Arctica, un nou front de luptă pentru Rusia

Generalul Philip Breedlove fostul SACEUR declara: „Ar trebui să vorbim despre ceea ce se întâmplă în Arctica ca o oportunitate şi nu ca o problemă de securitate. Şi cred că există încă timp - sunt un optimist - pentru a încerca cel puţin să se încetinească această mişcarea de militarizare a Arcticii, mişcare pe care o face Rusia acum“.

Siria, Libia, Ucraina, Arctica, Coreea de Nord sunt puncte în care ne întâlnim cu politica preşedintelui Putin care reîncearcă învierea fostului URSS prin mijloace politice sau militare. Capul de pod din Siria creează frisoane europenilor şi deschide o nou ferestra către un Război Rece 2.0. Relevant este articolul lui Richard Hass din Project Syndicate care descrie situaţia de azi: „La un sfert de secol după sfârşitul Războiului Rece, ne surprindem, neaşteptat, în al doilea Război Rece. Este atât de diferit şi totuşi atât de familiar. Rusia nu mai este o superputere, ci mai degrabă o ţară de aproximativ 145 de milioane de oameni cu o economie dependentă de preţul petrolului şi al gazului, fără nici o ideologie politică pe care s-o ofere lumii... Acestea fiind spuse, partea leului din responsabilitatea apariţiei celui de-al doilea Război Rece aparţine Rusiei, şi mai ales a lui Vladimir Putin. La fel ca mulţi dintre predecesorii săi, Putin a privit ordinea mondială dominată de SUA ca o ameninţare la adresa conducerii sale şi a ceea ce el a considerat drept locul potrivit al ţării sale în lume.“

Rusia consideră că actuala sa periferie, terestră sau maritimă, este în pericol. De-a lungul periferiei maritime a Rusiei, tensiunile datorate manevrelor militare ruseşti continuă să escaladeze. Începând cu 20 februarie, navele ruseşti de război au fost scoase masiv în Marea Baltică ca parte a unei exerciţiu de pregătire. Şi totuşi rapoartele, inclusiv cele ruseşti, estimează ca flota rusească se afla la 45% din capacitatea celei americane şi este mult departe de capacitatea flotei URSS din anii 80. Aşa şi este. În 2017 marina SUA a primit primul portavion din noua clasă Ford, 2 distrugătoare clasa Burk, 2 submarine de atac clasa Virginia şi 3 nave de luptă pentru litoral. Nici anul 2018 nu se arată încurajator pentru marina rusă care va primi Fregata Amiral Gorshkov şi o navă amfibie de atac Ivan Gref spre deosebire de americani care vor primi 3 distrugătoare clasa Burk, 2 submarine clasa Virginia şi încă trei nave de luptă pentru litoral. În spatele marinei SUA stau nave şi submarine ale aliaţilor NATO Marea Britanie, Norvegia, Germania, Italia, Grecia, Turcia şi Olanda, dar şi state non-NATO precum Japonia şi Suedia.

Rusia a demonstrat şi în trecut că are arme sofisticate în panoplia de război precum armele hipersonice - o primă lansare de succes a rachetei hipersonice Zircon a avut loc în aprilie 2017. Aceste rachete vor fi instalate pe crucişătoarele nucleare Petru cel Mare şi Amiral Nakhimov. Raza de acţiune a unei rachete Zircon este de 400 kilometri. Viteza maxima este evaluata, potrivit surselor publice, la 4-6 Mach. Armele hipersonice sunt cele capabile sa atingă sau să depăşească viteza de 5 Mach. Aceste arme sunt dificil de interceptat. Experienţa militară a Rusiei nu trebuie subestimată (Zircon), însă, analizând aceste şanse, în general, se poate simţi aproape anxietatea (şi probabil paranoia) care poate caracteriza o mare parte din planificarea strategică militară contemporană a Rusiei. Aceste preocupări pot explica, într-adevăr, parţial, discursul preşedintelui Vladimir Putin faţă de armele nucleare noi şi inovatoare pe care Rusia le dezvoltă. Richard Hass are dreptate, am intra încet într-un nou Război Rece ale cărui consecinţe sunt imprevizibile.

Cert este că Marea Neagră este un punct de inflexiune geopolitică cu o importanţă mult mai mare decît se consideră la ora actuală de către unii planificatori militari. Un conflict poate oricînd izbucni datorită comasării a zeci de arme convenţionale în această zonă. Este necesar ca NATO să aibă un plan operaţional exclusiv pentru Marea Neagră şi nu ca această să facă parte din diferite planuri operaţionale ca elemente constitutive.

