Asemenea elemente care moştenesc convulsii sau aparente izbucniri accidentale sunt răspândite pe glob, dar în primul rând definesc spaţiul ex-sovietic, unde aşa-numita “îngheţare” a tensiunilor este cea mai evidentă din întreg spaţiul eurasiatic. O elementară trecere în revistă a fundamentelor teoretice este tributară studiilor de conflict. Acestea surprind paradigmele care se adresează spiralelor complicate de motive adânc înrădăcinate în istoria conflictelor, atribuite unor variate naţiuni înainte şi de după era sovietică, şi care pot astfel fi incluse în familia mai cuprinzătoare a conflictelor identitare.

Am făcut aici încercarea de a ipostazia “conflictele îngheţate” drept un proces prelungit pe câteva decenii, şi prin care este desluşit elementul de artificialitate a motivaţiilor din trecut pentru care conflictele au izbucnit iniţial, şi pentru care au fost ulterior “îngheţate”. Procesul în sine a constituit instrumentul de politică internă, iar mai târziu externă, a liderilor ruşi de a-şi uniformiza posesia asupra naţiunilor şi, în perioada post-1990, de a securiza preeminenţa Rusiei asupra acestor teritorii, de a redefini postura internaţională a Rusiei şi de a respinge ceeea ce putea fi primejdios în percepţia rusă asupra propriilor interese naţionale sau ameninţări la adresa securităţii, precum extinderea Uniunii Europene sau a NATO.

Conflict îngheţat – modă sau realitate?

Cadrul ce se vrea conturat gravitează în jurul problematicii aduse de terminologia “conflict îngheţat”, şi anume dacă aceasta poate constitui o sintagma corectă sau variabilă. Sub incidenţa, însă, a evoluţiilor contemporane sugerând o potenţială “reîncălzire” a conflictelor ce înconjoară statul rus într-un arc, de la Vest la Est, suntem înclinaţi să comutăm atenţia înspre acceaşi sursă de inspiraţie – idiosincraziile ruse, derivate din viziunea mai asertivă de politică externă şi strategică a liderilor pentru o rebalansare de putere odată cu absorbţia fostelor membre ale Pactului de la Varşovia de către Occident. O asemenea viziune rusă a încurajat constant separatismul cu intenţia explicită de a menţine tensiunile încărcate, cu un nivel modic de coliziune, impenetrabil la formulele exogene de soluţionare a conflictulelor, prevenind ca autorităţile din statul de origine şi cel centrifug să poată exercita control unora asupra altora; în fapt, o strategie care pare să fi ridicat miza recent, prin anexarea Crimeei şi conflictul din estul Ucrainei. Conflictul din Ucraina a dovedit că pot fi facil reaprinse vechile inamiciţii din Transnistria sau Caucazul de sud, prin interconectivităţile specifice contextelor geopolitice care au rămas problematice.

Un debut în abordarea terminologiei de “conflicte îngheţate” ar fi asumarea denumirii cvasi-echivoce pe care o comportă, neexistând un consens în literatura de specialitate, cu excepţia unei stări comun acceptate de “fără pace, fără război”. O astfel de situaţie este adesea reperată drept un conflict etno-politic pus pe seama unui proces de secesiune care se închieie cu stabilirea unor regimuri de facto în cadrul entităţilor statale, şi care nu sunt recunoscute nici de către comunitatea internaţională, nici de către statul de origine.[1] Particularitatea termenului “îngheţat”, adesea inducătoare în eroare, rezidă în faptul că poate sugera o activitate politică sau un nivel de violenţă inexistent sau marginal, în pofida faptului că ultimii 25 de ani a fost evaluată o situaţia contrarie în Transnistria, Abhazia şi Osetia de sud în Georgia, sau Nagorno-Karabah, unde focalizarea pe elementele exogene[2], precum interferenţa Rusiei, poate explica petrificarea sau sabotarea proceselor de management al păcii.

Unii autori de specialitate fac referire la procesul de negociere post-conflict ca cel ce este de fapt prelungit în aşa-zisele “conflicte îngheţate”, unde reconcilierea este amânată pe perioade însumând ani de zile[3], interval în care “îngheţarea” soluţionării conflictului este reflectată prin diminuarea sau eludarea legitimiăţii liderilor atât în statul de origine, cât şi în cel separatist, precum Nagorno-Karabah[4], sau Transnistria. Privitor la cazul Georgiei de până la primul mandat prezidenţial al lui Mihail Saakaşvili, termenul de “îngheţat” este reevaluat de către Ghia Nodia, care preferă sintagma de “conflict post-violent”, întrucât nu există o situaţie deplin îngheţată, ci acte de violenţă sporadice care persistă în zonele de conflict în paralel cu procesul de pace în sine. Aşadar, termenul de “îngheţat” poate fi justificat atât timp cât părţile implicate cad de acord să nu dispute regimul de facto instalat după acordul de încetare al focului, deşi nu îl recunosc formal.[5] O trăsătură comună a conflictelor îngheţate gravitează astfel în jurul poziţiei actorilor, în strictă legătură cu scopul lor declarat – independenţă versus integritate teritorială. [6]

Arborând ideea unui “nou scenariu de război” după încheierea Războiului Rece, Francesco Strazzari evidenţiază cum anume distincţia este în prezent împrecisă între combatanţi, formele de violenţă, terminarea conflictului, prelungirea fenomenului, dimensiunea temporală şi cea spaţială, precum “zonele păcii” şi “zonele de război”[7]. Sugerând că o “zonă de pace” este mai degrabă “o chestiune de credinţă de cât de ştiinţă”, acesta indică şi faptul că peninsula Crimeea (la momentul 2007) părea să îmbine atît dinamicile păcii, cât şi ale războiului, asemeni Caucazului şi Balcanilor. Conflictele “nerezolvabile” (termen aparţinând lui Edward Azar) par să fie susţinute empiric, atât timp cât configuraţia geopolitică a regiunii care le găzduieşte este departe de a fi încheiată.[8]

“Conflicte îngheţate şi uitate” este sintagma propusă de către Ceslav Ciobanu în identificarea procesului de pace sinuos din Transnistria, unde statutul se traduce prin “stagnare”, sugerând o stabilitate iluzorie, instituţii democratice fragile şi unde transferul spre statalitate de facto (a Transnistriei) este promovat, în timp ce legitimitatea Republicii Moldova este perseverent subminată. Ideea centrală de “echilibru de stabilitate” cu supervizarea forţelor armate ruse revelează de fapt “stabilitatea controlată” de către Rusia.[9]

Exersând o detaşare teoretică de conflictele îngheţate, ideea de “conflicte prelungite” a lui Edward Azar permite o abordare mai nuanţată. Azar a considerat luptele violente prelungite ca existând între grupuri private de nevoile umane fundamentale, precum securitatea, recunoaşterea, acceptarea, accesul egal la instituţii politice şi inserţia în economie, din pricina apartenenţelor comunale diferite.[10] Elementul relevant evidenţiat de Azar pentru cercetarea întreprinsă în Capitol este cauzalitatea dintre rolul statului/guvernului şi relaţiile internaţionale. Aceasta reflectă dependenţele economice sau relaţiile clientelare, deliberat cultivate de un anume stat, şi care odată consolidate, generează condiţiile istorice pentru alimentarea viitoarelor conflicte prelungite.[11]

Suportul istoric ce evocă “conflictele îngheţate” este în mod indisolubil legat de un element crucial, şi anume frontiera.

