Cu cine se ceartă Serghei Victorovici Lavrov pe tema Transnistriei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Serghei Victorovici Lavrov este ministrul de externe al Rusiei din anul 2004.
Serghei Victorovici Lavrov este ministrul de externe al Rusiei din anul 2004.

În contextul situaţiei fluide din Belarus, unde manifestaţiile continuă, iar dictatorul Alexander Grigorievici Lukashenko a admis că va pleca de la putere doar după adoptarea noii constituţii, dar şi după recenta umilire a Armeniei, prin obligarea acesteia la retrocedarea, către Azerbaidjan, a unor teritorii şi trimiterea acolo a peste o mie de militari pacificatori, Rusia are, din nou, o problemă, cu Republica Moldova.

În absenţa recunoaşterii de către Putin a învingătorului în alegerile prezidenţiale americane, diplomaţia rusă bagă băţul zâzaniei prin gardul comunităţii democratice europene, pentru a atenţiona, pe cei interesaţi, că fosta republică sovietică socialistă dintre Prut şi Nistru are o piatră de moară, bine legată de picioarele României de Est, aceasta fiind Приднестровье/Transnistria. 

Oficial, deşi a fost proclamată cu acordul tacit al Moscovei, Transnistria nu a fost recunoscută de Rusia - pentru a nu deveni ridicolă în ochii altor superputeri -, dar a fost şi este considerată egală în aspiraţiile evoluţiei de sine stătătoare de Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah. Primele două entităţi fiind rupte din statul georgian au trupe ruseşti semnificative pe teritoriile lor. Ultima are acum circa trei batalioane de militari ruşi, dislocaţi cu blindatele între Armenia şi zona teritorială disputată cu Azerbaidjan. 

La rândul său, Transnistria are militari ruşi pe teritoriul său, al căror număr variază, de la an la an, între 1800 la 2500 de militari, cu trei misiuni distincte: 

1. paza comandamentului strategic subteran şi a depozitelor cu muniţie existente acolo de pe vremea Tratatului de la Varşovia - în traducere liberă o bază logistică capabilă să susţină mobilizarea şi dotarea cu tehnică de luptă a unei armate compusă iniţial din două divizii, cu un efectiv total estimat la 22.000 de militari; 

2. menţinerea păcii între militarii administraţiei de la Tiraspol - care, în cazul mobilizării rezerviştilor pot ajunge la peste 10.000 de luptători, după unele surse credibile chiar la 12.500 - şi subunităţile special instruite ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova, dislocate la linia de demarcaţie cu separatiştii vorbitori ai limbii celui ce a scris Война и миръ/Război şi pace, inconfundabilul Lev Nikolaevici Tolstoi; 

3. asigurarea unui element permanent de disuasiune publică, prin anterioara dislocare la Tiraspol a unui batalion de forţe speciale ruse ale Direcţiei Principale a Statului Major al Forţelor Armate Ruse, respectiv Spetsnaz GRU. 

Sigur că Serghei Victorovici Lavrov ştia că Maia Sandu nu a vorbit, de capul ei, când a semnalat public necesitatea retragerii  militarilor ruşi din Transnistria. 

Deruta ministrului de externe rus, cea reală, este că nu ştie cât sprijin al Berlinului are această cerinţă a preşedintelui ales al Republicii Moldova şi mai ales ce sugestie a venit de peste Ocean, de la cei care pregătesc instalarea noii administraţii prezidenţiale la Casa Albă. În plus, Maia Sandu a câştigat alegerile prezidenţiale dintre Prut şi Nistru, nu le-a pierdut precum candidata opoziţiei din Belarus, Svetlana Tihanovskaia. Iar Maia Sandu nu este în situaţia preşedintelui Georgiei, de a fi rămas, fără drept momentan de apel, fără  Abhazia şi Osetia de Sud şi nici în situaţia liderilor Armeniei şi Azerbaidjanului, şantajaţi inteligent, de Kremlin, cu arealul disputat Nagorno-Karabah. De aici şi etichetarea primitivă, de către Lavrov, a declaraţiilor lui Maia Sandu, ca fiind iresponsabile. Un termen nefericit, deloc diplomatic, care confirmă mai degrabă strigătul Moscovei, spre Washington D.C., acela de a nu fi schimbată situaţia actuală din Transnistria, una care nu ar fi tolerată, de un guvern central european, nici măcar o oră, dacă ar fi vorba, de pildă, de un land german, sau de o provincie spaniolă. Şi ştiu ce scriu, pentru că am fost şi în Germania şi în Spania. 

