Ce s-a întâmplat la Moscova? Câteva aspecte postelectorale

Privind retrospectiv evoluţiile politice din Federaţia Rusă din ultimele luni, ajungem inevitabil în faţa a două evenimente care au marcat această perioadă: scrutinele electorale locale şi regionale din 8 septembrie, când s-au ales guvernatorii a 16 regiuni, 13 parlamente regionale, au fost reînnoite mandatele de cinci ani a 45 de deputaţi municipali din legislativul Moscovei,

Spre deosebire de mişcările din 2011-2012, protestele din vara-toamna acestui an din capitala Rusiei au fost mai puţin mediatizate în presa străină. Cele câteva reportaje realizate de jurnaliştii din Vest au creionat situaţia în deja clasica dihotomie: liberalii buni şi afiliaţii regimului răi, respectiv, protestatarii chemaţi de liderii liberali - veseli şi prietenoşi, contraprotestatarii şi trupele OMON – complet rupţi de realitate, robotizaţi şi trişti. Poate cea mai interesantă idee lansată în mass-media internaţională legată de protestele de la Moscova a fost cea a unui posibil Euromaidan în Rusia. Dincolo de caracterul speculativ a acestor ipoteze, evenimentele în sine au o importanţă crucială în decriptarea direcţiilor de transformare a regimului politic şi în înţelegerea obiectivă a naturii acestei schimbări.    

Alegerile, care au implicat aproximativ 10% din populaţia Rusiei, au fost atipice. Aceasta nu doar datorită contextului preelectoral excepţional, marcat de creşterea dispoziţiilor protestatare a populaţiei ce a ieşit în stradă în mod regulat începând cu luna iunie, ci mai ales a dificultăţilor cu care s-a confruntat puterea, devenite extrem de vizibile în contextul electoral. Deşi rating-ul partidului „Rusia Unită” s-a aflat, în această perioadă, la cote pericolos de scăzute, rezultatul scrutinelor nu a adus nouăţi majore. Votul în regiuni s-a raliat trendului cunoscut. În Sankt Petersburg, al doilea centru urban ca importanţă în arhitectura regimului, campania electorală a fost lipsită de efervescenţă. Victoria lui Alexandr Belkov, afiliat partidului „Rusia Unită”, împărţită cu candidaţii partidului „Yabloko” (l.r. „Яблоко”), eserii şi candidaţii susţinuţi de Alexei Navalnîi, care împreună au obţinut jumătate din mandate în raionul central al Petersburgului, şi cu partidul „O Rusie dreaptă” (l.r. „Справедливая Россия”) şi „Partidul creşterii”(l.r. „Партия Ростa”), care au câştigat mandate în alte regiuni ale oraşului, au creeat acel echilibru dorit de toate părţile împlicate în exerciţiul electoral. În pofida situaţiei preelectorale marcată de proteste, partidul puterii a reuşit să îşi menţină poziţia la nivel subnaţional. Mecanismul a fost simplu: a fost refuzată înregistrarea concurenţilor electorali puternici (inclusiv prin hotărâri judecătăreşti), brandul partidului („Rusia Unită”) a fost ascuns în agitaţia electorală şi s-a evitat organizarea unui al doilea tur de scrutin. Singura excepţie a fost înregistrată în teritoriul Habarovsk unde partidul puterii, pentru prima dată în istoria recentă a Rusiei, a pierdut controlul asupra regiunii în favoarea Partidului Politic Liberal – Democrat. Victoria lui Serghei Fugraltrebuie văzută mai ales ca un rezultat al unei conjuncturi favorabile decât ca un efect al schimbării autentice a preferinţelor electoratului; votul a mers către opoziţie în semn de protest pentru politicile centrului federal şi pentru a demonstra susţinerea puterii regionale. În principiu, în campanie partidele de opoziţie nu au oferit ceva mai bun decât partidul de la guvernare şi, mai mult decât atât, au folosit tacticile deja verificate pentru a obţine votul electoratului. Cu toate acestea, situaţia din Habarovsk a fost o surpriză atât pentru guvenatorul liberal-democrat, Serghei Fugral, cât şi pentru Kremlin.