Chestiunea graniţelor pare imuabilă în istoricul conflictelor îngheţate, violente şi notorii, ale spaţiului post-sovietic – cel dintre Republica Moldova şi Transnistria separatistă, Georgia şi regiunile sale centrifuge Abhazia şi Osetia de sud, dintre Armenia şi Azerbaidjan privind auto-proclamata Republică Nagorno-Karabah, sau frontierele instabile cu care Ucraina se confruntă în prezent în partea sa estică. Potrivit lui Ho-Won Jeong, graniţa simbolică este strâns legată de elementul identitar. Acesta a evaluat frontierele ca fiind un catalizator pentru mobilizări sociale şi adâncirea viitoarelor falii identitare, evocând nivelurile discursive dihotomice dintre regimurile statului de origine şi cele separatist, care stimulează şi alte tipuri de fracturi într-un efect de spill-over.[12]

Reponsabilitatea Rusiei

Implozia Uniunii Sovietice s-a produs concomitent cu Perestroika[14]  şi Glasnost[15], procesele lansate de către Mihail Gorbaciov în ideea deschiderii regimului comunist. Transparenţa şi reforma presupuneau şi resurectarea unei conştiinţe naţionale a aşa-numitelor state unionale, înseamnând unităţile componente ale URSS-ului. Dar un efect advers s-a derulat în paralel în cadrul Federaţiei Ruse: republicile şi entităţile autonome care nu au avut nicicând şansa opţiunii de a face sau nu parte din imperiul sovietic, nici din Federaţia Rusă, au fost influenţate de noul val şi resuscitarea ideei de libertăţi şi identităţi naţionale, astfel încât dezideratul de a deveni independente a evolut în mod natural.

Perestroika şi Glasnost au constituit premisele majore în desconspirarea unităţii iluzorii a URSS-ului şi un imbold pentru revelarea clivajelor politice şi socio-economice dintre republici şi guvernul central al Uniunii Sovietice. În Moldova, spre exemplu, valul inspirat de reformele lui Gorbaciov a încurajat dezvoltarea Frontului Popular al Moldovei în 1989. Acesta a constituit o mişcare naţionalistă care a demarat organizarea unor proteste de masă şi mobilizare etnică, pe un subiect ce separa pro-românii de naţionaliştii moldoveni, care clamau o identitate separată de cea română. Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat în final Legea privind revenirea limbii moldoveneşti şi a grafiei latine, act ce a fundamentat un nou gest de separaţie, cel lingvistic, faţă de moştenirea sovietică.[16]

Legea recunoştea limba moldovenească ca unica limbă oficială în stat, şi identifica limbile moldoveanească şi română ca fiind identice, lasând limbii ruse statutul de “limbă de comunicare interetnică”.[17] Prin eludarea alfabetului chirilic, moldovenii au eliminat persistenţa principalului element ce-i separa de români[18]; problematica alfabetului fusese deja un subiect de dispută între Tiraspol şi Chişinău la acea dată.

Previziuni precum cele ale lui Alexandr Soljeniţîn (anti-occidental) sau Adranik Migranian (pro-occidental) care preconizau substituirea comunismului de către autoritarism sub cupola naţionalismului s-a demonstrat a fi valide. Aproape în unanimitate, alegerile libere ulterioare din republicile post-sovietice au fost reperate ca ”autocratice”, prin imaginea noilor lideri.[19]

În Georgia, Zviad Gamsakhurdia a oferit protretul unui lider radical ce s-a ridicat politic opunându-se forţelor comuniste. Atunci când grupul radical ce se opunea comuniştilor s-a fracturat în Mai 1990, grupul lui Gamsakhurdia a creat Forumul Naţional, ce era bine interconectat cu alte mişcări naţionaliste din Rusia, regiunea baltică, Ucraina şi Armenia. Ascensiunea sa la putere, ca preşedinte, a expus o linie naţionalistă a discursului, urmată îndeaproape de două considerente – “duşmanul naţiunii” şi “agentul Kremlinului” (reversul, în fapt, al “duşmanului poporului”, “agentului imperialist” promovate de Stalin), apoi cultivarea unor sentimente etnice (inclusiv populism etnic) ce se doreau demonstrative privind chintesenţa naţiunii georgiene, prin respingerea politicii de nivelare a sovieticilor.[20]

În Ucraina, pe atunci preşedintele parlamentului Leonid Kravchuk, un “comunist suveran”, a sprijinit declaraţia de independenţă din 24 August 1991. În decursul primului său mandat prezidenţial (1991-1994), acesta s-a aliat cu naţional-democraţii şi a promovat un naţionalism ucrainean pro-european, marcând astfel un “izolaţionism” între Ucraina şi CSI/Rusia.

La vest, noile state baltice independente au debutat printr-o politică criticată de Rusia ca fiind “un sistem de apartheid social”.[21] În Estonia, Legea Cetăţeniei din 1938 a fost reactualizată la 26 Februarie 1992, însemnând că principiul ius saguinis reprezenta condiţia fundamentală pentru acordarea cetăţeniei estoniene. Prin aceasta, doar cei ce erau cetăţeni estonieni dinainte de ocupaţia sovietică din 1940 şi descendenţii lor puteau primi automat cetăţenia, în timp ce “colonizatorii” au fost supuşi unui proces de naturalizare. Aceste măsuri au exclus non-estonienii de la acces în parlamentul constituit în 1992, care a fost prin urmare compus integral din estonieni. În mod similar, Legea Cetăţeniei din Letonia a echivalat cu reaplicarea legii din 17 Iunie 1940, care acorda cetăţenia tot pe principiul ius sanguinis. În consecinţă, oricărui etnic rus sau ocupant sovietic şi descendenţilor acestora le putea fi oferit doar procesul de naturalizare.[22]

