„Primele tentative de a descoperi originea Testamentului datează de la mijlocul sec.XIX. G.Berkholz, bibliotecar rus, publică între 1859 şi 1870, trei articole, două în germană şi unul în franceză (apărut la Bruxelles în 1863 deoarece fusese interzis de regimul imperial) în care încearcă să demonstreze că Napoleon ar fi fost la originea faptelor. În anii 1870, în presa rusă apar articole semnate de V.Zotov, E.Karnovic, K.N. Bestujev-Riumin. Contribuţia esenţială o adduce M.Sokolniki (Revista de ştiinţe istorice, XXVII, 1912, pp 88-98), căutând originele Testamentului în mediile emigraţiei poloneze a perioadei 1797-1799. D.V. Lehovic citează în The American Slavic and East European Review un text semnat de Ilko Borsak : Veliki Mazpenec Grigor Orlik. Liov, 1932. Ar trebui oare să căutăm originile Testamentului în mediile ucrainiene anti-ruseşti din secolul XVIII ? (Tatăl lui Grigorie Orlik fusese un prieten al lui Mazeppa, iar acesta din urmă trimitea Memorii regelui Franţei asupra situaţiei din Rusia). Frumosul articol semnat de L.R Lewitter, The apocriphed Testament of Peter the Great (în The Polish Review, VI, 1961, pp. 27-44) lămureşte întreaga problemă, iar studiul semnat de E.N.Danilova din 1946 (Travaux de l’Institut des Archives Historiques, vol.2, pp 205-270) aduce contribuţia istoriografiei sovietice şi nu numai că afirmă caracterul apocrif al documentului, ci şi dovedeşte acest lucru, pas cu pas.

Simone Blanc, Chaiers du monde russe et sovietique (vol 9., pp 265-293) Paris 1968

Sunt sigur că aţi auzit de existenţa acestui document dar nu sunt şi foarte convins că l-aţi citit integral sau aţi avut acces direct la principalele sale teze. Poate este util să le reproducem, tocmai pentru că argumentele sale, în esenţă, reflectă bătălia între ambiţiile imperiale şi stabilirea sferelor de influenţă ale acelui timp…logică rămasă absolut neschimbată până azi.

Folosesc ca text de referinţă poate cea mai cunoscută şi circulată dintre versiunile multiple ale textului, cartea din 1876 semnată de abatele Gaume, Testamentul lui Petru cel Mare sau Cheia Viitorului. Şi, înainte de a cita fragmente din ceea ce autorul vrea să prezinte ca a fi textul Testamentului, iată ce spunea el în prefaţa volumului :

“…problema Orientului este acum problema întregii omeniri. Ne apropiem de un viitor plin de speranţă pentru unii, de teroare pentru alţii, de mister pentru toţi…Europa se trezeşte în zgomotul tunurilor şi războaie atroce au însângerat lumea veche şi cea nouă. Astăzi totul anunţă că ne apropiem de o altă bătălie ale cărei proporţii şi consecinţe nu vor putea fi comparate cu nimic în istoria popoarelor creştine..dar trebuie să ne convingem că ambiţia Rusiei nu se opreşte la cucerirea Turciei. Pretenţiile sale merg cu mult dincolo de frontierele Imperiului Otoman. Rusia aspiră la dominaţia universală a globului. Nimeni nu poate să spună că nu va reuşi…iar Testamentul lui Petru cel Mare, fondatorul imperiului moscovit, trasează succesorilor săi drumul care trebuie să-I ducă înspre dominaţia universal. Oricare ar fi autenticitatea faimosului testament, un lucru e sigur: ţarii ruşi l-au adoptat cu religiozitate, punct cu punct, ca regulă de comportament. Pentru a înţelege politica Rusiei în trecut, în prezent şi în viitor, trebuie să recitim acest document solemn”.

Cumplit de cinică afirmaţie...”oricare ar fi autenticitatea acestui document”, căci teribil este sentimentul că mentalităţi istorice durabile au putut fi construite deliberat printr-o operaţiune de propagandă de mare amploare, aducând aminte de vorbele altui manipulator profesionist, Leon Troţki, care afirma  la fel de senin ca abatele Gaume:   „calomnia nu poate fi o forţă decât dacă răspunde unei nevoi istorice”.

Acestea fiind spuse, iată cîteva pasaje relevante din faimosul fals istoric Testamentul lui Petru cel Mare al cărui text integral îl puteţi citi aici.

considerăm că poporul rus este chemat, pe viitor, să asigure dominaţia generală a Europei. Mă bazez pe faptul că multe dintre naţiunile europene au ajuns la o stare de bătrâneţe vecină cu caducitatea…de unde rezultă că trebuie inevitabil şi uşor cucerite de către un popor tânăr şi nou, atunci când acesta va fi atins întreaga sa forţă şi dezvoltare.