FOTO Arhivă

Arctica, o mină de aur... plină cu ruble! 

Încălzirea globală a dus la topirea gheţii în zona Arcticii crescând astfel potenţialul de transport naval pe căile maritime nordice, căi care se desfăşoară de-a lungul litoralului de nord a Rusiei. Rezervele mari de hidrocarburi din regiune şi temerile legate de concurenţa asupra resurselor minerale, au făcut ca Rusia să consolideze militar regiunea.  

Potenţialul de exploatare economică a Arcticii este din punct de vedere financiar extrem de important pentru Rusia. De aici derivă impulsul Kremlinului pentru a-şi consolida prezenţa militară în regiune. Dar, pe fondul tensiunilor geopolitice crescânde dintre Rusia şi Occident, obiectivele şi tacticile Moscovei, portretizate ca fiind pur şi simplu defensive, provoacă din ce în ce mai mult îngrijorare în SUA şi printre aliaţii săi din NATO. Temerea că Rusia încearcă să controleze ceea ce ar putea deveni în curând o ruta comercială maritimă proeminentă este în creştere. Traficul de circa 1,18 milioane de tone de mărfuri din 2013 a scăzut considerabil după anexarea Crimeei la Rusia şi declanşarea sancţiunilor economice occidentale, ajungând la doar 39 000 de tone în 2015, potrivit unui studiu al Fundaţiei Jamestown. Se estimează că zona Arcticii conţine o treime din rezervele de gaze naturale din lume, 13% din rezervele de petrol şi mari cantităţi de metale denumite pământuri rare[1], care sunt în prezent, în mare măsură, sub controlul Chinei. Preţurile scăzute ale petrolului şi condiţiile de mediu dure au întârziat începerea forării pe scară largă, dar acest lucru ar putea fi curând schimbat. În luna aprilie a anului trecut, preşedintele Donald Trump a semnat un ordin executiv menit să ridice restricţiile privind forarea în zona Arctică, restricţii impuse de administraţia Obama.  

Generalul Philip Breedlove fostul Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR) declara: „Ar trebui să vorbim despre ceea ce se întâmplă în Arctica ca o oportunitate şi nu ca o problemă de securitate. Şi cred că există încă timp - sunt un optimist - pentru a încerca cel puţin să se încetinească mişcarea către militarizare a Arcticii, mişcare pe care o face Rusia acum. Pe măsură ce acest pasaj nordic se deschide datorită schimbării densităţii gheţii, a cantităţilor de gheaţă etc., după cum ştim cu toţii, de la porturile din nordul Europei până la porturile asiatice, se reduce timpul de tranzit considerabil. Am auzit diverse variante între 14-24 zile. Depinde într-adevăr de luna din an şi de tipul navei, etc. Este o oportunitate economică reală. Aşadar, ar trebui să continuăm să abordăm acest lucru cu ruşii, pentru a nu face această cursă militară în nord.“

Breşa GIUK

Breşa GIUK

În nordul continentului european se află unul dintre punctele de trecere obligatorii spre Oceanul Atlantic. În jargonul militar acesta este numită breşa GIUK. Numele său este un acronim pentru Groenlanda, Islanda şi Regatul Unit. De ce a fost/este importantă această breşe în special pentru Marina Regală a Angliei? Orice încercare a forţelor navale nord-europene de a intra în Atlantic, de-a lungul istoriei, se făcea de obicei prin Canalul Mânecii, un punct militar fortificat şi unul dintre cele mai aglomerate şenale navigabile din lume. O altă variantă era pe una din căile navigabile care înconjoară Islanda. Deoarece britanicii controlează şi portul strategic Gibraltar, la intrarea în Marea Mediterană, aceasta înseamnă că Spania, Franţa şi Portugalia sunt singurele ţări continentale europene care au acces direct la Oceanul Atlantic şi care nu pot fi blocate.