Într-un mod analog au decurs eforturile de consolidare a unei noi statalităţi şi în alte câteva entităţi componente ale Federaţiei Ruse, încluzând Republica Ural[23], locul de origine al preşedintelui Botis Elţîn. Cele mai notorii cazuri au însă cele ale Tatarstanului, care a disputat tratatul Uniunii la Curtea Constituţională, şi Cecenia, sub Djohar Dudaev, care a luptat împotriva armatei ruse pentru câştigarea independenţei Ceceniei. [24]

Maxima complicaţie etnică a lui Stalin

Procesul care a stat la baza acestor dispute a fost politica de maximă complicaţie etnică susţinută de Iosif Vissarionovici Stalin.[25] Pentru a se asigura că Uniunea Sovietică nu va pierde posesia asupra teritoriilor obţinute după cel de-Al Doilea război Mondial, Stalin a introdus politica combinării teritoriilor achiziţionate treptat şi fundamentate istoric diferit, în timp ce a redesenat frontierele statelor unionale. Modelul a fost aplicat în varii regiuni, inclusiv în Basarabia care a fost ruptă din România – părţile nordice şi sudice au fost incluse în RSS Ucraineană, şi regiunea Transnistria (fosta Republică Sovietică Socialistă  Moldovenească Autonomă, creată în 1924 pe teritoriul Ucrainei) a fost transferată către RSS Moldovenească. Metamorfozări mai multe şi mai profunde au avut loc în Caucaz, unde inclusiv ţara sa natală, Georgia, a fost integrată temporar în Republica Transcaucaziană.

Astfel, demersul lui Stalin de a interschimba grupuri etnice din teritoriile de origine în vederea uniformizării populaţiilor sovietice şi prevenirea oricărei intensificări a naţionalismului se presupune a fi fost premisa principală a noilor conflicte izbucnite în statele foste comuniste.

O asemenea explicaţie este susţinută şi de către Ghia Nodia[26], care indentifică două trăsături primordiale, determinante pentru inevitabilitatea acestor conflicte. Una ar consta în efectul politicii de maximă complicaţie etnică care a declanşat absenţa conştiinţei civice. Această lacună presupunea impunerea cetăţeniei ca relaţie formală între indivizi/grupuri cu statul, în detrimentul naţionalismului bazat pe apartenenţa etnică.

1,6 milioane de polonezi au fost deportaţi în Siberia în timpul ocupaţiei sovietice

Nemulţumirea opoziţiei politice manifestată în cadrul republicilor sovietice s-a datorat şi procesului de instituţionalizare adiţional, în sectorul înregistrării paşapoartelor. Astfel, provocarea imediată de după implozia URSS-ului a fost dilema noilor state independente de a “considera apartenenţa lor la noi naţiuni într-un sens non-etnic”, o reală provocare sub povara unui istoric de tip sovietic de nivelare şi echilibrare al etnicităţilor. Un exemplu edificator l-ar constitui “propiska”, un instrument sovietic de a elimina orice dezechilibru demografic între un anumit număr de etnii distincte, precum etnicii azeri în regiunile Georgiei – în acest caz, etnicii georgieni au fost constant stimulaţi de guvern să se mute în acele zone unde aceştia nu reprezentau o majoritate etnică.

O raţiune suplimentară care poate explicita violenţa izbucnită la debutul anilor ‘90 rezidă şi în chestiunea teritoriilor disputate, sau forţa simbolică a “graniţei”, în termenii lui Ho-Won Jeong. Aceleaşi teritorii au fost disputate de comunităţi etnice distincte şi conflictele cele mai notabile s-au desfăşurat în Osetia de sud şi Abhazia, Transnistria şi Nagorno-Karabah. Dacă alegaţiile de maltratare a minorităţilor de către majoritari reprezentau o preocupare validă, aspectul rămâne însă marginal în comparaţie cu dorinţa de a achiziţiona teritorii prin secesiune. Totuşi, subiectul drepturilor minorităţilor etnice s-a dovedit un intrument redutabil în promovarea internaţională a cauzei unei minorităţi (precum în cazul diasporei armene).

Deportările şi strămutările forţate de populaţie în URSS: ucenicul vrăjitor şi spectrul instabilităţii viitoare

Deportările şi strămutările forţate de populaţii au “ajutat” ca republicile non-slave, în special statele baltice, teritoriile RSS Moldoveanească şi a fostei Basarabia, precum şi ţările Caucazului şi ale Asiei Centrale să devină subiecţii unor epurări ale elitelor, deopotrivă politice şi intelectuale, ale preoţilor şi profesorilor, împreună cu oricine deţinea proprietate privată, pentru ca apoi să fie exilaţi în Siberia, sub diverse acuzaţii. Noua elită a fost creată prin substituirea elitei locale cu etnici ruşi în poziţii de lideri în capitale şi alte oraşe, precum şi cu noile “elite sovietice”[27], definind membri ai nomenclaturii comuniste[28] din statele unionale.

Politica migraţionistă a lui Stalin a modificat faţa Europei postbelice şi a devenit un teren fertil pentru conflictele etnice de mai târziu.

Politica urmărită a întrunit două scopuri – etnicii din Europa de Est, Caucaz, statele baltice să fie strămutaţi forţat în Siberia şi Asia Centrală, şi în etapa subsecventă, să fie indus un flux de populaţie rusă în republicile non-ruse. În prima situaţie, justificarea oficială ţinea de consolidarea dezvoltării regionale sau de alegaţii despre statutul de “spion al duşmanilor”, îndreptată asupra unor dintre cei strămutaţi. Acestea s-au dovedit a fi însă un resort de fortificare a controlului central asupra varietăţii de naţiuni din cadrul URSS.

