Ambiţiile Rusiei de superputere: bogăţie din petrol şi pârghii politice în Europa

Statutul de superputere şi dorinţa de reconstituire a imperiului sovietic în altă dormă a fost o constantă a politicilor ruse în epoca Putin. Deşi a pornit în definirea nivelului de ambiţie pe baza resurselor din petrol şi gaze şi a pârghiilor politice pe care le-a dezvoltat în Europa, Putin a ieşit treptat din regulile jocului,

a devenit fundamental revisionist al regulilor dreptului international şi a angajamentelor de securitate europene şi, contrar estimărilor, a întâmpinat reacţii virulente din partea Occidentului. Rezultatul a fost angajarea în aventuri menite să spolieze propriul popor şi să readucă spectrul războiului cald şi un nou război rece, o epocă a îndiguirii în Estul Europei. Şi aici se verifică învăţămintele care spun că “mai binele” este duşmanul “binelui”:

Din ambiţiile de a redeveni superputere, Rusia îşi distruge statul, îşi spoliază economia şi-şi sărăceşte cetăţenii. Iar aventurile cu ambiţii imperiale ameninţă să ducă la prăbuşirea Rusiei aşa cum o ştim noi astăzi.

Profitul din petrol şi statutul de superputere – ridicarea mizei

Redevenţele obţinute din petrol, criza gazului, controlul asupra livrărilor de hidrocarburi în Europa, toate acestea au adus Rusia la concluzia că are suficiente resurse energetice şi capacitatea sa de influenţare a proceselor politice îi pot reasigura statutul de superputere şi resurecţia fostului imperiu sovietic sub o formă distinctă. Putin şi-a lansat propriul manifest prin lansarea Uniunii Vamale Eurasiatice[1] şi a Uniunii Economice Eurasiatice (prescurtat, Uniunea Eurasiatică)[2], formule integrative pentru spaţiul ex-sovietic. A înaintat apoi pe direcţii ofensive pentru evitarea pierderii oricărui stat independent în favoarea organizaţiilor occidentale, UE şi NATO laolaltă.

O serie de măsuri de intimidare au fost simbolic întreprinse de Rusia, premergător Summit-ului de la Vilnius 2013. Embargouri comerciale au fost impuse pentru o serie de exporturi ale Ucrainei, aglutinate cu ameninţarea explicită de a reitera tăierile de gaz.[3]  Vinurile moldoveneşti au fost interzise în premieră în 2006 în Rusia, pe alegaţiile că vinul nu corespunde standardelor sanitare. Interdicţia a fost ridicată, dar reimpusă după ce Moldova a continuat negocierile pentru Acordul de Asociere cu UE în 2013. Aceeaşi metodă a fost reaplicată vinurile, alături de ameninţări pentru sistarea gazului, înaintea Summit-ului de la Vilnius. Prin natura aceleiaşi politici de generare a interdependenţelor dintre Rusia şi fostele republici integrate URSS-ului, şi cumulat cu temerile muncitorilor moldoveni din Rusia de a fi expluzaţi sau că transferurile de bani le pot fi blocate, probabilitatea unei rupturi definitive a Transnistriei sau a Găgăuziei de Moldova a rămas omniprezentă.[4]

Soldaţi la parada militară de Ziua Independenţei în Tiraspol (2 septembrie 2012) FOTO REUTERS/Gleb Garanich

O dovadă adiţională că acordurile non-tarifare nu pot garanta respectarea de către Rusia a obligaţiilor comerciale, precum cele în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, este faptul că şi vinurile georgiene şi apa minerală au fost supuse embargoului după august 2008, zborurile de linie au fost întrerupte, muncitorii imigranţi au fost hărţuiţi iar vizele le-au fost suspendate, în timp ce premergător Summit-ului de la Vilnius, garduri au fost montate între Georgia şi regiunile sale centrifuge. [5]

Cu scopul de a aliena constant angajamentele Georgiei cu NATO, Rusia a fost reciprocă în orice pas al Georgiei înspre comunitatea euro-atlantică. Un asemenea răspuns a venit pe parcursul verii din 2015, când trupe ruse au luat iniţiativa de a monta de sârmă ghimpată şi garduri dincolo de graniţa administrativă, avansând marcajele de frontieră în interiorul teritoriului georgian, sustragând un segment de 1,6 kilometri a gazoductului Baku-Supsa de sub controlul autorităţilor georgiene. Gestul a fost perceput drept un contrarăspuns la exerciţiile militare NATO-Georgia şi SUA-Georgia din mai şi iunie 2015.[6]

Război împotriva Ucrainei pentru intrarea în Zona de Liber Schimb europeană

Dacă Moscova s-a pronunţat împotriva extinderii NATO în cazul Georgiei, în Ucraina agresiunea a debutat pentru a bloca participarea Ucrainei la Zona de liber schimb a UE. Anexarea subsecventă a Crimeei, războiul hibrid şi agresiunea militară  din estul Ucrainei au constituit a doua “încălzire” a acestui conflict îngheţat  “din umbră” - cel din Ucraina, implicând Crimeea şi rusofonii din estul ţării, de această dată.

