Un sondaj informal, jurnalistic, pur orientativ, care nu constituie decât un reper pasager al unei stări de spirit, indică faptul că doar 21% dintre internauţii care au răspuns la o simplă întrebare au fost de acord cu suspendarea preşedintelui ţării, dacă acesta nu serveşte interesului naţional, privind reunificarea, 2% nu au ştiut ce să răspundă, iar 77% nu ar susţine o asemenea ipoteză.

De altfel, de la instalarea actualei administraţii prezidenţiale, până în prezent, atât la preşedinte, cât şi la suita sa de consilieri anonimi, în chestiunea reunificării României de azi, cu ceea ce era România răsăriteană interbelică, cuvântul de ordine, nescris, dar vizibil, este evitarea, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, a unei asumări ofensive a acestui dosar de interes naţional.

Tot felul de legende, abil lansate, în medii influenţabile, induc impresii precum: lipsa sprijinului cancelarului german, pentru reîntregirea României, adversitatea de facto a preşedintelui rus; nepronunţarea, cu privire la reunificare, a structurilor masoneriei autohtone; divergenţe posibile între comunitatea de evrei din România şi aceea, mai numeroasă, după unele surse, de peste Prut; absenţa curajului, la toţi şefii români de stat postdecembrişti, de a aborda perspectiva reunificării la Casa Albă şi în Congresul SUA; reiterarea tezei, din epoca de aur, că nici acum nu este momentul revenirii României în graniţele sale istorice.

După cum se ştie, după decembrie 1989, România a avut un preşedinte cu trei mandate, Ion Iliescu, unul cu două mandate, Traian Băsescu, unul cu un mandat, Emil Constantinescu şi unul care exercită acum conducerea ţării, nefiind deloc clar dacă va duce la bun sfârşit primul său mandat.

Ei bine, în mod paradoxal, isteria şi aroganţa, în chestiunea reîntregirii naţionale vin şi de la personaje care au făcut parte din echipa ex-preşedintelui cu două mandate, asta în pofida faptului că, la ora actuală, fostul lor şef insistă pe necesitatea unui proiect de ţară axat pe reunificarea ţării noastre cu ceea ce a fost samavolnic rupt, de trupele sovietice, din Patria Mamă.

Asta nu ar fi o noutate, dreptul la liberă exprimare fiind garantat în România, chiar şi atunci când sunt  opinii care induc o stare defetistă celor care ar vrea să aibă o soartă mai bună. Noutatea pare a fi apărut în anumite zone cu pretenţii academice, nu atât din impuls personal, ci mai degrabă pentru a susţine inepţia prezidenţială cu privire la neseriozitatea unioniştilor mioritici, nu a acelor irlandezi.

Concluzia inevitabilă fiind că antiunioniştii dâmboviţeni sunt serioşi, clarvăzători, deţinători ai adevărului absolut, în traducere liberă: bomboane/bombonele… pe coliva reîntregirii naţionale – un cadou de zile mari făcut Moscovei, sigur, doar pe plan oratoric, deşi (atenţie!) la Kremlin se aşteaptă altceva, un dialog, nu un monolog aiuritor.

Este adevărat, antiunioniştii dâmboviţeni sunt serioşi, clarvăzători, atunci când oferă o şansă oficialilor de azi, de a amâna, la calendele greceşti, dosarul reîntregirii naţionale, sub pretextul absenţei unor institute de cercetare a fostului spaţiu sovietic.

Destul de curioasă, ciudată şi slab argumentată ideea studierii ex-teritoriului sovietic ca un întreg – doar pe refacerea  altei uniuni şi dominarea acesteia mizează şi preşedintele Federaţiei Ruse, ofensivul Vladimir Putin -, ca şi cum trebuie să ne împăcăm cu soarta destructurării istorice a României, un fatalism sancţionabil în primul rând pe plan moral.

Sigur că a existat un spaţiu comun sovietic - impus prin forţa armelor -, o făcătură de cultură etichetată drept sovietică, un homo sovieticus, dar de aici la pledoaria pentru perpetuarea memoriei birocratului sovietic, în unele capitale din republicile eliberate azi din închisoarea URSS, este o distanţă care nu poate fi explicată decât prin încremenirea în frica eternă faţă de tăvălugul răsăritean, cândva ţarist, ulterior sovietic, azi sub comanda lui Putin.

În mod paradoxal, în timp ce junii unionişti, din Bucureşti, au cerut, în mod expres, printre alte măsuri, existenţa unui consilier pentru reîntregirea naţională, antiunioniştii vor un consilier prezidenţial pentru tot spaţiul estic!

Cu alte cuvinte, până şi şeful diplomaţiei ruse, cerebralul Serghei Lavrov nu s-ar fi aşteptat ca, la Bucureşti, cineva să ceară existenţa, la Cotroceni, a unui funcţionar dedicat republicilor defunctei URSS, dar totul este posibil, când starea de visare, cu ochii deschişi, a unor evaluatori de arealuri geopolitice, pare ceva temerar, când de fapt nu este decât o proiecţie personală, a unui trecut fără viitor.

Adică, pentru a fi mai clar, conform unei asemenea viziuni, Republica Moldova ar trebui tratată precum Turkmenistanul, în condiţiile când Turcia, stat membru al NATO, ca şi România, tratează, în relaţiile bilaterale, economice, politice, pe turkmeni, ca pe fraţii lor de sânge. Carevasăzică, Turcia – da, România – ba. Comedie mare…

Iar dacă vorbim de expertiza cerută, la Palatele Cotroceni şi Victoria, pe timpul agresiunii militare ruse în Crimeea şi în Donbas, în epoca preşedintelui anterior acesta a fost vocal în această privinţă, şi nimeni nu a pus problema unui consilier suplimentar, pe când actualul şef de stat, de la Bucureşti, are, de regulă, în abordarea unor chestiuni internaţionale, surâsul pe care Leonardo da Vinci l-a conturat pe buzele celebrei Mona Lisa. Şi atât.

Prima eroare, în susţinerea necesităţii ca să fie un consilier focalizat exclusiv pe problemele spaţiului estic, nu pe problema reîntregirii naţionale, este inducerea necesităţii ca arealul răsăritean să fie tratat ca un întreg. O viziune aidoma celei promovate de Ministerul rus de Externe…

Culmea este faptul că tocmai agresivitatea Rusiei a dovedit că, de pildă, Moscova abordează diferit dosarul Georgiei, de cel al Ucrainei.

După cum, obiectivul primordial, declarat, al preşedintelui Vladimir Putin, este acela de a impune Statelor Unite ale Americii recunoaşterea Federaţiei Ruse, ca singurul interlocutor egal, la masa negocierilor diplomatice, privind soarta diferitelor zone geopolitice.

Trimiterea forţei expediţionare ruse în Siria a demontat, pe termen scurt, propaganda vizând implozia economiei ruse, ca urmare a intervenţiei militare în Ucraina, iar acordul nuclear cu Iranul, la care Moscova a avut un aport aparte, a deschis calea exporturilor iraniene de petrol, care ar putea genera o creştere a preţurilor existente acum la nivel scăzut.

Realitatea arată că preşedintele Putin are o susţinere masivă în rândurile alegătorilor ruşi, că armata şi serviciile secrete, extrem de bine plătite, îşi îndeplinesc misiunile, deseori imprevizibile, aşa că a vorbi de posibila schimbare a regimului din Rusia, în următorii doi ani, este mai degrabă un pariu adolescentin, decât un scenariu bazat pe realităţi cunoscute.

Tocmai în acest context, şeful statului rus preferă dialoguri bilaterale cu oficiali din foste state socialiste, azi ţări membre ale NATO, şi este greu de crezut că un schimb de emisari, la nivel înalt, între Bucureşti şi Moscova, cu informarea partenerului strategic, SUA, ar fi altfel privită decât o modalitate inteligentă, de abordare, pe cale diplomatică, a problemelor persistente în relaţiile bilaterale: nivelul scăzut al schimburilor economice; soluţionarea principială a restituirii celei mai mari părţi, din Tezaurul României, trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, parţial restituit, în trei tranşe separate, în anii 1935, 1956 şi 2008; eliminarea consecinţelor actuale ale Pactului Ribbentrop-Molotov.

Turneul recent, a 17 generali americani, prin Republica Moldova, Ucraina şi Estonia, indică dorinţa Pentagonului de a se lămuri, de la surse directe, asupra situaţiei din ţări distincte, care percep diferit pericolul militar rusesc.

Altfel spus, Washingtonul a semnalat că nu este indiferent la soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru, se aşteaptă la noi mutaţii pe tabla de şah, multinaţională, a Ucrainei şi a luat măsuri ca Estonia, stat membru al NATO, să nu se îndoiască de determinarea SUA în apărarea statelor baltice.

Concomitent, din raţiuni multiple, Moscova induce semnale, pe mai multe canale, că este interesată în cultivarea dialogului special cu Washington D.C., ba chiar în restartarea Consiliului NATO-Rusia, armistiţiul obţinut în Siria fiind o victorie a diplomaţiei ruse în dialogul cu cea americană, proba fiind acceptul preşedintelui Barack Obama, ca anunţul public să fie făcut de omologul său rus. Dacă SUA, partenerul strategic, al României, nu spune NU unui dialog constructiv cu Federaţia Rusă, de ce oficialii de la Bucureşti nu ar proceda la fel?