Serghei Lavrov ştie toate aceste realităţi şi de aceea a ales să facă enunţul degradant - pentru cariera sa diplomatică - la conferinţa de presă organizată după reuniunea Consiliului de Miniştri al CSTO, marţi, 1 decembrie. Simplă coincidenţă cu Ziua Naţională a României. 

CSTO este Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, o alianţă militară interguvernamentală înfiinţată la 15 mai 1992. Atunci, şase state post-sovietice aparţinând Comunităţii Statelor Independente - Rusia, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan - au semnat Tratatul de securitate. Republica Moldova nu este membru al CSTO, dar Armenia da, aceasta fiind recent umilită printr-un dictat impus de Kremlin. 

Serghei Victorovici Lavrov menţiona că „menţinătorii păcii ruşi, la fel ca soldaţii de menţinere a păcii din Moldova şi Ucraina, se află în zona de conflict în conformitate cu deciziile existente ale grupului 5 + 2, aprobate de OSCE”. 

Ei bine, formatul 5 + 2 include reprezentanţi ai părţilor aflate în conflict, mediatori şi observatori în procesul de negociere - Republica Moldova, Transnistria, OSCE, Federaţia Rusă, Ucraina, Uniunea Europeană şi Statele Unite. 

Scopul discuţiilor 5 + 2 este de a stabili parametrii unei soluţii cuprinzătoare bazate pe suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, în cadrul graniţelor sale recunoscute la nivel internaţional, cu un statut special dezirabil pentru Transnistria, în cadrul statalităţii dintre Prut şi Nistru. 

De la Declaraţia ministerială a OSCE din decembrie 2016, procesul de negocieri funcţionează pe baza unei abordări bazate pe rezultate, iar la începutul anului 2017, părţile au identificat un „pachet de opt” priorităţi, cu acorduri la care s-au ajuns la şase dintre ele, în noiembrie 2017 şi în aprilie 2018. 

Lavrov a menţionat, de asemenea, că retragerea forţelor de menţinere a păcii ruse este... puţin probabil să ajute soluţionarea problemei transnistrene şi Rusia este... puţin probabil să poată accepta o astfel de cerere iresponsabilă din partea şefului Moldovei. Drăguţă şi imperială sintagma...puţin probabil.

image

Pe harta de mai sus, semnificaţia însemnelor colorate este:

1. Steluţele albastre indică state membre ale NATO, cu excepţia steluţei albastre de la Liov / Львів / Lviv / care confirmă prezenţa unui număr de instructori militari americani, la centrul de perfecţionare a armatei ucrainene, din acea localitate.

2.Steluţele roşii arată locurile de dislocare ale unor militari din forţa expediţionară rusă, respectiv în Transnistria, Crimeea, Doneţk şi Lugansk, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabach.

3. Încercuirile galbene confirmă concentrări de trupe ucrainene. 

4. Săgeata roşie, cu vârful pe graniţa României, cea de pe nordul Deltei Dunăre, reaminteşte intenţia Moscovei de a ocupa, cu prima ocazie, printr-un desant masiv, Basarabia de Sud. 

5. Săgeata albastră, la est de Odesa, cu vârful spre Marea Neagră, confirmă locaţia unde au desantat recent paraşutişti militari britanici, într-o operaţiune ce poate fi numită de recunoaştere a unui teren care este posibil să fie, cândva, un cap de pod. 

________________

Aici însă trebuie făcute unele nuanţări:

 I. În mandatul preşedintelui Maia Sandu, Uniunea Europeană, în general şi Germania, în mod special, au interese complementare de a consolida democraţia şi justiţia în Republica Moldova, monstrul sovietic numit Приднестровье fiind o moştenire nefastă a Războiului Rece. 

II. OSCE ar putea avea în fruntea sa pe Cristian Diaconescu, care dincolo de echilibrul său manifestat în arena politică românească, are în evaluarea diplomaţiei ruse suficientă prudenţă şi experienţă pentru a vedea ce este dincolo de declaraţiile bombastice ale lui Lavrov. 