(…) Am găsit Rusia ca un râu, o las asemeni unui fluviu ; iar succesorii mei vor fa ce din el o mare destinată să fertilizeze sărăcita Europă…

Iată de ce transmit succesorilor mei următoarele învăţăminte…

…să menţină naţiunea rusă într-o stare de război continuu, pentru a ţine soldaţii bine antrenaţi şi mereu disponibili ; nu-i lăsaţi să se odihnească decât pentru a reface finanţele statului, reface armatele şi alege momentele oportune pentru atac. Astfel pacea va servi războiului şi războiul păcii, în interesul creşterii şi prosperităţii mereu mai mari a Rusiei.

De la popoarele cele mai instruite ale Europei aduceţi prin toate mijloacele posibile  generali pe timp de război şi savanţi pe timp de pace pentru ca naţiunea rusă să poată profita de avantajele celorlalte ţări, fără a şi le pierde pe ale sale.

Cu toate prilejurile posibile, trebuie să se ia parte la problemele şi neînţelegerile Europei, mai ales cele ale Germaniei care, fiind mai aproape de noi, ne interesează în mod direct.

Divizaţi Polonia, întreţinând acolo tulburări şi gelozii continue…faceţi ca partizanii voştri să fie aleşi, protejaţi-i, trimiteţi trupe ruseşti pentru a staţiona acolo până când pot să rămână în mod permanent. Dacă puterile vecine vă fac probleme, liniştiţi-le momentan împărţind teritoriul până când vom putea recuceri ceea ce am oferit.

(…)extindeţi-vă fără încetare înspre nord, de-a lungul Mării Baltice, precum şi spre sud, de-a lungul Mării Negre

…apropiaţi-vă cât mai mult posibil de Constantinopole şi de India, cine le va stăpâni va fi adevăratul Suveran al acestei lumi…. Odată Suedia dezmembrată, Persia învinsă, Polonia subjugată, Turcia cucerită, armatele noastre reunite, Marea Baltică şi Marea Neagră păzite de flota noastră, atunci va trebui să propunem în mod separat şi în mare secret, mai întâi la curtea franceză, apoi la Viena, să împărţim cu ele Imperiul universal.

Dacă una dintre cele două acceptă, ceea ce este sigur dacă le vom flata ambiţiile şi amorul propriu, atunci să ne servim de ele pentru a o învinge pe cealaltă, apoi pe cea care a mai rămas în picioare, începând o bătălie a cărei soartă nu poate fi pusă la îndoială, Rusia având deja controlul întregului Orient şi al unei mari părţi a Europei.

Dacă, chiar dacă acest lucru nu e probabil, fiecare dintre ele ar refuza oferta Rusiei, atunci trebuie să provocăm certuri interne şi să le face să se epuizeze una pe cealaltă. Atunci, profitând de un moment decisiv, Rusia ar da drumul ofensivei trupelor sale, asamblate dinainte, către Germania, în acelaşi timp plecând şi două flote, una din Marea Azov, alta din portul Arhangheleţk, încărcate cu hoarde asiatice, în convoiul armatelor Mării Negre şi Mării Baltice ; avansând prin Mediterana şi pe Ocean, vor invada Franţa de o parte şi Germania de cealaltă; odată învinse aceste ţări, restul Europei va ajunge uşor şi sigur sub jugul nostru.

Sigur că este un fals, dar cui a folosit ? Răspunde  extrem de interesant, chiar şi în lectura anului 2013, istoricul Simone Blanc : “lecţia de geopolitică pe care autorul Testamentului visa s-o dea oamenilor de stat europeni provine din sec. al XVIII-lea: traduce neliniştea diplomaţilor în faţa apariţiei unei noi puteri care afirmând mult prea energic după gustul lor drepturile sale la existenţă, ameninţa totodată pe cea a vecinilor săi imediaţi, putând să se întrebe cu îngrijorare dacă îşi va construe o doctrină expansionistă…cei care au folosit Testamentul , prin comentariile lor, nu au făcut decât să agraveze defectele documentului. Au pus accentul nu pe problemele legate de expansionismul rus, ci pe viziunile şi miturile din ultimele paragrafe ale Testamentului care, astfel nu mai este un modest afluent care să contribuie la torentul din ce în ce mai puternic al dizertaţiilor profetice asupra ameninţării ruse. Dar s-a întâmplat ceva şi mai grav: în mintea oamenilor timpului respectiv, Rusia devine, în bine sau în rău, o “”naţiune aleasă”. De acum, în joc nu se mai află naţiuni, ci o civilizaţie, adică pe rând sau simultan, faţă în faţă cu Rusia, catolicismul, Islamul, umanismul liberal, Revoluţia…Ar trebui să ne întrebăm dacă această imagine “romantică” asupra Rusiei nu a supravieţuit în spiritul multora dintre europeni..”.

Cu siguranţă că a supravieţuit. Strâns legată, acum, de încercarea reuşită a Rusiei de a reveni la statutul de supra-putere în contextul unei lumi care devine, din nou, din ce în ce mai tentată de sistemul bi-polarităţii şi în prezenţa unor incertitudini majore privind capacitatea decidenţilor politici de a obţine o soluţie negociată care să îndepărteze măcar spectrul unui conflict major. De aici, o întrebare logică: cui şi de ce îi mai este frică de Rusia? Răspunsuri posibile într-un articol viitor.