Nu puţini din antiunioniştii dâmboviţeni nu au trecut, în viaţa lor Prutul, nu au încredere în onestitatea interlocutorilor veniţi de la Chişinău, văd comunitatea europenilor dintre Prut şi Nistru ca una infestată de agenţi KGB/FSB, şi emit verdicte publice aiuritoare, de le stă mintea şi lor, în loc.

Antiunioniştii mioritici, în obsesia lor de a promova doar propriile convingeri, de a refuza să accepte faptul că viaţa infirmă verdictele academice bazate pe superficialitate şi mimetism, se consideră singurii prezicători/cunoscători ai viitorului teritoriului românesc de la vest de Nistru. De aici şi preţiozitatea unor afirmaţii de genul:”dacă nu cumva, cine aruncă pe piaţă tot felul de petarde face alte jocuri...”

În acest caz  se impune o altă interogaţie, naturală, aşa, ca un exerciţiu de comunicare lucidă: cine combate insistent ideea reîntregirii naţionale, în anii care vin, face jocurile Moscovei?

Sau apelăm, în anul 2016, la logica celebrului Farfuridi, din piesa “O scrisoare pierdută”, a lui I.L.Caragiale:

“Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”

Sigur că Republica Moldova, din acest an, nu este Basarabia interbelică, şi asta au înţeles toţi cei care au trecut în stânga Prutului, discutând, de la egal la egal, cu europenii de acolo.

În logica acelora care invocă absenţa expertizei academice, pe spaţiul actual al celui de-al doilea stat românesc, probabil că ar mai trebui să treacă încă un veac, până la abordarea dosarului reîntregirii naţionale. Această viziune, nu alta, fiind aceea care într-adevăr ar trebui să îi panicheze, vorba vine.

Invocarea procentajului de 20% de cetăţeni favorabili unirii, în Republica Moldova şi a depopulării acestui areal mioritic de etnici români, care se stabilesc în Occident, ţine mai degrabă de argumentele partidelor rusofone, de la Chişinău, nu de o anticipare realistă a evoluţiei acestui land românesc, în următorii trei ani.

Nu există niciun scenariu de forţă, cu prezenţa unor trupe româneşti, în Chişinău, ca să menţină ordinea, ca în 1918, dar există un interes constant al Alianţei Nord-Atlantice, pentru evitarea degradării situaţiei actuale în spaţiul existent între România şi Ucraina.

Reîntregirea României - chiar dacă asta îi enervează pe antiunionişti - va fi o expresie a necesarei întăriri a securităţii regionale, la graniţa de est a NATO.

Perceperea populaţiei, dintre Prut şi Nistru, ca o veritabilă... coloană a cincea, după reîntregirea naţională, este o jignire, impardonabilă, a tuturor celor care respiră liber în România răsăriteană.

România şi-a asumat riscurile reîntregirii naţionale în anul 1918 şi are destule forţe sănătoase, chiar şi acum, pentru reunificarea viitoare.

NATO şi-a asumat preluarea şi apărarea statelor baltice, foste sovietice şi, după cum se vede, deşi invocate des, coloanele a cincea din Estonia, Letonia şi Lituania nu au scos aceste state din Uniunea Europeană, nu au provocat ieşirea lor din Alianţa Nord-Atlantică, deci argumentele privind neunificarea, cu Republica Moldova, invocând forţa KGB/FSB, între Prut şi Nistru, dincolo de faptul că sunt neserioase, generează o întrebare legitimă: unde a studiat cine a emis asemenea enormităţi?

Cu un preşedinte ascuns, după umbra sa, cu un premier care pare efemer, cu un parlament care simte în ceafă suflul viitoarelor alegeri, România pare că merge pe pilot automat.

Dar asta nu înseamnă că nu există personalităţi, structuri ale societăţii civile, români de bună credinţă, care să nu susţină, inteligent, lucid, acasă şi peste hotare, interesul naţional al reîntregirii, pe cale democratică, a ţării în care s-au născut.

Drama antiunioniştilor dâmboviţeni, cu sau fără cosiţe, este că nu înţeleg un singur lucru. Faptul că acei conaţionali, care de regulă tac - fiind deloc dependenţi de televiziunile mediocre autohtone, dar sunt atenţi la pulsul lumii de azi, cu metamorfoze deseori uluitoare, anterior deloc imaginabile - înţeleg că reîntregirea naţională nu este un moft, dar cei care o amână, o contestă, o desfiinţează public, nu au decât o scuză.

Nu pot, nu vor, nu ştiu un alt mod, decât cel defetist, de a privi viitorul României. Dumnezeu să îi ierte…