Între 1936-1952, aproximativ 3 milioane de persoane au fost forţate să migreze. În special germanii de pe Volga, calmîcii şi minorităţile musulmane (ceceni, inguşi, karaceai, balkari, tătari crimeeni şi meşketieni) au fost deportaţi. Exemplu edificator, 200 000 de turci meşketieni din Georgia şi 183 000 de tătari crimeeni au fost expulzaţi doar în 1944, în timp ce 36 000 de moldoveni au fost scoşi înafara graniţelor ţării între 1945-1952. Reîntorcerea în ţara –mamă în timpul anilor ’80 sau după 1990 a fost un proces dificil pentru victimele politicii lui Stalin sau a succesorilor săi, din cauza obstacolelor economice şi administrative întâmpinate atât de statul-gazdă, cât şi de cel de origine. Astăzi, din pricina celor 300 000 de abhazi strămutaţi, guvernul georgian nu poate încă gestiona un proces de reintegrare totală a meşketienilor care doresc repatrierea. O situaţie similară găseşte astăzi 150 000 de tătari crimeeni încă staţionari în Asia Centrală. În schimb, aproximativ 11.3 milioane de ruşi colonizaţi se găseau în Ucraina în 1989, echivalând cu 22% din totalul populaţiei.[29]

Monumentul deportărilor forţate ale tătarilor din Crimeea (în oraşul Sudak, Crimeea)

Acestea conturează câteva dintre premisele determinante pentru care reformele lui Gorbaciov au evidenţiat problemele istorice din cadrul Uniunii Sovietice şi în noile republici independente, create după implozia URSS la 31 decembrie 1991, cărora le-au fost transferate practic provocările politicii de maximă complicaţie etnică. În acest cadru au erupt conflictele deschise, stimulate şi de către leadership-ul naţionalist şi de identitatea naţională resurectată în aceste state. A fost cazul Transnistriei (şi Găgăuziei) din Republica Moldova, al Abhaziei şi Osetiei de sud din Georgia, al subiectului contondent Nagorno-Karabah dintre Armenia şi Azerbaidjan, dar şi cazul Crimeei, considerat un “conflict îngheţat din umbră”, devenit prin analogie tot un subiect al istoriei sovietice, atunci când Nikita Hruşciov a oferit acest vechi teritoriu locuit de tătari, parte a Rusiei, Ucrainei.

Conflictele îngheţate clasice: tipizarea soluţiilor cu influenţă rusă

Trei conflicte s-au remarcat în special după căderea Uniunii Sovietice, unde tensiunile latente, declanşate şi alimentate în timpul perioadei sovietice, s-au transformat în zone de conflict violent şi în care Rusia constituie de atunci un factor omniprezent– Transnistria, Abhazia şi Osetia de sud, Nagorno-Karabah. Aceste conflicte îngheţate indică centralitatea actorilor exogeni (prevalenţa Rusiei) în procesul de management al conflictului, fenomen care poate valida sau obstrucţiona soluţionarea conflictului.[30]

  1. Transnistria

Teritoriul lung de 200 de kilometri de-a lungul fluviului Nistru a intrat în posesia rusă pentru prima dată în 1792, ca urmare a Tratatului de la Iaşi (astăzi situat în partea românească a Moldovei), semnat între imperiile ţarist şi otoman. După un secol şi jumătate, succedând deciziei Sovietului Suprem al URSS-ului (2 august 1940), a fost constituită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), care includea o parte a Basarabiei istorice (denumirea istorică a Moldovei) ce aparţinea României, precum şi Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), ce constituia în mare teritoriul Transnitriei de astăzi. Teritoriul RASSM aparţinuse RSS Ucraineană între 1924-1940, iar perioada în care a aparţinut României (încorporată în Basarabia) a fost între 1941-1944.

Pe 23 iunie 1990, RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, dar a fost urmată îndeaproape de declaraţia unilaterală de independenţă a Transnistriei la 3 septembrie 1990 (de drept, numită Unitatea Teritorială din stânga Nistrului, dar autoproclamată Republica Moldovenească Nistreană). Un curent pan-românesc prezent printre elitele moldovene milita pentru reunificarea cu România, pe principiul corespondenţei identităţii etnice şi lingvistice, fapt ce a angoasat rezidenţii slavi din Transnistria care, oricum, nu reprezentau totalitatea populaţiei.

Astfel, un război de doi a debutat la 2 martie 1992 între armata moldoveană şi forţele nistrene. Trupele separatiste au fost asistate într-o manieră decisivă de Armata a 14-a de gardă sovietică, ce fusese găzduită aici încă din perioada sovietică. În iunie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului între preşedinţii rus şi moldovean. Erau prevăzute crearea unei zone demilitarizate şi principii de soluţionare care presupuneau respectarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, un statut special pentru Transnistria în cadrul frontierelor Moldovei, plus o Comisie Comună de Control constituită din forţele moldoveană, rusă şi nistreană pentru supervizarea şi implementarea acordului de încetare a focului.

A urmat o perioadă contorsionată cu negocieri care au eşuat în a aduce reintegrarea de facto a Transnistriei, întrucât prezenţa Rusiei ca factor agresor, mediator şi de menţinere a păcii a încurajat perpetuarea neînţelegerilor. Menţinerea trupelor ruse şi conexiunile politice şi economice dintre Tiraspol şi Moscova au alienat orice asemenea proces şi au ţinut activ un mijloc de presiune asupra Chişinăului. Toate formatele propuse de soluţionare a conflictului au fost rămas inerte şi au indus ideea că Rusia în mod conştient beneficiază de statutul de conflict ”îngheţat” din zonă.

În 1994, a fost semnat un acord între Moldova şi Rusia ce prevedea retragerea trupelor ruse din Trasnistria în termen de 3 ani, dar Duma de stat nu a ratificat documentul. În răstimp, Republica Moldova, România, Uniunea Europeană, OSCE şi NATO au solicitat retragerea trupelor şi au propus substituirea trupelor remanente cu forţe multinaţionale de menţinere a păcii. Memorandumul Primakov a constuit un alt plan pregătit de experţii ruşi, în care se regăsea termenul echivoc de ”stat comun”, contrar ideii de stat moldovean unitar. Prevederile Summit-ului de la Istanbul din 1999, sub egida OSCE, nu au fost implementate, întrucât Rusia nu a respect angajamentele de retragere a trupelor şi a muniţiei din Transnistria.

Propuneri precum Memorandumul Kozak din 2003 (aparţinând lui Dmitri Kozak), sau cel al lui Stanislav Belkovski din 2004, o adaptare a versiunii Kozak, favorau vizibil interesele ruse prin prevederile unei forme asimetrice de federalism, prin care se putea oricând prejudicia dezideratul Republicii Moldova de a se integra în UE sau NATO. În acest interval, statutul neclar al regiunii a înlesnit desfăşurarea de varii activităţi ilegale vecine cu infracţionalitatea din partea elitelor transnistrene, astfel încât Moldova devenise reperată drept cea mai densă piaţă neagră din Europa. Începând cu 2005, Rusia, Ucraina şi OSCE au servit ca mediatori, în timp ce UE şi SUA şi-au asumat rolul de observatori. În mod paradoxal, România, actor direct interesat în procesul de reglementare a situaţiei nistrene asemeni Ucrainei, a fost exclusă din formatul de negociere.