De la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, navele germane au folosit breşa GUIK pentru a ieşi din bazele lor din nordul Germaniei (şi din Norvegia ocupată după aprilie 1940), în scopul atacării convoaielor maritime aliate. O serie de evenimente au marcat situaţia operaţională din zona de nord a Europei: forţele britanice au ocupat Insulele Feroe în aprilie 1940, iar Islanda în mai 1940; Statele Unite ale Americii au preluat controlul efectiv al Groenlandei în 1940; căderea Franţei în iunie 1940 a creat o situaţie de care marina germană a profitat (submarinele germane puteau acum opera de la baze de pe coasta franceză). Între anii 1940 şi 1942, Strâmtoarea Danemarcei situată între Islanda şi Groenlanda a rămas una dintre puţinele zone pe care bombardierele de patrulare ale RAF nu le putea atinge şi astfel a devenit centrul unor operaţiuni militare de amploare ale submarinelor germane.

Rusia a crescut numărul focoaselor triadei nucleare de la 1400 în ianuarie 2014, la 1796 în ianuarie 2017, potrivit datelor publicate de Departamentul de Stat al SUA.

Originea termenului breşă datează din această perioadă. Ea a fost numită breşa din mijlocul Atlanticului sau breşa Groenlandei. A fost închisă în 1943 odată cu creşterea razei de acţiune a bombardierelor şi mă refer aici la apariţia avioanelor Short Sunderland şi B-24 Liberator. Breşa GIUK a revenit pe planşeta planificatorilor militari în anii 1950, deoarece reprezenta singura ieşire disponibilă în Oceanul Atlantic pentru submarinele nucleare sovietice care operează din bazele lor de pe Peninsula Kola. NATO a fost îngrijorat că, dacă războiul rece „ar fi devenit fierbinte“, convoaiele navale care aduc întăriri în Europa din SUA ar fi suferit pierderi inacceptabile dacă submarinele sovietice puteau opera în Atlanticul de Nord. Statele Unite şi Marea Britanie şi-au bazat o mare parte din strategia lor navală postbelică, în ceea ce priveşte blocarea breşei, pe instalarea de sisteme subacvatice de ascultare-aşa numitul sistem SOSUS (sistem de supraveghere sonoră/sound surveillance system) care ulterior a fost complectat cu SURTASS (Surveillance Towed Array Sensor System) şi a devenit parte a Sistemului Integrat de Supraveghere Submarină a SUA (IUSS). Englezii au dezvoltat o serie de platforme pentru războiul anti submarin (ASW) precum submarinele din clasa Invincible, fregata tip 23 o platformă de luptă anti submarin (misiunea sa s-a diversificat în urma războiului din Insulele Falkland din 1982) şi elicopterele Sea King. Sovieticii planificaseră să utilizeze breşa GIUK pentru a intercepta navele NATO, în special portavioanele drept pentru care au utilizat intens aeronavele de supraveghere maritimă Tupolev Tu-142 care au avut ca misiune urmărirea oricărei nave militare NATO.

Cea mai mare parte a armatei ruseşti care patrulează în zona de nord a Europei are ca bază operaţională Peninsula Kola, între Marea Albă şi Marea Barents. Poziţia este convenabilă pentru triada nucleară rămasă din Războiul Rece, bombardiere strategice, submarinele nucleare strategice  precum şi rachetele balistice intercontinentale. Rusia a crescut numărul focoaselor triadei nucleare de la 1400 în ianuarie 2014, la 1796 în ianuarie 2017, potrivit datelor publicate de Departamentul de Stat al SUA. Cele mai multe dintre aceste focoase nucleare desfăşurate par să fie concentrate în apropierea Peninsulei Kola, potrivit unui raport al Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale din 2015.

Marina rusă modernizează fostele baze din Arctica ale URSS

Marina rusă s-a modernizat rapid începând cu anul 2007, în special în ceea ce priveşte Flota Nordică. Această modernizare include redeschiderea bazelor în apele teritoriale ruseşti din Arctica, înfiinţarea de noi centre militare de comandă arctice şi desfăşurarea de exerciţii militare la scară largă. Mişcările Rusiei par să vizeze, în mare parte, asigurarea apelor sale suverane şi, parţial, controlul rutelor maritime. Dar, de asemenea, poate fi privită poziţionarea strategică pe termen lung în ceea ce ar putea fi o regiune de tranziţie pentru tensiunile geopolitice cu Occidentul.