III. Statele Unite vor avea o nouă politică la Departamentul de Stat, una fiind de acum anticipabilă, respectiv consolidarea sprijinului complex acordat menţinerii statalităţii Ucrainei, cu consecinţele de rigoare. 

Prin urmare, în ecuaţia 5+2, cel puţin poziţiile publice viitoare a patru componente  - Republica Moldova, UE, OSCE şi SUA - se vor schimba pe termen scurt. 

Este o minciună de zile mari, afirmaţia lui Lavrov că forţele de menţinere a păcii din Transnistria îşi urmăresc scopul de a preveni „o nouă izbucnire a conflictului sângeros”. Nu există, la ora actuală, în dreapta şi în stânga Nistrului, o tensiune reală între cetăţenii Republicii Moldova, unii sub administraţia autorităţilor de la Chişinău, alţii sub cnutul Tiraspolului. După cum o măsluire a istoriei recente este şi opinia lui Lavrov că armata rusă a oprit faza fierbinte a conflictului transnistrean şi, de atunci, a ţinut-o într-o „stare îngheţată, dar nu fatală". Ar mai urma ca soldaţii ruşi să cânte: "Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă"... 

Experimentat, abil, dar şi machiavelic diplomat, Serghei Victorovici Lavrov a adăugat că Rusia va ţine cont de declaraţiile lui Sandu „atât cu privire la prioritatea direcţiei europene în dezvoltarea relaţiilor externe ale Moldovei”, cât şi că doreşte să menţină relaţii bune cu Rusia. 

Asta cu menţiunea, tot de sorginte imperială, că relaţiile bune cu orice ţară presupun luarea în considerare a intereselor reciproce şi a acordurilor din trecut. Поймите товарищи?

Anterior, cu câteva ore înainte, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Maria Zakharova, a declarat că prezenţa trupelor ruse în Transnistria are obiective clare... în cadrul forţelor comune de menţinere a păcii, şi se datorează, printre altele, necesităţii de a proteja depozitele militare. 

Sintagma "printre altele" fiind sublimă, dar lipsind cu desăvârşire din toate actele cunoscute privind soluţionarea viitorului Transnistriei. 

Zakharova a mai subliniat că partea moldovenească ar trebui să fie întrebată de ce tema prezenţei menţinerii forţelor ruseşti de menţinere a păcii în regiune este „aruncată în spaţiul public” de preşedintele ales Maia Sandu, deoarece astfel de acţiuni nu contribuie la o soluţionare a divergenţelor actuale. 

Cu alte cuvinte, de ce...tocmai acum, adică la îndemnul căreia dintre părţile componente ale formatului 5+2?

Militarii ruşi au fost aduşi în zona de luptă din Transnistria la 29 iulie 1992, în conformitate cu Acordul privind principiile soluţionării paşnice a conflictului armat din regiunea transnistreană. Acum, cei circa 2000 de militari ai Federaţiei Ruse dislocaţi în estul Republicii Moldova menţin pacea în zona de securitate de-a lungul Nistrului, împreună cu „căştile albastre” din Republica Moldova, Transnistria şi un grup de observatori militari din Ucraina. Sună frumos? Mai degrabă ţine de perioada Războiului Rece, deşi trăim în decembrie 2020. 

Meritul preşedintelui ales al Republicii Moldova, Maia Sandu, este acela de a fi reamintit Rusiei că judeţele cândva româneşti, dintre Prut şi Nistru nu mai pot fi tratate ca un protectorat rusesc, iar că aşa numiţii pacificatori ruşi se pot întoarce în linişte acasă, Uniunea Europeană, implicit Republica Moldova având alte priorităţi, decât reîncălzirea artificială, de către Moscova, a conflictului generat de ambiţia obsesivă de a menţine, cu orice preţ, dominaţia Federaţiei Ruse la vest de Ucraina. 

Drumul spre soluţionarea paşnică, diplomatică, conform normelor de drept internaţional, a litigiului privind soarta Transnistriei este lung.

Dar declaraţiile preşedintelui ales Maia Sandu pot fi asemuite cu lovitura puternică de berbec dată în porţile diplomaţiei răsăritene, încremenită în proiectul raptului teritorial pe veci.

Vremurile însă se schimbă şi asta generează disperarea publică a lui Serghei Victorovici Lavrov. Şi nu numai a lui. Такова реальность.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite