Strângerea relaţiilor cu Iranul şi Siria, dar şi cu Egiptul, fac din Federaţia Rusă un jucător încă prezent în Orientul Mijlociu. Prezenţa Rusiei provocă SUA şi pe aliaţii săi occidentali şi est-europeni. De notat că Moscova îşi extinde prezenţa prin dezvoltarea blocului militar regional, definit de Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă. Statele semnatare sunt Armenia, Kazahstan, Republica Kârgâstan, Belarus, Federaţia Rusă, Tadjikistan şi Uzbekistan. Scopul declarat al acestei organizaţii este de a consolida pacea, securitatea şi stabilitatea atât regională, cât şi internaţională; apărarea colectivă a independenţei, integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statelor semnatare.

După 25 de ani, Rusia îşi reconstruieşte capabilităţile militare şi operaţionale. Pentru aliaţi, a devenit esenţial ca modernizarea propriilor forţe militare, cât şi strângerea de informaţii referitoare la forţele armate ruse să fie elementele fundamentale pentru viitoarele bugete militare. Noua strategie militară, dar şi politicile externe ale Rusiei se articulează în aşa-numita Doctrină Putin, prin care Rusia se defineşte ca un partener indispensabil în arena internaţională, un partener care-şi protejază etncii ruşi prezenţi în zona adiacentă sau nu a spaţiului naţional. Strategia de securitate a Rusiei urmăreşte o lume multipolară, bazată pe echilibrul puterii, o lume deloc similară cu cea existentă între războiele purtate de Napoleon şi Primul Război Mondial. Menţinerea unui echilibru între G-7 şi BRICS (Rusia, Brazilia, China, India şi Africa de Sud) a făcut ca Rusia să caute o creştere a capabilităţilor militare, inclusiv modernizarea triadei nucleare, construirea unei flote navale pentru secolul XXI, redefinirea şi modernizarea forţelor spaţiale şi creareea unei armate de uscat ultramoderne. Rusia a urmărit două lucruri: să contracareze unul din pilonii forţei unipolare a SUA, armata, şi, în acelaşi timp, să redevină un stăpân al fostei lumi sovietice, creând o sferă de interese exclusive (declaraţia îi aparţine lui Dmitri Medvedev), un fel de neocolonialism rus. Modernizarea armatei devine, astfel, punctul esenţial în Doctrina Putin, care cheamă totodată la implicarea Moscovei în crizele globale, precum Siria, dar şi păstrarea unui loc important în angajamentele regionale: Tratatul de Securitate Colectivă, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, Uniunea Vamală.

De ce are nevoie Rusia de o putere militară dominantă?

Să-şi protejeze periferia şi interesele economice, să-şi asigure rolul de putere globală şi de mediator în chestiunile delicate precum programul nuclear iranian sau să menţină regimul Assad în Siria, să-şi reconstruiască sistemul de baze militare în toate zonele lumii. În cadrul alianţei Tratatului de Securitate Colectivă, Rusia are cea mai mare contribuţie militară şi cea mai mare piaţă de vânzare de armamente. Tratatul a creat o zonă buffer între Federaţia Rusă şi celelalte puteri regionale, precum UE, India şi China, dar şi un amestec în treburile interne ale fostelor state sovietice unde există deja baze militare ruseşti (Armenia, Georgia, Kîrghizstan şi Tadjikistan. În viziunea rusă, la fel ca în cea sovietică, o ţară cu o putere militară considerabilă este un partener egal de discuţie în relaţiile internaţionale cu SUA. Acest lucru s-a văzut după războiul de cinci zile din Georgia, când Rusia a reînceput să pună condiţii în discuţiile internaţionale, iar dezarmarea chimică a Siriei a fost un prim pas pe arena internaţională, pas considerat de mulţi occidentali ca o victorie a administraţiei de la Moscova. Şi dacă a mers intervenţia militară în Georgia a urmat apoi cea din Ucraina cu preluarea Crimeei. Deocamdată, puterea Moscovei se bazează pe triada nucleară care-i asigură o umbrelă în cazul oricărei confruntări militare, umbrelă sub care să-şi poată dezvolta capabilităţile militare terestre, navale şi aeriene.

O justificare a creşterii capabilităţilor militare ale Federaţiei Ruse vine şi de la analiza geografică a ameninţărilor la adresa securităţii Rusiei, ameninţări care vin din câteva direcţii (în opinia analiştilor ruşi): (1) China (o ameninţare pe termen lung), (2) Asia Centrală (incluzând Afganistanul), (3) Turcia şi sudul Caucazului, (4) Europa (ne referim la aderarea Ucrainei, Georgiei şi Moldovei la structurile UE şi NATO). În cazul Chinei şi a Europei, riscul geopolitic este redus; Asia Centrală este instabilă politic, instabilitate care va creşte după retragerea trupelor americane din Afganistan; Caucazul rămăne instabil, odată cu răspândirea radicalismului islamic şiit, din Iran până în Azerbaidjan, odată cu pătrunderea ideologiei Salafiste/Wahabiste dinspre Statele Golfului către Caucazul de Nord şi datorită multor conflicte regionale nerezolvate. Lidershipul de la Kremlin este convins că în cele peste două decenii în care a încercat reformarea sistemului militar nu s-au atins rezultatele dorite în interoperabilitatea trupelor, în producerea dispozitivelor de luptă pe timp de noapte sau desfăşurarerea sitemelor de arme high-tech. Deşi acţiunile din Georgia (2008) şi Crimeea (2014) au demonstrat unele îmbunătăţiri, sistemul militar rusesc este departe de cel american. Se pare că istoria s-ar putea repeta pentru ruşi, aşa cum s-a întâmplat acum aproape 160 de ani, când au fost învinşi în Războiul Crimeei de francezi şi englezi, sau de Imperiul Japonez, între 1904-1905, sau de germani, între 1914 şi 1918. Doctrina Putin încearcă să evite această repetare a istoriei printr-o nouă structură militară şi prin modernizarea echipamentelor utilizate. Vladimir Putin este îngrijorat de puterea militară a SUA şi de progresul militar al Chinei pe termen lung, de ameniţările strategice non-statale sau de radicalii islamici din Caucaz şi din Asia Centrală. Pentru a contracra aceste ameninţări, guvernul rus a alocat 730 de miliarde de USD pentru zece ani de modernizare a forţelor armate ruse. Acest program include 100 de nave, 600 de avioane şi 1.000 de elicoptere, până în anul 2020. Pentru următorii trei ani, Rusia va investi 31 de miliarde de USD în arme noi, astfel: 30 de sisteme de rachete Iskander, 48 de avioane de luptă, şase drone, 60 de elicoptere de atac şi de salvare-evacuare, 14 nave de luptă şi 300 de tancuri de ultimă generaţie. Conform ministrului apărării, aceasta este prima etapă, care satisface integral modernizarea armatei. Singura problemă a acestui plan de dezvoltare a echipamentelor militare este preţul barilului de petrol, care a ajuns acum, când scriu aceste rânduri, la 61,5 dolari/baril (de la 116 dolari/baril, în 2013). Bugetul militar al Rusiei s-a dublat între 2006 şi 2009,  de la 25 de miliarde USD la 50 de miliarde USD datorită creşterii preţului petrolului. Şi, cu toate aceste creşteri, este departe de bugetul militar al SUA care va fi undeva la 555 de miliarde USD cu toate reducerile operate de Administraţia Obama. Imaginea derulării programelor de înzestrare nu este suficientă, ea alăturându-se politicii duse de Kremlin pentru a reda complexitatea strategiei ruse în anii care urmează.

Ce se află în spatele politicii geostrategice a Federaţiei Ruse?