În noiembrie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat înfiinţarea Comandamentul Strategic Unit al Flotei de Nord cel care va conduce Flota Nordică şi diverse unităţi militare care se întind de-a lungul şi de-a lungul rutei navale arctice, coasta de nord siberiană. Operaţiunile submarine şi anti-submarine reprezintă o caracteristică proeminentă a activităţii militare din regiunea arctică, şi sunt concentrate în mare parte în cadrul Flotei de Nord a Rusiei, care găzduieşte aproximativ 41 de submarine, opt dintre acestea fiind purtătoare de rachete balistice şi alte 38 de nave de suprafaţă. Aceste capacităţi maritime sunt esenţiale pentru strategia Moscovei de a proteja apele suverane şi de a proiecta forţele sub straturile groase de gheaţă care inhibă operaţiunile de suprafaţă. Primul submarin cu rachete balistice din clasa Borei, Yury Dolgorukiy, face parte din Flota de Nord, alături de alte două care urmează să intre în dotare până în 2020.

Rusia a investit, de asemenea, în sistemele de mobilitate şi de recunoaştere fără pilot (UAV), pentru a monitoriza activitatea pe teritoriul vast care alcătuieşte graniţele sale nordice. În noiembrie 2014, Rusia a anunţat planurile de construire a unei baze pentru drone a căror misiune va fi aceea recunoaşterea şi supraveghere în regiunea Chukotka, la doar 420 de mile de Alaska. Kremlinul a organizat o serie de exerciţii militare pe scară largă pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile în regiunea arctică începând din 2014, inclusiv unul de anvergură în martie 2015, care a implicat peste 38000 de trupe ruseşti, 110 aeronave, 41 nave de război şi 15 submarine, potrivit unui raport din 2017 al Societăţii Henry Jackson.

Scara reală a activităţilor militare ale Rusiei în regiunea arctică a fost dezvăluită într-un document de politică al Centrului de Studii pentru Rusiei de la Societatea Henry Jackson. Politicile Rusiei faţă de o Arctică în schimbare descriu militarizarea dramatică a acestei regiuni începând cu anul 2014, precum şi încercările sale de a exploata resursele naturale existente acolo, dar şi de a se pregăti pentru un eventual conflict. Raportul recomandă ca Regatul Unit al Marii Britanii să încurajeze urgent NATO să adopte o strategie arctică şi să asigure o abordare comună a provocărilor de securitate în Arctica. Motivele: Rusia a comandat o nouă flotă de spărgătoare de gheaţă; a redeschis bazele militare din perioada sovietică; şi a desfăşurat un radar sofisticat pentru avertizare tipurile în cazul unui atac cu rachete de orice fel; Rusia a înfiinţat un nou district militar - Comandamentul strategic comun al Arcticii - pentru a-şi coordona toate activităţile în zona; a redeschis şi a modernizat aerodromurile din regiunea arctică, inclusiv aerodromul Rogachyovo de pe Novaya Zemlya şi aerodromurile din Tiksi, Vorkuta, Alykel şi Anadyr şi construieşte o bază militară masivă - Arctic Trefoil; Moscova a crescut numărul şi intensitatea exerciţiilor militare din regiune; manevrele aviaţiei ruse încalcă cu regularitate spaţiul aerian suveran al altor ţări arctice (de exemplu, în 2014, Norvegia a interceptat 74 de avioane de război ruseşti care au efectuat patrulare în zona aeriană a ei iar cu un an înainte, în 2013, până la 58 intercepţii).

Generalul Breedlove declara:

„Rusia vrea să controleze în mod hegemonic pasajul de nord. Chinezii a avut recent o misiune militară  la distanţă de ţărmul de nord al Rusiei, care ar fi fost trebuit să fie una în apele internaţionale, dar în mod clar o mare parte din acest traseu nordic se află în apele ruseşti. Rusia doreşte foarte mult să poată controla şi explora/exploata aceste ape. Modelul lor de modernizare a aerodromurilor militare şi a porturilor militare dar şi modernizarea capabilităţilor senzorilor militari de supraveghere de-a lungul acestei rute conduc la această concluzie.“

Submarin american în Oceanul Arctic.FOTO: stratfor.com

Măsurile NATO în nordul continentului european

SUA şi sancţiunile europene, ca urmare a politicii externe din ce în ce mai agresive a Rusiei în Europa de Est, au vizat în special dezvoltarea surselor noi de energiei în arcul Arctic rus. Acest fapt a încetinit ambiţiile desfăşurărilor militare în ultimii ani şi a forţat Rusia să privească spre ţările non-arctice - în primul rând China - pentru a-şi finanţa proiectele de infrastructură în apele şi pe ţărmurile sale îngheţate. Creşterea activităţii militare a Rusiei în zona Arcticii a determinat un anumit răspuns de la alte state riverane ale Arcticii. Americanii şi aliaţii NATO din nordul Europei supraveghează activitatea submarină a Kremlinului, desfăşurând avioane de patrulare Poseidon P-8A, precum şi o prezenţă submarină proprie consolidată. NATO şi-a sporit prezenţa navală şi aeriană. În 2016, infanteria marină a SUA a fost trimisă în Norvegia pentru a participa la exerciţiul militar „Cold Response“. În mai 2017, 12 forţe aeriene NATO s-au implicat în exerciţiul „Arctic Challenge“, care s-a derulat în Finlanda, Norvegia şi Suedia.

Din motive economice, Rusia are un interes să limiteze reacţia politică a militarizării sale asupra Arcticii şi a căutat să o facă în cadrul unor forumuri multilaterale, cum ar fi Consiliul Arctic. Înfiinţat în 1996 de către cele cinci naţiuni cu coastele adiacente la Oceanului Arctic - Canada, Danemarca prin Groenlanda, Norvegia, Rusia şi SUA - precum şi statele nordice din Finlanda, Islanda şi Suedia, Consiliul Arctic este un forum pentru promovarea cooperării şi coordonării ştiinţifice, de mediu, sociale şi economice. Consiliul a acordat statutul de observator altor 13 state non-arctice, inclusiv China, India şi Japonia. Dar chiar şi mandatul său limitat pentru cooperare militară s-a oprit în mare parte din moment ce Rusia a ocupat Crimeea.

În aceste condiţii, putem anticipa următoarele: conflictele geopolitice - tensiunile care au fost amplificate de anexarea Rusiei la Crimeea în 2014, consolidarea regimului Assad în Siria şi intervenţia sa în alegerile occidentale - s-ar putea răspândi în Arctica. Situaţia actuală riscă să conducă la conflicte subacvatice, la interceptarea comunicaţiilor pe cablurile submarine de fibră optică, precum şi la închiderea unor puncte strategice de trecere, într-o perioadă de criză, cum ar fi punctul dintre Groenlanda-Islanda-UK (GIUK). Creşterea importanţei liniei strategice GIUK se aliniază cu încercările Rusiei de a stabili o strategie anti-acces / acces interzis (A2 / AD) destinată să limiteze libertatea de navigaţie a NATO în zona de nord în special în Marea Baltică. Noile capabilităţi, cum ar fi testarea unui sistem de rachete Kalibr cu baza pe submarine capabile să atingă obiective atât pe uscat cât şi pe mare, sugerează o susţinere a acestei strategii.

One Belt, One Road

În timp ce multe dintre rutele maritime pe care circulă vapoarele în zona nordică fac parte din zona economică exclusivă a Rusiei (ZEE), acest lucru se poate schimba pe măsură ce gheaţa se topeşte mai mult în lunile de vară. Aceasta ar permite vaselor să navigheze în apele internaţionale mai aproape de Polul Nord. China, în special, şi-a manifestat interesul de a încerca rutele maritime arctice pentru comerţ şi pentru extracţia resurselor naturale. Beijingul a identificat faptul că Arctica face parte integrantă din iniţiativa sa „One Belt, One Road“, care se întinde pe Asia, Europa şi Africa şi s-a implicat diplomatic în relaţia cu Rusia şi în ceea ce priveşte investiţiile în construirea de porturi. Gen. (ret.) Philip Breedlove, fost SACEUR spunea despre eforturile Chinei de a ocupa zona:

„Nu este foarte greu să afli ce a făcut China pentru a-şi extinde capabilităţile, au cumpărat spărgătoare de gheaţă. Uită-te la pasajul pe care l-au făcut anul trecut prin apele internaţionale pentru a rămâne în afară de orice zonă rusă. Deci, China este foarte interesată.“

Lupta pentru dominaţia mărilor şi oceanelor

Geografia a cerut naţiunilor insulare şi de coastă, cum ar fi Anglia, Japonia şi Ţările de Jos, să dezvolte flote navale puternice pentru a-şi susţine interesele economice, politice şi militare naţionale. Dimpotrivă, Germania, Turcia sau în antichitate Imperiul Roman trebuiau să-şi folosească forţele armate terestre formidabile pentru a-şi apăra şi extinde teritoriile. Rusia situată la graniţa Europei de Est şi a Asiei Centrale, a suferit numeroase atacuri militare terestre pe direcţia operativă Vest şi, în consecinţă, a construit o armată terestră puternică pentru operaţiuni defensive şi ofensive. Cu toate acestea, Moscova a construit, de asemenea, forţe navale egale sau mai mari decât majoritatea adversarilor ei prezumtivi. Când ţarul Petru cel Mare s-a angajat în construirea unei flote  acum 330 de ani, a făcut acest lucru pentru a-şi proteja ţara de duşmanii suedezi la nord şi de cei turci la sud, în acelaşi timp asigurând Rusiei un loc la masa diplomatică a marilor puteri navale. Rusia şi-a deschis astfel posibilităţile de proiectare a forţei către oceanele lumii.

O a doua încercarea a Rusiei a fost în timpul Războiului Rece când amiralul sovietic Gorshkov a planificat şi a construit o forţă navală care a încercat să se opună supremaţiei americane. În această perioadă strategia americană consta în lovirea flotei ruse în porturile de origine cu ajutorul submarinelor şi a avioanelor de pe portavioane. Submarinele URSS (385) au depăşit în număr pe cele ale Alianţei NATO şi au patrulat în mod regulat în apropierea coastei americane a Atlanticului şi Pacificului până la căderea Uniunii Sovietice.  Toate acestea s-au încheiat brusc cu implozia Uniunii Sovietice. Pînă la finele lui 2001 submarinele purtătoare de rachete balistice ce patrulau în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic au ajunsă să nu mai aibă resursele necesare operaţiunilor militare. Aşa de repede cum a dispărut flota rusă a şi reapărut. Punctul de cotitura a fost anul 2008 cînd Rusia a atacat Georgia iar forţele militare ale Kremlinului au acţionat deplorabil. De atunci echipa Putin-Medvedev a trecut la reformarea armatei ruse.

Orice conflict posibil va avea ca mediator, în condiţiile actuale, Rusia datorită prezenţei militare în baze proprii din regiune.

Acum, ruşii au început să imite iniţiativele americane în recrutarea şi pregătirea militarilor în formarea moralului acestora.  La un moment dat, prin 2008, preţul petrolului a explodat şi a umplut buzunarele bugetului rus cu miliarde de dolari din exportul, singurul viabil de altfel, de hidrocarburi. În al treilea rând Putin şi Medvedev au decis să investească o mare parte a acestor bani, construind o armată mare şi mult mai bine pregătită, iar marina rusă a obţinut o suma mai mult decât echitabilă din planul de reconstrucţie al forţelor militare ruse pe 10 ani. A urmat aventura din Siria care a făcut ca Rusia să revină la rolul ei de dinainte de 1973 acela broker al situaţiei de securitate regională. URSS-ul a fost dat afară din Orientul Mijlociu de politica paşilor mărunţi ai Secretarului de Stat al SUA Henry Kissinger, cel care a declanşat şi finalizat procesul de pace între Egipt şi Israel. În Siria după declararea „liniei roşii“ de către administraţiei Obama privind armele chimice ale lui Bashar al-Assad, forţă navală rusă a fost singura care s-a oferit să escorteze navele care transportă arme chimice siriene până la distrugerea lor finală.

După această operaţiune, Rusia s-a instalat la Latakia şi a deplasat forţele aeriene să lupte în sprijinul regimului sirian a lui Assad. Acoperirea a fost faptul că luptă împotriva ISIS. Campania aeriană a Rusiei a fost apoi amplificată de sosirea singurului portavion rus Amiralul Kuznetsov cel care deţinea o forţă suplimentară de avioane necesară amplificării operaţiunilor militare în Siria. În cele din urmă, într-un act care a surprins marina rusă a lansat mai multe rachete cu rază lungă de acţiune Kalibr spre aşa-numitele poziţii teroriste din Siria de pe nave de patrulare Buyan-M din Marea Caspică dar şi de pe submarine clasă kilo din Marea Mediterană. Întregul sprijin al operaţiunilor din Siria s-a datorat Flotei Marii Negre. Rusia a testa în Siria peste 150 de arme noi sau modernizate. Controlul asupra regimului Assad a dat Moscovei posibilitatea de a controla relaţiile în Levant. Orice conflict posibil va avea ca mediator, în condiţiile actuale, Rusia datorită prezenţei militare în baze proprii din regiune.