Căştile albastre, forţele ruse garanţi ai păcii în Transnistria

Liderul de la Chişinău, comunistul Vladimir Voronin, nu a fost ferm în promovarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova – în 2008, noi discuţii au debutat cu reprezentantul Tiraspolului, dar Voronin a abandonat “pachetul 7” al guvernului Republicii Moldova, prin care se solicita, printre altele, retragerea trupelor ruse. În schimb, acesta s-a arătat favorabil menţinerii prezenţei forţelor ruse ca garanţi ai păcii. Concomitent, Rusia a exploatat atitudinea ne-angajantă a UE şi interesele divergente ale actorilor occidentali, preferând să evite negocierea cu UE ca monobloc, în favoarea formatelor bilaterale cu Franţa sau Germania. O asemenea ipostază a constituit-o Acordul Meseberg din 2010, dintre Germania şi Rusia. În plus, preşedinţii nistreni, Igor Smirnov (1991-2011) şi Evgheni Şevciuc (din 2011) au demonstrat recurent o atitudine pro-rusă şi anti-românească.

Noul context regional a demonstrat cum aşa-numitele “conflictele îngheţate” pot fi cu uşurinţă dezgheţate, şi cum “încălzirea” unora este concludentă pentru reaprinderea altora din vecinătate. Summit-ul de la Vilnius din noiembrie 2013, anexarea ulterioară a Crimeei şi războiul din estul Ucrainei constituie exemple despre potenţialul de pericol pe care conflictul îngheţat “din umbră” al Crimeei l-a presupus. În acest context, regimul separatist de la Tiraspol a solicitat parlamentului rus să permite Transnistriei să fie integrată Federaţiei Ruse în martie 2014. Anterior, regiunea autonomă Găgăuzia organizase un referendum în februarie 2014 cu scopul accederii sale în Uniunea Economică Eurasiatică (EEU).[31]

  1. Abhazia şi Osetia de sud în Georgia

Abhazia (FOTO) şi Osetia de sud reprezentau regiuni autonome ale fostei Republici Sovietice Socialiste Georgia a Uniunii Sovietice. În Abhazia (auto-intitulată Republica Abhazia sau Apsny), disputele etnice au apărut în ajunul dezintegrării URSS, odată ce Georgia a făcut paşi spre dobândirea independenţei. Pe 9 martie 1990, Georgia a denunţat documentul prin care se înfiinţase URSS, şi a organizat un referendum la 31 martie 1991 prin care era reinstituită Declaraţia de Independenţă a Georgiei din 26 mai 1918. Crizele politice au dat startul războiul din Abhazia între 1992-1993, care a rezultat în independenţa de facto a Abhaziei, şi o migraţie masivă a etnicilor georgieni, victime ale epurării etnice.

Osetia de sud (FOTO) sau regiunea Tskhinvali (auto-denumită Republica Osetia de sud) şi-a declarat suveranitatea ca Republică Democratică Sovietică din cadrul URSS pe 20 septembrie 1990. Pe acelaşi fundal politic cu al Abhaziei, marcat de temeri privind resurgenţa naţionalismului georgian, criza a escaladat şi s-a desfăşurat războiul din 1991-1992. De atunci, Abhazia a urmat demersuri pentru recunoaşterea independenţei, iar Osetia de sud şi-a exprimat dorinţa de unire cu regiunea rusă a Osetiei de nord.

Războiul emergent a implicat intervenţia Rusiei cu trupe şi asistenţă militare, în timp ce servea, din nou, ca parte a misiunii de menţinere a păcii. Odată cu reafirmarea Rusiei în arena internaţională concomitentă cu mandatul prezidenţial al lui Vladimir Putin, Occidentul şi-a îndreptat atenţia spre Georgia. Prin “documentul Boden” a fost propus un cadru de negocieri între Abhazia şi Georgia, mediate de Rusia şi Grupul de Prieteni al Secretarului General al ONU pentru Georgia (Franţa, Germania, Marea Britanie şi SUA), dar a fost ineficient în asigurarea reconstrucţiei statului post-conflict. În Osetia de sud, Comisia de Control Comună fost stabilită sub egida OSCE şi UE, cu participarea părţilor rusă, osetină şi georgiană, în timp ce în Abhazia, Misiunea de Observare a ONU în Georgia (UNOMIG) era mandată să verifice trupele de menţinere a păcii ruse de sub egida Comunităţilor Statelor Independente (CSI).

“Revoluţia Trandafirilor” a lui Mihail Saakaşvili a avut loc în 2003 şi a debalansat fragila stabilitate, odată ce a fost pronunţată dorinţa de integrare în NATO a Georgiei, în pofida tuturor obstacolelor. În 2004, campania lui Saakaşvili din Osetia de sud a întâmpinat o serie de piedici şi a fost sortită eşecului, Osetia de sud nu a putut fi recuperată, dar Moscova şi-a întărit cu această ocazie poziţia pe teritoriul georgian. Tensiunile deja existente odată îmbinate cu realegerea lui Saakaşvili a resurectat inamiciţiile. Georgia a avansat o ultimă tentativă de recâştigare a Osetiei de sud în august 2008, dar s-a confruntat cu trupele ruse de “menţinere a păcii”. Conform Human Rights Watch, în decursul “războiului de 5 zile”, au fost înregistrate numeroase violări ale legilor răboiului, uz de forţă fără discriminare şi epurare etnică atribuite tuturor părţilor – forţele ruse şi georgiene, cât şi cele osetine şi abhaze.

O coloană de trupe ruseşti în rertragere în vestul Georgiei, în octombrie 2008 FOTO Reuters

Preşedinţii celor patru părţi implicate în conflict au semnat un acord de încetare a focului în şase puncte pe 12 august 2008, mediat de către UE prin preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, dar pe 26 august, preşedintele Medvedev recunoştea independenţa celor două republici separatiste. Reacţionând, Georgia a întrerupt relaţiile diplomatice cu Rusia şi a adoptat “Legea privind ocuparea teritoriile georgiene de către Federaţia Rusă”, fapt ce a reconfirmat, din punct de vedere legal, că regiunile centrifuge sunt considerate administrativ părţi integrante ale Georgiei.