Revanşa pentru înfrângerea suferită în Războiul Rece. Multipolaritatea relaţiilor internaţionale ceea ce susţine o politică rusă globală. Izolaţionismul, care permite un sistem autoritar în propria ţară. Redesenarea geostrategiei ruseşti prin selecţia de parteneri pe probleme specifice. Descurajarea strategică prin utilizarea de măsuri diplomatice, politice, informaţionale, economice şi militare, pentru prevenirea unor ameninţări sau agresiuni din afara statului. Instalarea unor capabilităţi mass-media în Occident care să transmită mesajele Kremlinului (vezi reţeaua Sputnik, condusă de Russia Today, care va fi lansată în peste 35 de state cu primele posturi deschise în Germania şi Anglia). Schimbarea conceptului de război, de la unul convenţional la unul hibrid. Reinventarea structurilor internaţionale la care Rusia nu este parte ori are o pondere de influenţare scăzută sau care au fost realizate în condiţii care au dispărut astăzi. În cadrul modernizării capabilităţilor militare, Rusia doreşte crearea de sisteme de arme care să depăşească în performanţe pe cele occidentale. Astfel, a apărut noua generaţie de rachete balistice intercontinentale sau noua clasa de submarine capabile să lanseze rachete balistice intercontinentale. Forţele strategice ruse au raportat 1.400 de capete nucleare pe 473 de lansatoare strategice şi 2.300 de capete nucleare în depozite. Estimările pentru armele nucleare tactice sunt în jur de 8.500 (acestea includ bombe, torpile capete pentru SS-21 Tochka şi SS-26 Iskander, rachete cu rază mică de acţiune şi capete pentru A-135, S-300 şi S-400 sisteme antibalistice). Toate acestea aduc stocul de capete nucleare al Rusiei la un total de 6.500 de arme nucleare operative. Rachetele balistice cu lansare de pe submarine şi cele cu bază de lansare terestră (SLBMs şi ICBMs) au fost modernizate să poată transporta între 10 şi 15 capete nucleare. În particular, Rusia a dezvoltat o rachetă balistică denumită Yars-M, care poate transporta 3-4 capete nucleare la o distanţă de 10.000 de km şi care a avut ca bază de proiectare racheta Topol-M. Rusia îşi modernizează, de asemenea, generaţia de arme tactice nucleare. Putin nu are nici cea mai mică intenţie de reducere a arsenalului nuclear care-i garanteză, în opinia liderului de la Kremlin, securitatea naţională şi puterea globală.

Cine răspunde acestei provocări a modernizării militare a Rusiei?

În primul rând, America, a cărei forţă militară se regăseşte în relaţia transatlantică de care Europa nu se poate lipsi. În al doilea rând, fiecare stat membru al NATO are ca datorie să-şi pregătească şi să-şi doteze propriile forţe militare în mod adecvat unei descurajări reale a unei potenţiale agresiuni din est. Modernizarea forţelor armate ruseşti are importante implicaţii asupra forţelor armate ale SUA şi asupra Comandamentelor Central, European şi Pacific. De asemenea, creşterea interesului în Orientul Mijlociu şi în fostele republici sovietice afectează SUA şi pe aliaţii acesteia din flancul estic al Europei (Ţările Baltice, Polonia, România şi Bulgaria). Pivotul Asia a canalizat resursele americane spre zona Oceanului Pacific şi a Mării Chinei de Sud. La ora actuală, odată cu criza ucraineană, teatrul operaţional al Europei de Est trebuie să rămână în atenţia Alianţei NATO. Nu este în interesul Alianţei ca subietele referitore la colectarea de informaţii despre potenţialul industrial, militar, doctrinar, al capabilităţilor militare al pregătirii şi planificării armatei ruse să fie trecute pe planul doi. Mai mult, modernizarea armatei ruse afectează potenţiali adversari ai SUA, dar şi pieţele de armament. Rusia este principalul furnizor de arme către China (recent, au furnizat sisteme S-400), India şi Iran. Rusia a semnat recent cu Pakistanul, rivalul istoric al Indiei, un acord de cooperare militară şi totodată este în negocieri pentru a furniza Islamabadului elicoptere de luptă.