Cronologia evenimentelor din Ucraina este relevantă în a evidenţia variabilele temporale şi spaţiale, precum şi capacitatea de răspuns a Rusiei la iniţiativele vestice. Pe 16 martie 2014, un referendum pentru secesiune a fost organizat în Crimeea, cu scopul integrării în Federaţia Rusă, demers acerb criticat de către Occident care, prin urmare, a emis sancţiuni împotriva câtorva oficiali ruşi şi ucraineni. Discursul memorabil al preşedintelui Putin de la 18 martie 2014 a consacrat anexarea Crimeei la Federaţia Rusă. Cu doar câteva zile înainte, pe 1 martie, parlamentul rus aprobase solicitarea lui Putin de a utiliza forţa în Ucraina pentru protejarea intereselor ruse.

Imediat, în aprilie, clădirile guvernului ucrainean au fost asaltate de separatişti pro-ruşi în oraşe precum Doneţk, Lugansk şi Harkov în estul Ucrainei, iar la scurt timp, zborul de linie MH17 al Malaysia Airlines, plecat din Amsterdam, a fost doborât lângă satul Grabove, în luna iulie. O serie de noi sancţiuni au fost emise de către UE şi SUA, dar scopul de intimidare al agresiunii ruse a avut un efect marginal. Acordul de la Minsk dintre Ucraina şi separatişti din septembrie 2014 a fost imediat încălcat, iar spirala violenţelor s-a perpetuat. ”Omuleţii verzi” reperaţi în Crimeea s-au extins şi în estul Ucrainei, dar Moscova a continuat să nege implicarea deliberată a forţelor şi logisticii ruse. În noiembrie 2014, totuşi, Comandantul Forţelor NATO din Europa, Generalul Philip Breedlove, reconfirma că echipament şi trupe de luptă ruse au fost interceptate penetrând teritoriul Ucrainei.[7]

„Omuleţii verzi”, soldaţi fără însemne militare pro-ruşi, în Ucraina

Protocolul de la Minsk (5 septembrie 2014) aducea garanţii prea slabe pentru a asigura stoparea războiului în Ucraina. În mod surprinzător, Rusia a reuşit să evite statutul de “stat agresor”, acordul fiind semnat între Ucraina, Republica Poporului din Doneţk, Republica Poporului din Lugansk şi Federaţia Rusă, sub egida OSCE. Realpolitik-ul şi caracterul bilateral al negocierilor, ocultate sub aşa-numitele formate multilaterale, au părut să traseze un al doilea acord fără succes, Minsk II (11 februarie 2015)[8]. Liderii din Ucraina, Franţa, Germania şi Federaţia Rusă au căzut de acord să stopeze războiul emergent din regiunea ucraineană Donbass, dar supervizarea OSCE s-a dovedit lacunară, întrucât ciocnirile şi bombardamentele au reînceput, culminând cu asediul oraşului Mariupol[9], moment ce a declanşat scenarii despre un potenţial pod terestru al Rusiei către Crimeea “rusă”.

Raportul lui Boris Nemţov[10], lansat în mai 2015, expune implicarea directă a Rusiei în războiul din Ucraina şi identifică cheltuielile masive şi variate ale Moscovei cu scopul de a susţine conflictul.[11]

Duşmanii declaraţi ai Rusiei în ordinea de precădere: SUA, NATO, UE

Agresiunea rusă în districtele de est ale Ucrainei pentru blocarea DCFTA a constituit în fapt a treia etapă a tensiunii mult mai extinse cu Occidentul - după SUA, reprezentând “băiatul rău”, şi NATO ca oponent în termeni militari şi de securitate, extinderea UE a fost luată în vizor din pricina Parteneriatului Estic. Rusia a lansat aşadar o ofensivă reală, sub camuflajul unui război separatist, reuşind să modifice frontierele în Europa prin mijloace militare în Ucraina. Dacă în anii ’90, Rusia părea dispusă să urmeze calea integrării în UE şi NATO, şi să accepte strategiile transformative ale democraţiei liberale şi a economiei de piaţă, încercând să limiteze pierderile din dezintegrarea lumii comuniste, sub primul mandat al preşedintelui Putin, Rusia şi-a definit, în schimb, un excepţionalism naţionalist.

