenea cereri, odată ce controlează de facto ambele maluri ale strâmtorii, a construit podul şi ambiguitatea, ca şi neratificarea acordului, joacă în favoarea sa.

De remarcat că această formă de ocupare a unei mări pe baza ambiguităţii juridice nu e singura în care e implicată Rusia. Fără a face o copie completă a situaţiei, dar formula acceptată astăzi în privinţa Mării Caspice, a delimitării nefinalizate de acolo, creează premizele unei acţiuni de aceeaşi natură. E adevărat că formula poate permite conductele de petrol şi gaze pe fundul Mării Caspice între state suverane, însă creează premizele ca, pe motive pretinse de securitate, Rusia să poată circula şi interveni pe tot luciul de apă până la nivelul apelor teritoriale ale fiecărui jucător (poate cu excepţia Iranului). Deci toate statele foste sovietice ar putea să aibă surpriza, în anumite condiţii şi dacă sunt neatente la partea de negociere ce urmează, în aplicarea acordului stabilit de delimitare, să se confrunte în viitor cu aceeaşi problemă a posibilelor blocade artificiale ale porturilor şi întârzieri/controale abuzive ale transporturilor prin Marea Caspică de către Federaţia Rusă, odată declarată Mare internă sau lac. O lecţie ce trebuie învăţată şi învăţămintele din evoluţiile legate de Marea Azov, marea virtual anexată de către Rusia, privite cu deosebită atenţie de către statele litorale.