Rusia şi războiul hibrid din largul mărilor

La nivel mondial, marina rusă a făcut eforturi impresionante, în special având în vedere punctul său de plecare din anii 2000. Funcţionând în comun cu forţele aeriene ruseşti, aceasta acoperă întreaga periferie a Federaţiei Ruse, cel mai evident caz fiind în regiunile de nord ale Rusiei, unde a început militarizarea Arctica. Această iniţiativă este condusă de Flota Nordică a Rusiei, care exploatează din nou submarine în număr mare în Atlanticul de Nord. Având în vedere accentul politic cauzat de anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia şi extinderea bazei acesteia în Sevastopol, marina rusă a dotat, de asemenea, cu noi fregate şi submarine flota rusă a Mării Negre. Fostul şef al forţelor navale americane din SUA, amiralul Mark Ferguson, a descris acest lucru drept „arcul de oţel“ al Rusiei din Oceanul Arctic până în Marea Neagră, care aminteşte vag de cortina de fier a lui Churchill. Moscova nu numai că a folosit Războiul hibrid în Ucraina dar a dezvoltat o capacitate navală pentru acţiuni hibride marine şi submarine. O astfel de navă, conform datelor publicate de Fundaţiei Jamestown, combină capabilităţi specifice civile şi militare, convenţionale şi speciale, tehnologice şi operaţionale.

Ce misiuni au acest tip de nave? Nava poate conduce operaţiuni maritime, care camuflează misiunile de cercetare şi extragere de date din cablurile de comunicaţii submarine sub identitatea unor activităţi de cercetări oceanografice sau de căutare-salvare. Astfel de nave pot obţine informaţii secrete sau, dacă este nevoie, chiar să se deconecteze liniile de comunicaţii submarine avînd în vedere că 90% din comunicaţiile planetei se desfăşoară pe cablurile submarine. Aceste tipuri de vapoare aparţin Ministerului Rus al Apărării, mai precis Directoratului Principal pentru Cercetări Subacvatice (ORV) şi Serviciului de Căutare şi Salvare al Forţelor Navale Ruse (SRV). Navele  sunt folosite şi ca bază de opearea pentru un tip de submarin care acţionează la mari adâncimi şi care este destinat operaţiilor speciale (DWSOS)[2]. Capacităţile strategice ale unui astfel de echipament de colectare a informaţiilor despre ţinte din apele mărilor şi oceanelor sunt extrem de sofisticate. Niciuna dintre aceste nave aşa numite oceanografice nu are la bord arme anti-submarin (ASW) sau rachete de croazieră.

Submarinele Rusiei Foto: Serviciul de presă al Min. Apărării din Rusia

Submarinele ruseşti şi comunicaţiile submarine

Submarinele ruseşti, ca parte a unei strategii navale agresive, şi-au intensificat dramatic activitatea în jurul cablurilor submarine din Atlanticul de Nord,  fapt care a făcut NATO să revină la o decizie din timpul Războiul Rece aceea de a reface Comandamentul Atlanticului de Nord. Focalizarea Rusiei asupra cablurilor care furnizează conexiuni de Internet şi alte conexiuni de comunicaţii între America de Nord şi Europa, ar putea da Kremlinului puterea de a întrerupe sau de a folosi linii de date vitale. Activitatea submarină rusă a crescut până la niveluri ne mai văzute de la Războiul Rece încoace. Amiralul american Andrew Lennon, comandantul forţelor submarine ale NATO declara de curînd:

„Rusia manifestă în mod clar un interes în infrastructura submarină a naţiunilor europene în special a naţiunilor NATO.“

Ca urmare a acestor acţiuni aliaţii NATO se grăbesc să sporească capacităţile de război anti-submarine şi să dezvolte avioane avansate de detectare a submarinelor. Anul acesta Polonia şi Canada au aderat la programul NATO pentru dezvoltarea sau achiziţia unei aeronave moderne de supraveghere maritimă, iniţiativă ce a fost lansată în iunie 2017 de Franţa, Italia, Germania, Grecia, Spania şi Turcia. Potrivit oficialilor NATO, noile aeronave ar trebui să aibă, dincolo de capacitatea de supraveghere şi de recunoaştere, capabilităţi de luptă anti-submarin. Printre asemenea aparate se numără cel mai recent model suedez, Saab Swordfish, sau Boeing P-8 Poseidon produs în SUA. Acesta din urmă este în prezent utilizat de SUA şi Norvegia, iar începînd cu 2020 va fi folosit şi de Marea Britanie. România ar trebui să se regăsească şi ea în acest program şi datorită faptului că are litoral la Marea Neagră şi a cărui principal port Constanţa este situat pe direcţia strategică de sud ce leagă Sevastopolul de Tartus, direcţie vitală proiectării forţelor ruse în Marea Mediterană.