Acesta era fundamentat pe democraţia suvernă şi o economie extensiv bazat pe resurse energetice contralate de stat prin siloviki, pentru menţinerea status quo-ului, poziţionarea pe acelaşi picior de egalitate cu UE şi NATO şi nu în ultimul rând, respectul pentru dreptul de opţiune al Rusiei şi pentru propriile particularităţi.

Punctul final însă al acestei abordări a surprins Rusia mai degrabă într-o postură agresivă şi ofensivă, cu suveranitate limitată impusă militar tinerelor state independente – chiar dacă statul în cauza beneficiază de statutul de “independent”, se presupune că acesta trebuie să fie în cunoştinţă de cauză şi să se plieze pe interesele de securitate ale Rusiei.

O doctrină Brejnev 2 a fost instituită în al treilea mandat prezidenţial al lui Putin, asumând o reinterpretare a doctrinei iniţiale Brejnev[12], care se angaja pentru promovarea resorturilor de soft power, aşa cum au fost definite de Joseph Nye, însemnând capacitatea de a influenţa comportamentul unui grup/stat prin atracţia culturală sau cu stimulente economice[13], dar printr-un modus operandi particularizat. Aceasta a presupus constituirea unor instituţii ce puteau fi supervizate de Rusia, organizaţii sau elite care puteau deveni un catalizator al influenţei ruse asupra suveranităţii, politicii externe sau de securitate a statelor ex-sovietice. “Longa manus” a Kremlinului a devenit evidentă prin aranjamentele de securitate impuse statelor vecine, prin diverse reţete – ameninţare, persuasiune sau presiune deschisă, care de regulă întâmpina fie rezilienţa statelor vizate, fie o supunere parţială, pentru a evita destabilizări viitoare din partea Rusiei; asemenea ipostaze sunt recognoscibile în Azerbaidjan, Moldova, Belarus, Ucraina.

Alte instrumente de susţinere a acestei noi doctrine au fost inclusiv “politicile umanitare”, legate de rolul auto-asumat de protejare a Rusiei, a rusofonilor sau compatrioţilor ruşi din întregul spaţiu post-sovietic. Obiectivul a fost crearea unei “diaspore ruse” cu un dublu obiectiv – răspândirea valorile culturale şi lingvistice ruse înafara graniţelor Rusiei, şi constituirea unei comunităţi de origine rusă, alături de care Kremlinul putea asocia oricând dimensiunea “umanitară” în ambiţiile sale de politică externă, explicit definite în “Strategia de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse până în 2020” a preşedintelui Medvedev.[14]

Revizionism rus: atentat la pacea Europei

O abordare vicioasă a fost revelată prin discursul de pe 18 martie 2014 a lui Vladimir Putin, la consacrarea Crimeei drept parte a Rusiei. [15] Rusia a propus un revizionism al dreptului internaţional, a regulilor de coabitare în Europa, a angajamentele luate sub egida OSCE în raport cu UE şi NATO. Revizionismul în numele respectului pentru interesele ruse şi repetarea ameninţărilor despre apropierea NATO de frontierele sale nu au putut, în fapt, acoperi justificările despre mutările de frontieră prin mijloace militare în Ucraina; raţiunea este mult mai adâncă, şi este legată de aspiraţiile Kievului de a accesa zona de liber schimb a UE.

Discursul preşedintelui Putin a lansat semnale periculoase şi a pus presiune pentru întregul spaţiu ex-sovietic, subminând propriile proiecte integraţioniste. Putin promovează un tip de exceţionalism rus, revizionism al regulilor şi normativităţii, posibilitatea de a rupe orice acord anterior, angajament sau tratat atins la nivel european. Nu în ultimul rând, acesta reclamă un drept special de a guverna teritoriile locuite de ruşi în toate fostele posesiuni sovietice. Suveranitatea limitată nu se referă strict la noile state independente şi dorinţa de accedere în EU şi NATO sau reformare şi democratizare, ci transmite şi interdicţie de a avansa în orice fel de politică ce se sutrage controlului Rusiei, indiferent dacă acestea sunt politici economice, comerciale sau alte decizii insuficient servile Moscovei.