Misiunea UE a demarat monitorizarea începând cu 9 octombrie 2008, în timp ce forţele armate ruse s-au retras din “zonele tampon”. Metode analoage celor ruseşti aplicate în Transnistria au fost aplicate şi aici – Rusia a sprijinit republicile separatiste prin comerţ, subvenţii, plata pensiilor, acordarea de cetăţenie rusă şi privilegii pentru obţinerea vizelor, transport direct sau conexiuni facilitate; procesul de “paşaportizare” a oferat cadrul adecvat insinuării pe mai departe a Rusiei, în termeni legali. Unicul format care a fost menţinut din 2008 până în prezent au fost Discuţiile Internaţionale de la Geneva (GID), lansate în luna octombrie a aceluiaşi an. Acestea sunt organizate la Geneva şi se adresează remedierii consecinţelor războiului din 2008, iar părţile sunt reprezentate de Georgia, Abhazia şi Osetia de sud, precum şi de Rusia şi SUA, co-prezidate de OSCE, UE şi ONU.[32]

  1. Nagorno-Karabah

Dezintegrarea Uniunii Sovietice a împrospătat vechile tensiuni din regiunea Nagorno-Karabah, parte componentă a Azerbaidjanului înglobat URSS-ului, dar care adăpostea etnici armeni în majoritate. Miezul problemei stă la începuturile procesului de sovietizare şi a politicii de complicaţii etnice a lui Stalin. Ulterior Revoluţiei bolşevice din 1917, Karabahul a devenit parte a Republicii Federale Democrate Transcaucaziene, care a fost dizolvată atunci când Armenia, Azerbaidjan şi Georgia au devenit state separate. Conflictul militar dintre Armenia şi Azerbaidjan s-a derulat între 1919-1920, în scopul preluării în posesie a câtorva regiuni. În 1920, Azerbaidjanul a fost încorporat URSS-ului ca Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjană. Armenia a fost apoi anexată Republicii Sovietice Federale Socialiste Transcaucaziene (1922-1936) în martie 1922, alături de Georgia şi Azerbaidjan. Conducerea comunistă a creat Comitetul Caucazului (Kavburo) în iulie 1921, şi a votat menţinerea Karabahului în Azerbaidjan.

Deşi erau consemnate diferenţe între creştinii ortodocşi armeni şi azerii şiiţi, conflictul care a debutat gradual spre finele anilor ‘80 şi s-a desfăşurat în primii ani ai deceniului zece, a fost catalogat mai degrabă ca unul etno-politic, declanşat la scară largă după declararea independenţei Armeniei şi Azerbaidjanului. Parlamentul armean votase deja din 1989 unificarea regiunii Nagorno-Karabah cu Armenia. Oblastul Autonom Nagorno-Karabah (auto-denumit Artsakh) şi-a declarat independenţa faţă de Azerbaidjan şi Armenia în 1991, după care războiul a escaladat propriu-zis.

În răstimp, Rusia a încurajat Armenia şi diaspora armeană să urmărească obiectivul final al “Armeniei Mari”, iar forţele militare ruse se presupune că le-au sprijinit pe cele armene în decursul războiului. Un acord de încetare a focului a fost mediat de către Federaţia Rusă în 1994, iar de atunci Nagorno-Karabah a reuşit să menţină o independenţă de facto. Reiterate violări ale acordului de încetare a focului au avut loc constant la linia de contact dintre forţele armene şi azere, iar procesul de pace nu a înregistrat până acum vreun succes.

În 2005, Grupul de la Minsk al OSCE co-prezidat de Rusia, Franţa şi Statele Unite a propus un cadru de soluţionare a conflictului ce prevedea sprijin intern şi prevenirea uzului de forţă, dreptul de reîntoarcere al azerilor strămutaţi, retragerea armenilor din teritoriile azere ce înconjoară Nagorno-Karabah, un statut intermediar pentru Nagorno-Karabah monitorizat de forţele de menţinere a păcii şi dreptul de a vota pentru un statut final pentru această regiune, după ce azerii strămutaţi s-ar fi reîntors la locul de origine.

În 2007, documentul “Principiile de la Madrid” a fost prezentat la întâlnirea OSCE a preşedinţilor armean şi azer. Acesta introducea o versiune revăzută a cadrului anterior propus de către Grupul Minsk al OSCE, în 2006. Între timp, regimul separatist de la Stepanakert a început să organizeze alegeri electorale şi să consolideze statalitatea auto-proclamatei republici, liniile discursive oficiale dintre Erevan şi Baku s-au deteriorat, iar Azerbaidjanul a început să deplângă ineficienţa fomatului OSCE. Sunt valabile la moment patru rezoluţii adoptate de către Naţiunile Unite în 1993 (822, 853, 874 şi 884), ce confirmă suveranitatea Azerbaidjanului în regiunea centrifugă, dar care încă nu au fost implementate de Armenia. [33]

Astfel, conflictele deschise din URSS au devenit întru totul vizibile după puciul organizat la 21 august 1991 împotriva lui Mihail Gorbaciov şi implozia subsecventă a Uniunii Sovietice. Sarcina comunităţii internaţionale devenea identificarea, în consecinţă, a mecanismelor pentru stoparea acestor conflicte, sub egida ONU sau OSCE. Problema în cazul Georgiei şi a Republicii Moldova rămânea însă implicarea directă a Federaţiei Ruse în conflictul militar, şi faptul că procesul de pace intrase şi în atribuţiile Moscovei.

În februarie 1994, Madeleine Albright a întreprins o vizită în Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi apoi Moscova. Acesta reprezenta o componentă a politicii SUA de a rejecta rolul său de unică superputere şi responsabilităţile unui singur hegemon. Statele Unite au făcut trecerea de la lumea bipolară a Războiului Rece nu către una unipolară, asumîndu-şi poziţia de unic lider responsabil pentru un sistem, ci către una uni-multipolară cu o periferie anarhică[34], fapt ce echivala aducerea puterilor regionale spre  asumarea responsabilităţii în fiecare colţ al lumii. Astfel, Federaţia Rusă a fost desemnată să-şi ducă la îndeplinire responsabilităţile în spaţiul ex-sovietic.

Formatul uzual de soluţionare al acestor conflicte a devenit următorul: “îngheţarea” conflictelor (astfel s-a generat denumirea de “conflict îngheţat”), introducerea unei formule de soluţionare a conflictului prin participarea “părţilor”, respectiv statul şi regiunea separatistă, apoi Rusia şi OSCE (ONU în Abhazia). Concomitent, cadrul militar a fost stabilit pe principiul bilateralismului între Federaţia Rusă şi statul implicat în conflict, fără vreo subordonare faţă de formatul de negociere, în aşa-zisele Comisii de Control Unificate, cu prezenţa unor trupe de menţinere a păcii din partea Rusiei şi a celorlalte forţe combatante, în număr egal.