Moscova a vândut sisteme de arme sofisticate Siriei şi Venezuelei. Remarca generalului Martin Dempsey, la Forumul de Securitate Naţională Reagan, este edificatoare: Nu trebuie să acceptăm o luptă cinstită. Dacă militarii ar alcătui o echipă de fotbal american, un scor de 10-7 nu ar fi acceptat, în schimb, un scor de 59-0 ar fi excelent. Nu ne permitem să pierdem reţeaua de aliaţi şi prieteni, nu trebuie pur şi simplu să credem că putem controla orice conflict. În actualele condiţii, în care Rusia îşi consolidează forţele militare şi America îţi reduce bugetul militar superioaritatea militară americană vis-a-vis de cea rusă şi chineză este în declin. Confruntarea şi teoretică este între cele două triade nucleare ale Rusiei şi SUA. Reducerea bugetului militar american şi în special a celui pentru modernizarea arsenalului nuclear duce cert la un dezechilibru tehnologic. Pe lângă zona triadei nucleare, o altă preocupare o reprezintă atacurile cibernetice. China Rusia şi Iranul ar fi bucuroase să afecteze sistemele militare şi energetice ale SUA fără să tragă un singur cartuş. Rusia are, în momentul de faţă, capabilităţi cibernetice de atac importante pe care le foloseşte sau le-a folosit împotriva celor a căror politică nu este agreată (vezi cazul Estoniei, al Georgiei şi al Ucrainei).

Rusia continuă exerciţiile militare de-a lungul frontierei, dar şi în zone mai îndepărtate, precum zona Kaliningrad. Exerciţiile de la Marea Baltică au antrenat peste 9.000 de militari şi 55 de nave cu scopul de a testa pregătirea trupelor din Kaliningrad, o enclavă aflată la frontiera cu state membre NATO, Lituania şi Polonia. Exerciţiul a mobilizat unităţi echipate cu rachete, unităţi de artilerie, de infanterie mecanizată, trupe aeriene, puşcaşi marini, unităţi de recunoaştere, comunicaţii, logistică, dar şi aeronave de luptă şi de transport militar, elicoptere şi vase ale Flotei Baltice, potrivit Itar Tass. Rusia a realizat numeroase astfel de exerciţii neanunţate pe fondul deteriorării constante a relaţiilor dintre Vest şi Moscova pe tema conflictului din estul Ucrainei. La rândul ei, Alianţa Nord-Atlantică se pregăteşte pentru o eventuală agresiune în ţările flancului estic, prin realizarea unei Forţe de Reacţie Rapidă în valoare de 4.000-5.000 de militari elaborată sub umbrela Palnului de Acţiune al Alianţei. De asemenea, centre de comandă şi control şi depozite de armament vor fi dislocate în estul continentului european. Ocuparea Crimeei trebuie să trezească la realitate politicienii europeni. Performanţa din Crimeea înseamnă o creştere importantă a capacităţii militare ruse de la războiul din Cecenia, din 1999. Dacă planul lui Putin va fi de succes, influenţa Rusiei va spori în Estul Europei şi la periferia graniţelor sale, dar şi în Orientul Mijlociu.

Concluzie: Criza din Ucraina este actul de naştere a unui nou tip de Razboi Rece.

Este un nou fel de confruntare între Rusia si Occident, care nu implică o ciocnire a ideologiilor sau a sistemelor politico-militare, aşa cum a fost cazul în Războiul Rece. Vladimir Putin subminează, de fapt, ultimele elemente ale ordinii stabilite după Ialta, ordine definită de câştigătorii celui de Al Doilea Război Mondial tocmai pentru a preveni izbucnirea altor războaie. Criza ucraineană este dovada că Moscova a început să experimenteze Doctrina Putin, care se afla în faza de dezvoltare cu mult înaintea începerii crizei în sine. Acţiunile lui Vladimir Putin caută să asigure supravieţuirea autocraţiei prin refacerea militarismului şi a mentalităţii de fortăreaţă asediată a Rusiei. Era post-Război Rece s-a terminat!