Noul naţionalism rus a pavat calea spre noul “plan B” al Kremlinului. Dacă nu există supunere, orice regiune strategică precum Crimeea poate fi ocupată şi anexată de Rusia, iar teritoriile locuite de Rusia pot în consecinţă deveni părţi integrante ale Federaţiei Ruse. Opiniile lui Vladimir Putin după un an de la anexarea Crimeei au fost şi mai brutale: Crimeea a fost ocupată din pricina poziţiei sale strategice, iar armata rusă nu a fost nicicând dispusă să părăsească baza de la Sevastopol (deşi exista un deadline în 2017 pentru o asemenea retragere din Ucraina), iar Rusia nu ar fi permis nicicând submarinelor NATO să acceseze facilităţile bazei militare a Sevastopolului. Vladimir Putin a mărturisit practic audienţei internaţionale că nu a respectat nicicând suveranitatea Ucrainei şi nici dorinţa acesteia de integrare în NATO, dacă o asemenea decizie politică s-ar mai vrea concretizată. În schimb, independenţa reală a Ucrainei a fost pedepsită prin anexarea Crimeei şi lansarea unui război de secesiune în estul ţării, cu perspectiva clară de instalare a unui nou conflict îngheţat.

Baza militară din Sevastopol

Precedentul din Ucraina a transmis un mesaj revelator tuturor state foste comuniste: dacă nu există o submisiune la interesele Rusiei, statul în chestiune riscă să-şi piardă teritoriile locuite de etnici ruşi, iar cazul Ucrainei vorbeşte despre reînvierea proiectului Novvorosiya[16]. Conform lui Vladimir Socor, conceptul înglobează “lumea rusă”, cu şase provincii din estul şi nordul Ucrianei luate în calcul, după ce o clară “viziune de război” a fost exprimată prin discursurile de pe 18 martie şi 17 aprilie ale preşedintelui Putin.[17] În orice caz, în opinia lui András Rácz, Doneţk şi Lugansk nu au capacitatea de a susţine eficient acest proiect şi îl evaluează ca fiind mai degrabă o eroare de strategie a lui Putin, întrucât regiunile n-ar fi capabile să asigure influenţa şi controlul asupra Ucrianei, aşa cum Transnistria o poate exercita asupra Republicii Moldova, de exemplu.[18]

Într-un scenariu negativ, acelaşi tip de proces se poate manifesta în oricare altă zonă utilizând letimotivul minorităţilor ruse şi a rusofonilor. Conflictele îngheţate din estul Ucrainei şi Caucazul de sud prevalează, dar cel puţin alte nouă potenţiale conflicte îngheţate se presupune că există şi în Asia Centrală. Paul Globe identifică nouă posibile conflicte în această regiune, ca reminiscenţe a războiului civil sau a războiului pentru sursele de apă dintre Tadjikistan şi Kârgâzstan, conflictele interetnice din Valea Fergana, sau disputele teritoriale continue dintre Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, din a căror existenţă Rusia poate extrage beneficii geopolitice, iar China economice.[19]

Am putea adăuga aceste conflicte îngheţate “din umbră” celor din categoria minorităţilor, subiect al fostei politici de maximă complicaţie etnică a lui Iosif Stalin, şi a altor spaţii locuite de etnici ruşi sau populaţii cu o puternică “identitate sovietică”, de la pensionari ai armatei la ofiţeri activi, servicii secrete legate de fosta Uniune Sovietică, persoane nostalgice care au fost considerate laolaltă perdante de pe urma procesului de dezintegrare sovietică.

Conflictele îngheţate aduce de Moscova la punctul de fierbere

Vechi sau noi, conflictele îngheţate clasice sau “din umbră”, zone cu potenţial de a fi subiect al modificărilor de frontieră din pricina politicii de maximă complicaţie etnică a erei URSS, menite să blocheze orice viitoare fracturi teritoriale, chestiuni ce ţin de minorităţi sau “politici umanitare” pentru protecţia nativilor ruşi, a rusofonilor sau compatrioţilor, toate aceste fenomene au deteminat un areal mult mai extins al conflictelor îngheţate “din umbră”, pregătite să fie oricând aprinse atunci când actorul responsabil, Federaţia Rusă, decide în cauză. Dovezile abundă:

• Regimurile separatiste georgiene. Osetia de sud şi Abhazia sunt părţi cvasi-integrate şi subiecţi ai Federaţiei Ruse. Doar plebiscitul formal şi decizia ca regiunile să devină formal componente ale Rusiei lipsesc. Economia, procesul de militarizare, capabilităţile reunite pentru „securitate comună”, toate sunt instituite, alături de o politică de „anexare odioasă” a altor teritorii ale Georgiei.