Rezultanta în cazul celor trei conflicte a fost nu doar că regiunile separatiste pro-ruse, susţinute de către trupele ruse direct implicate în conflict, au ajuns să fie considerate legitime, cu drept de a fi reprezentat în mod egal la negocieri, dar recunoaşterea progresivă a acestui tip de proto-state fusese demarată. Forţele armate ruse au fost cele implicate în procesul de secesiune, luptând alături de separatişti şi blocând orice tentativă de reintegrarea lor în statul de origine, dar totodată reprezentau şi mediatorii şi “garanţii” soluţiei prin procesul de pace. Cu acest resort la îndemână, statului independent – fie Republica Moldova sau Georgia – nu i-au rămas alternative, nici posibilitatea lichidării conflictului sau a redobândirii teritoriului pierdut. Mai mult, tipul de soluţionare propus de fiecare dată presupunea ca regimul separatist să deţină drept de veto pentru orice opţiune privind politica de securitate, de apărare sau externă a statului de origine.


[1]Ghia Nodia, “Europeanization and (Not) Resolving Secessionist Conflicts”, Journal of Politics and Minority Issues in Europe, vol. 5, no. 1, 2004 în Mary Alice Clancy, John Nagle, Frozen conflicts, Minority Self-Governance, Asymmetrical Autonomies – in search of a framework for conflict management and conflict resolution, International Conflict Research Institute, University of Ulster, 2009, p.14, accesat online la 15 August 2015, http://www.asef.org/images/docs/1276-6th_AER_Background_Paper_-_Dr._Clancy_and_Dr._Nagle.pdf

[2] M. Kerr, “Imposing Power-Sharing: Conflict and Coexistence in Northern Ireland and Lebanon”, Irish Academic Press, Dublin, 2005 in Clancy, Nagle, op.cit.,p.15

[3]Aytan Gahmaranova, Peace Strategies in “frozen” ethno-territorial conflicts: integrating reconciliation into conflict management. The case of Nagorno-Karabakh, Working Paper No 103, Mannheimer Zentrum fur Europaische Sozialforschung, Mannheim, 2007, p.13

[4]ibidem, p.50

[5] Ghia Nodia, Europeanization and not resolving secessionist conflicts, European Centre for Minority Issues, 2004, pp.1,2, accesat online la 1 Septembrie 2015, http://www.ecmi.de/fileadmin/downloads/publications/JEMIE/2004/1-2004Comment01.pdf

[6] Carolina Chavez Fregoso, Nikola Zivkovic, Western Sahara: A Frozen Conflict, Journal of Regional Security (2012), 7:2, Belgrade Centre for Security Policy, p.2

[7]Francesco Strazzari, Between “Messy Aftermath” and “Frozen Conflicts”: Chimeras and Realities of Sustainable Peace, HUMSEC Journal, Issue 2, Amsterdam Institute for Social Science Research (AISSR), 2008, p.50

[8]ibidem, pp.60-61

[9]Ceslav Ciobanu, Moldova and the “Frozen and Forgotten” Conflicts in Post-Soviet States, United States Institute of Peace, Washington DC, July 22, 2004, pp.1,14

[10] Edward E. Azar, The Management of Protracted Social Conflict: Theory & Cases, Aldershot, Dartmouth, 1990, pp.7-11

[11]ibidem

[12]Ho-Won Jeong, Conflict management and resolution. An introduction, Routledge Taylor and Francis Group, London and New York, 2010, p. 60

[13]Madeleine K. Albright a susţinut un discurs pe 29 ianuarie 2015, adresându-se Comitetului Serviciilor Armate a Senatului. În privinţa Ucrainei, aceasta a constatat: “Evenimentele ultimelor zile au demonstrat că ce asumasem că va deveni conflict îngheţat este, în fapt, un conflict fierbinte. (...) Şi dacă Rusia continuă metoda acţiunilor destabilizatoare, va trebui să suporte consecinţe şi mai severe”, disponibil online la http://www.armed-services.senate.gov/imo/media/doc/Albright_01-29-15.pdf

[14] Perestroika, însemnând ”restructurare” sau ”regrupare” în limba rusă, a reprezentat o mişcare politică a Secretarului General al Partidului Comunist, Mihail Gorbaciov, în ideea de a reforma Partidul Comunist al URSS şi de a eficientiza resorturile socialismului în cadrul Uniunii. Gorbaciov a lansat în premieră termenul la cel de-al 27-lea Congres al Partidului Comunist la Moscova, între 25 februarie – 6 martie 1986, când a vorbit despre ”perestroika”, ”glasnost”, ”factorul uman”,  ”uskoroniye” (accelerare) şi “khozraschyot” (comercializare).

[15]Glasnost, însemnând ”deschidere” sau ”publicitate” în limba rusă, constituie un termen mult mai veche ce desemna reformele sistemului juridic în Rusia secolului 19. Gorbaciov a resurectat denumirea pentru a înainta un apel către mai multă transparenţă şi deschidere a instituţiilor guvernamentale ale URSS-ului. Termenul a fost asociat cu Perestroika şi a definit în linii mari o unitate temporală, perioada 1986-1991, ce se presupune că a contribuit la disoluţia URSS-ului.

[16] ***The Transdniestrian Conflict in Moldova: Origins and Main Issues, CSCE Conflict Prevention Centre, Vienna, 10 June 1994, p.2, accesat online la 2 Septembrie 2015, http://www.osce.org/moldova/42308?download=true

[17] Stephen K. Batalden, Sandra L. Batalden, The Newly Independent States of Eurasia: Handbook of Former Soviet Republics, Greenwood Publishing Group, 1997, p.67

[18] Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the politics of Russia, Hoover Institution Press, Stanford, CA, 2000, p.3

[19] Pentru un background extins asupra convulsiilor naţionaliste de la debutul anilor ’90 în Georgia, vezi capitolul lui Ghia Nodia, “Political Turmoil in Georgia and the Ethnic Policies of Zviad Gamsakhurdia” în Bruno Coppieters (ed.), Contested Borders in the Caucasus,  VUB University Press, 1996

[20]ibidem

[21] Taras Kuzio, Nationalism in Ukraine: towards a new theoretical and comparative framework, Journal of Political

Ideologies, 7:2, 2002, pp.142-153, accesat online la 15 iulie 2015,

http://www.taraskuzio.net/Nation%20and%20State%20Building_files/national-framework.pdf

[22] Ekaterina Zinchenko, Passportisation policy of Russia and the new old concerns of the Baltics, Cultural Relations Quaterly Review, Vol 1 Issue 3, Summer 2014, pp.4,5, accesat online la 5 August 2015, http://culturalrelations.org/Review/CRQR_01_03/CRQR_01_03_Ekaterina-Zinchenko_Passportisation-policy-of-Russia-and-new-old-concerns-of-the-Baltics.pdf

[23]În 1993, Eduard Rossel, guvernatorul Oblastului Sverdlovsk şi fostul susţinător al lui Boris Elţîn, a declarat că regiunea va deveni Republica Ural fără a afecta integritatea teritorială a Rusiei, cu scopul de a obţine un statut egal cu celelalte republici componente ale Federaţiei Ruse. Aşa-numita Republică Ural a implementat o nouă constituţie în octombrie 1993, dar preşedintele Elţîn a anulat iniţiativa, iar controversa a persistat de atunci.