Din aceste considerente, exerciţiile pe care Statul Major al Apărării sub comanda generalului Nicolae Ciucă le organizează împreună cu NATO la Marea Neagră sunt extrem de importante pentru coeziunea şi pregătirea forţelor militare participante. Peste 1.700 de militari români şi străini participă, în perioada 5-15 martie, la unul dintre cele mai mari exerciţii multinaţionale, organizat de Forţele Navale Române, pe teritoriul Dobrogei şi în apele internationale ale Marii Negre. Exercitiul Spring Storm 18 are la baza un concept unic de antrenare întrunită a Forţelor Navale, Aeriene şi Terestre, accentul fiind pus pe secvente specifice operaţiilor amfibii în cadru aliat, precum şi pe secvente de lupta împotriva minelor marine, într-o zona de debarcare pe ţărm. Forţele Navale Române vor participa la exerciţiu cu zece nave, scafandri de luptă şi infanterişti marini.

La ora actuală, potrivit responsabilului rus, Flota Rusiei din Marea Neagră (cu baza în Sevastopol/Crimeea) este completată cu submarine cu propulsie diesel-electrică din proiectul 636.3, echipate cu rachete de croazieră de tipul „Kalibr“, similare rachetelor de croazieră americane Tomahawk. Trei submarine din acest proiect, supranumite şi „găuri negre“, deoarece sunt aproape nedetectabile - „Novorossiisk“, „Rostov-pe-Don“ şi „Stary Oskol“ - se află deja în Marea Neagră. Submarinele din proiectul 636.3 sunt dificil de reperat datorită zgomotului redus în deplasare, fiind capabile în acelaşi timp să asigure detectarea proactivă a unor nave inamice la distanţă mare şi atacarea lor cu rachete de croaziera antinavale.

NATO ca o alianţă este compusă din mai multe naţiuni cu tradiţii în domeniul navigaţiei, cu interese comerciale la nivel mondial şi capabilităţi navale extinse iar dimensiunea maritimă a securităţii a fost de o importanţă centrală pentru NATO încă de la înfiinţarea organizaţiei. În multe privinţe, putem spune că NATO este o alianţă maritimă. Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, Marea Baltică şi Marea Neagră unesc, din punct de vedere geografic şi strategic, aliaţii. Ele reprezintă o parte esenţială a patrimoniului lor comun şi creează pentru acestea o zonă de securitate esenţială.

[1] Metalele denumite pământuri rare sau minerale critice reprezintă un grup de 17 elemente extrem de importante, socotite critice, pentru asamblarea a aproximativ un sfert din tehnologia actuală - de la telefoane mobile, componente de calculator şi motoare electrice până la tehnologii precum bateriile electrice, armamentul sofisticat şi turbinele eoliene. În anul 2010, China producea aproximativ 97% din pământurile rare consumate în întreaga lume. Rezervele totale de astfel de minerale la nivel mondial sunt estimate la circa 99 de milioane de tone, dintre care circa 36 de milioane de tone sunt în China, 19 milioane de tone în Rusia şi ţările vecine şi 13 milioane de tone în SUA. Minele exploatate sunt însă extrem de puţine, iar producţia anuală era în 2009 de circa 124.000 de tone, din care 120.000 de tone provin din China. Cantităţi mai mici produc India, Brazilia şi Malaezia. Metalele sunt: Scandiu, Ytriu, Lantan, Ceriu, Praseodim, Neodim, Promeţiu, Samariu, Europiu, Gadoliniu, Terbiu, Disprosiu, Holmiu,Erbiu,Tuliu,Yterbiu, Luteţiu. (Wikipedia)

[2] În ultimii ani Rusia a modernizat sau construit navele Kalitka, Kashalot, Paltus şi X-Ray din clasa DWSOS. După opinia specialiştilor cea mai capabilă navă dintre acestea este Kalitka (poreclită Losharik). Acest submarin este capabil să se scufunde la adâncimi de 6.000 de metri şi poate fi utilizat pentru a distruge infrastructura de pe fundul mărilor şi oceanelor, în principal liniile submarine de comunicaţii. El poate fi transportat în interiorul unui submarin nuclear şi poate fi lansat în orice punct de pe ocean pentru a începe misiuni secrete pe termen lung. Toate aceste nave fac parte din Brigada 29 de Submarine pentru Operaţii Speciale din Flora Rusă de Nord.