Cât de credibilă e informaţia „Rusia gata să invadeze Ucraina“?

Avem două variante de interpretare. Prima este cea de a crede sursa ucrainiană, adică generalul de armată Viktor Mujenko, şeful Statului Major al forţelor armate ucrainiene, care, citat de agenţa oficială de presă de la Kiev, anunţă că Rusia ar pregăti o invazie în Ucraina.

A doua posibilitate este de a considera informaţia ca parte a unei acţiuni de propagandă ofensivă din cadrul unei foarte clasice operaţiuni militare destinate mai ales electoratului local chemat la urne pe 31 martie.

„Noi prognozăm ameninţări militare în trei dintre cele patru direcţii geografice - nord, est şi sud. Partea rusă încheie (în prezent) completarea la frontierele Ucrainei a «unităţilor ofensive», care împreună cu structuri ale trupelor speciale vor forma baza forţelor de invazie“, a afirmat generalul de armată Viktor Mujenko într-o întâlnire cu ataşaţi militari ai misiunilor diplomatice străine de la Kiev, adăugând că „urmărim o intensificare semnificativă a activităţii inamicului în spaţiul informaţional, unde, printr-o serie de operaţiuni informaţionale şi psihologice, se încearcă influenţarea cadrelor militare ale armatei ucrainene“.

Există un asemenea scenariu? Sigur că există, planificatorii militari din toată lumea fiind obligaţi să aibă un scenariu gata pentru orice situaţie, asemeni acestui publicat de cei de la Le Figaro:

Dar, în acest moment, ar fi oare justificată punerea în aplicare a unui eventual plan rusesc de invadare masivă a teritoriului ucrainean, în formula clasică a ofensivei pe mai multe direcţii, vizând ocuparea teritoriului inamic, incapacitarea sau distrugerea unităţilor sale combatante şi ocuparea principalelor centre populate, imediat după ce unităţile avansate au distrus sau au preluat controlul asupra infrastructurilor critice?

Greu de imaginat  că armata rusă ar putea primi acum un asemenea ordin. Iată argumentele mele.

În primul rând, pe plan politic, orice tip de ofensivă militară deschisă şi de amploarea anunţată de generalul ucrainean ar reprezenta, în ochii opiniei publice internaţionale, dovada de netăgăduit a unui act criminal îndreptat împotriva unei ţări aproape fără apărare şi ar justifica orice tip de măsuri de răspuns. Apoi, o asemenea mişcare ar anula orice perspectivă de îndeplinire a Planului Dodon care propune apariţia „regiunii cu statutu special“, visul rusesc pentru Transnistria şi pentru autoproclamatele regiuni independente din estul Ucrainei, cu conferinţă de pace internaţională şi perioadă ulterioară de tip „post-conflict“ de 15-20 de ani, ceea ce ar închide în favoarea Kremlinului întreaga ecuaţie la graniţa cu NATO-UE prin stabilirea unui „coridor de securitate“ cu care pare să fie de acord din ce în ce mai multă lume, începând cu americanii. Apoi, este absolut limpede că o intervenţie militară rusă de tip clasic ar ridica la rang de martir politic internaţional pe prietenul Poroşenko, oferindu-i o statură politică excepţională şi generatoare de multiple avantaje de poziţionare tocmai în momentul în care sunt semnale că a apărut un sentiment de lehamite al ţărilor donatoare care-şi văd banii îngropaţi în hăul fără fund al operaţiunilor de susţinere a proceselor de democratizare a Ucrainei şi întărire a armatei sale. În fine, o intrare a armatei ruse pe teritoriul ucrainean (mă rog, jumătatea rămasă încă sub controlul Kievului) ar oferi justificarea completă a demersului central al regimul Poroşenko, cu singurul argument major de care dispune, adică factorul naţionalist folosind sentimentul anti-rus ca liant existenţial la nivelul bisericii şi armatei.

Pe plan militar, chiar dacă cu certitudine există un plan rusesc de invadare a Ucrainei, momentul actual ar fi ciudat de ales, căci contravine unor interese de poziţionare diplomatice în vederea atingerii obiectivului cu mult mai amplu al securizării aliniamentelor la graniţa cu NATO-UE, iar o tensiune de asemenea magnitudine nu numai că ar anula toate eforturile de până acum de a dubla aliniamentele respective cu tot atâtea „războaie îngheţate“, ci ar periclita şi întreaga construcţie geopolitică pe care Putin vrea s-o promoveze acum, cea în care Rusia să se propună mediator şi protector în zona marilor conflicte: Siria, Afganistan, Israel-Palestina, India-Pakistan. Recitiţi planul lui Dodon aplicabil la Ucraina şi veţi avea o altă confirmare asupra demersului respectiv.

Asta nu înseamnă că armatele ruseşti nu sunt pregătite pentru operaţiuni militare de mare anvergură şi că nu ar fi masate efective impresionante la graniţa de vest a Federaţiei Ruse. Prezenţa lor, ca şi a forţelor NATO de disuasiune şi apărare de partea cealaltă a frontierei, urmează acum acelaşi raţionament al acumulărilor treptate din perioada Războiului Rece. Dar totul a intrat acum într-o etapă de aşteptare tensionată pentru a se vedea cum va arăta viitoarea arhitectură politică europeană în combinaţie cu rezultatele scandalului politic enorm de la Washington care poate avea consecinţe directe asupra Administraţiei Trump.

Ucrainienii au vrut să reamintească ceea ce, de fapt, ştie absolut toată lumea: fără o rezolvare negociată a situaţiei între parteneri internaţionali, situaţia din zonă nu va putea fi descâlcită şi, mai ales, nu vor fi anihilate principalele puncte de putere ale ameninţării ruse, adică zonele cu „războaie îngheţate“. Generalul ucrainean a scos în faţă un „war scenario“ maximal, teoretic oricând posibil, reamintind mesajul pe care Kievul îl dă de mai mult timp: „Cred că nu există nicio îndoială că armata ucraineană, apărând Ucraina, suveranitatea şi independenţa ei, apără de fapt întreaga Europă“.

Îmi este neclar (şi cred că acum le este foarte neclar şi lor) ce mesaj vor să mai audă occidentalii (şi în care mai şi creadă). Personal, cred că uriaşa problemă care ne implică şi pe noi este că, pe fond, cam toată lumea s-a săturat să audă de aceste scenarii în care războiul este la uşă şi pentru evitarea cărora se plătesc sume uriaşe din bugete naţionale fragile sau mereu în apropiere de criză majoră. Paradoxul este că nimeni nu vrea să mai audă de război şi, cu toate acestea, nimeni nu a mai văzut în ultimele decenii asemenea apetenţă reală de a achiziţiona munţi de armamente de cea mai nouă generaţie.

Dacă nivelul de acumulare va depăşi pragul critic, va fi imposibil să se prevadă decizia de a pune în execuţie un tip sau altul de scenariu.

Şi atunci, care este ameninţarea reală? După părerea mea, cea a unei evoluţii pe tipul scenariului Dodon a R.Moldova şi Ucrainei în contextul unei Europe explodate într-o multitudine de state m care vor începe să se regrupeze în alianţe de supravieţuire, fiecare cu vecinii sau cu marele vecin cel mai rapid ofertant de garanţii economice şi de securitate. Caz în care scenariul invocat de generalul ucrainean ar deveni complet desuet deoarece jucăriile deja au fost mutate de cine trebuie pe raftul care trebuie.