Miza alegerilor a fost, desigur, capitala. La începutul lunii august, analiştii ruşi au revenit asupra aşa-numitului „experiment de la Moscova”, referindu-se la testul aplicat circumscpripţiei electorale Moscova încă de la alegerile precedente ce consta în renunţarea la votul pe listele de partid şi promovarea candidaţilor independenţi. Ruperea formală de partidul puterii fără pierderea avantajului susţinerii administrative şi birocratice a „Rusiei Unite”, un privilegiu de care s-a bucurat, după Vladimir Putin, doar Sergei Sobianin, a fost gândit ca un mecanism ce ar fi trebuit să genereze noi baze care ar sprijini puterea atunci când impopularitatea „Rusiei Unite” este în creştere. Această fază experimentală a produs de fapt subordonarea directă a municipalităţii Moscovei Kremlinului, adică preşedentelui. Scrutinul electoral din septembrie a arătat însă şi reversul medaliei dovedind că acest experiment poate fi extrem de riscant.

În circumscripţia electorală Moscova, partidul puterii a obţinut majoritatea câştigând 421 de mandate, succedat de Partidul Comunist al Federaţiei Ruse – cu 57 de mandate, filialele regionale ale partidului politic „O Rusie dreaptă”, principala formaţiune din opoziţia sistemică, a câştigat în regiunea Moscovei – 30 de mandate, filialele regionale ale Partidului Politic Liberal-Democrat – trei mandate, filialele regionale ale partidului „Patria” (l.r. „Родина”) un mandat şi, de asemenea, un mandat a fost câştigat de filialele regionale ale partidului „Yabloko”, partid din opoziţia sistemică.

Pe fondul creşterii dispoziţiilor protestatare şi a enormei tensiuni acumulate de societatea rusă, rezultatele scrutinului a fost picătura care a umplut paharul. Rapida escaladare a conflictului între guvernaţi şi guvernanţi afost determinată de extinderea temelor de pe agenda protestatarilor. Într-un timp foarte scurt mişcările  au contestat nu doar rezultatele exerciţiului electoral şi municipalitatea, ci  şi centrul federal. Reacţia fermă a Kremlinului şi a silovkilor a fost simetrică. Schimbarea accentelor în mişcările de protest a permis guvernanţilor să creeze o situaţie conflictuală artificială. Aceasta a vizat opoziţia; mesajul Kremlinului a fost exprimat prin intermediul forţei nu pentru a înăbuşi valul de proteste, ci pentru a discredita imaginea opoziţiei.  

De cealaltă parte, liderii opoziţiei au fost luaţi prin surprindere de escaladarea rapidă a conflictului. Dacă în primă fază liderii liberali au chemat cetăţenii în stradă preluându-le agenda  implicându-se activ în organizarea protestelor, foarte curând s-au desprins de masa protestatarilor, pentru că situaţia intrase în zona periculoasă a dosarelor penale şi a condamnărilor la închisoare. În comparaţie cu cazul lui Pavel Ustinov sau a lui Constantin Kotov, arestul lui Alexei Navalnîi a părut un joc pueril menit să ridice rating-ul carismaticului lider în presa liberală din ţară şi din străinătate. Kremlinul a ridicat miza intenţionat pentru a arăta costul puterii şi a dezvălui incapacitatea opoziţiei liberale de a-şi asuma preluarea guvernării. În fapt, opoziţia a căzut de acord cu această idee atunci când Alexei Navalnîi şi alţi lideri liberali au părăsit ţara în punctul cel mai fierbinte al protestelor.

Macrosistemic, protestele şi reacţia Kremlinului au arătat că regimul se află în perioada asimilării schimbărilor politice şi psihologice produse în anii 2017-2018. Abia după însuşirea acestei transformări vom putea vorbi despre natura regimului politic. De cealaltă parte, protestele au arătat dezorganizarea şi lipsa de coeziune în rândul opoziţiei liberale. Mai mult decât atât, evoluţia acestora a adus în discuţie chestiunea agendei politice a liberalilor, care, la momentul actual, există doar datorită acestei guvernări. Protestele au dezvăluit nu atât lipsa consensului între elitele politice şi societate, ci  absenţa unui proiect de ţară care ar servi drept ghid pentru guvernanţi, indiferent de culoarea şi orientarea partidului aflat la putere.

Autor: Veronica ONEA