[24]Djohar Dudaev a fost primul preşedinte al Republicii cecene Ichkeria (denumirea dată de autorităţile separatiste cecene), o republică centrifugă din Caucazul de Nord. Dudaev fusese general în Forţelor Aeriene Sovietice, dar ulterior a devenit liderul mişcării separatiste din Cecenia, o republică a Federaţiei Ruse, intersectată de conducte de petrol şi gaz, care şi-a declarat independenţa în 1993. Luând în calcul sprijinul rus oferit la acel moment regiunilor separatiste Transnistria sau Abhazia/Osetia de Sud, guvernul lui Dudaev a refuzat orice altă negociere cu Moscova în condiţiile în care independenţa Ceceniei nu ar fi fost acceptată. Contraofensiva lui Dudaev împotriva grupurilor pro-ruse a debutat în noiembrie 1994, dar trupele ruse au invadat Cecenia în luna următoare, declanşând Primul Război Cecen (1994-1996), care a provocat moartea a zeci de mii de oameni şi daune materiale consistente. Dudaev a fost în final asasinat de o presupusă rachetă teleghidată în timp ce vorbea la telefon, în aprilie 1996.

[25]Pentru o abordare detaliată asupra graniţelor ridicate artificial, conform politicii de maximă complicaţie etnică a lui Stalin, vezi Iulian Chifu, Narciz Bălăşoiu, Radu Arghir, The East-West Black Sea - Caspian Sea Strategic Corridor, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a Academiei Române, Bucureşti, 2014, pp.18-27

[26] Ghia Nodia, op.cit.

[27]Ideea de supunere a indivizilor şi a societăţii unei ideologii nivelatoare a inspirat o serie de politici de stat, denumită sovietizare. Pe lângă strămutarea forţată şi deportarea grupurilor etnice către Siberia şi Asia Centrală, ţăranii au fost trimişi către ferme colective, munca forţată a fost impusă în procesul de industrializare, iar Gulagurile au devenit lagăre de muncă. Concomitent, rolul de lider al Rusiei trebuie să fie prezervat, aşadar leitmotivul de ”popor sovietic” a presupus un nucleu dur de ”esenţă” rusă. Popoarele non-ruse au fost forţate să înveţe limba rusă, noua ”lingua franca”, iar fluxuri de etnici ruşi au fost colonizaţi în republicile non-ruse ale URSS-ului, unde au beneficiat de preemineţa culturii şi limbii ruse. Vezi analiza UNCHR a lui Bohdan Nahaylo, Population displacement in the former Soviet Union, Refugees Magazine Issue 98, 1 December 1994, http://www.unhcr.org/3b540eae4.html

[28] Nomenclatura definea un grup de indivizi numiţi în funcţii înalte din guvern, selectaţi şi controlaţi de Partidul Comunist în cadrul URSS sau în alte state comuniste..

[29] Nahaylo, loc.cit.; Bülent Kaya, The Changing Face of Europe – population flows in the 20th century, Council of Europe Publishing, Strasbourg, February 2002, pp.15-19;  ***World War II – 60 years after: for victims of Stalin’s deportations, war lives on, Radio Free Europe, 4 May 2005, accesat online pe 3 august 2015, http://www.rferl.org/content/article/1058729.html

[30]Clancy, Nagle, op.cit. p.11

[31]Ciobanu, op.cit.; Clancy, Nagle, op.cit., pp.19,20; Kozak Memorandum, 17 November 2003, accesat online pe 29 august, 2015, http://www.stefanwolff.com/files/Kozak-Memorandum.pdf; ***Raport de analiză politică - Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, Institutul Ovidiu Şincai, Bucureşti, Septembrie 2005, accesat online pe 3 Septembrie 2015, ahttp://leader.viitorul.org/public/555/ro/raport_romania%20on%20transnistria%5B1%5D.pdf ; Istanbul Document 1999, OSCE, http://www.osce.org/mc/39569?download=true ; ***After Crimea, secessionist Transnistria filled request to join Russia, Moldova.org, 18 March 2014, accesat online pe 5 September 2015, http://www.moldova.org/crimea-secessionist-transnistria-filed-request-join-russia/

[32] Clancy, Nagle, op.cit., pp.21-23; Johanna Popjanevski, Toward a Crimea scenario? Russia’s annexation policies in Abkhazia and South Ossetia and their implications, Georgian Foundation For Strategic and International Studies, 2015; Resolution of the Parliament of Georgia on the Occupation of the Georgian Territories by the Russian Federation, Georgian Parliament, 29.08.2008, http:/www.parliament.ge/index.php?lang_id=ENG&sec_id=98&info_id=20047; Angelika Nussberger, South Ossetia, Max Planck Encyclopedia of Public International Law, January 2013, accesat online pe 9 September 2015, http://opil.ouplaw.com/view/10.1093/law:epil/9780199231690/law-9780199231690-e2068; Geneva International Discussions, OSCE, http://www.osce.org/home/104211; Vladimir Socor, Frozen Conflicts in the Black Sea – South Caucasus Region, IASPS Policy Breefings: Geostrategic perspectives on Eurasia, No 52, Institute for Advanced Strategic & Political Studies, Washington DC, 18 February 2004, accessat online pe 2 August 2015, https://web.archive.org/web/20130605100210/http:/www.iasps.org/eng_editor/socor_show.php?lang=&main=&type=6&article_id=356

[33] Clancy, Nagle, op.cit., pp.23,24; UN Security Council Resolutions on Nagorno-Karabakh 1993, http://2001-2009.state.gov/p/eur/rls/or/13508.htm;  Aytan Gahmaranova, Peace Strategies in “frozen” ethno-territorial conflicts: integrating reconciliation into conflict management. The case of Nagorno-Karabakh, Working Paper No 103, Mannheimer Zentrum fur Europaische Sozialforschung, Mannheim, 2007; Arsene Saparov, From Conflict to Autonomy in the Caucasus. The Soviet Union and the Making of Abkhazia, South Ossetia and Nagorno-Karabakh, Routledge, New York, 2015, pp.90-124

[34]Iulian Chifu, “Third generation Conflicts” in Millenium III, no.8-9, Summer 2002, pp.169-189, ISSN 1475-7759