Recenta mutare quid pro quo a Rusiei, ca reacţie la paşii consecvenţi ai Georgiei către NATO şi UE, au fost „Tratatele pentru alianţă şi integrare” semnate în noiembrie 2014 cu Abhazia, şi în martie 2015 (18 martie) cu Osetia de sud, traduse printr-o cvasi-anexare. Aceasta contribuie de fapt la prelungirea tensiunii pe mai departe şi temporizarea oricărei potenţiale rezoluţii a conflictelor care ar presupune respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei. Chestiunea a fost supusă unei critici internaţionale crescânde împotriva Rusiei şi a nerecunoaşterii independenţei regiunilor centrifuge. [20]

• Anexarea Crimeei şi a Sevastopolului, prin care au devenit subiecţi ai Federaţiei Ruse. Crimeea şi poziţia/valoarea sa strategică au constituit imboldul, iar militarizarea regiunii şi a Mării Negre au urmat îndeaproape procesului. Au urmat declaraţii conform cărora inclusiv rachete cu focoase nucleare ar putea fi amplasate aici[21], cu încălcarea tuturor acordurilor pentru control în această speţă.
• Dacă aceasta este o tactică de prevenţie sau un obiectiv realist al Rusiei, în orice caz este grăbită destabilizarea bazinului Mării Negre. În aceeaşi logică, procesul de sechestrare a bunurilor energetice ale Ucrainei şi a militarizării la scară largă au debutat. La o evaluare rapidă, rapoartele indică că Rusia a amplasat aici rachete Iskander care ar putea atinge Caucazul de sud şi Balcanii, plus un construct militar extins ce înglobează forţe terestre, aeriene şi navale capabile să opună un cordon anti-acces şi de respingere a prezenţei NATO. Moldova şi poziţia strategică a Odessei, lângă Dunăre, ar deveni imediat vulnerabile.[22] La fel de semnificativ ca reconfigurarea geopolitică de la ţărmurile caucaziene şi est-europene ale Mării Negre este violarea  Acordului Forţelor Nucleare Intermediare (Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty - INF) de către Rusia, ce a fost semnalată de către Departamentul de Stat al SUA pe 5 iunie 2015, urmând unei raportări similare din 2014: „Rusia încalcă obligaţiile sale din Acordul INF de a ”nu poseda, produce sau testa aerian” o rachetă de croazieră (GLCM)  lansată de la sol, cu rază de acţiune de la 500 la 5.500 de kilometri sau ”să posede ori să producă lansatoare pentru aceste rachete””[23].
• Separatismul din estul Ucrainei şi militarizarea regiunii de către Rusia. Voluntari ruşi, echipament militar rusesc, comandamente şi centre de control ruse, forţe speciale ruse, soldaţi ruşi înregimentaţi se află pe teren şi au luat până în prezent parte la diverse operaţiuni. Mulţi dintre aceştia şi-au pierdut viaţa, după cum raportul lui Boris Nemţov şi a celor aparţinând serviciilor secrete ucrainene indică, alături de cele occidentale, scanări, înregistrări prin satelit, interceptări telefonice şi altele.

Îndiguirea Rusiei şi frontiera de facto întărită între Vest şi Est în Donbas

În aceste condiţii, “frontiera spiritualizată”[24], suprapusă modelului Parteneriatului Estic cu impact direct asupra populaţiilor şi deschiderea pentru deciziile luate liber pentru un model de dezvoltare sau altul şi unul de integrare, aşa cum este propus de către Occident, a fost disputată de Rusia în Ucraina, iar perspectiva unei frontiere impuse, un nou containment/îngrădire, reprezintă actualmente miza.

Noua graniţă Est-Vest şi noua politică de îngrădire/a Războiului Rece este în stadiu de pregătire în estul Ucrainei. Nu înseamnă că oricine este pegătit a rejecta suveranitatea, integritatea teritorială sau independenţa vreunui stat, dar Ucraina trebuie să dobândească capacitatea adecvată de a se putea apăra singură la graniţele sale estice. Aceasta ar putea contura viitoare linie de apărare a Vestului şi a noii frontiere impuse.

În 2014, guvernul ucrainean a emis o serie de măsuri menite a îmbunătăţi capacităţile sistemul de apărare ucrainean. În acest sens, o gardă naţională a fost creată pentru a proteja frontierele, iar programului naţional de dezvoltare i-au fost alocate 1,3 miliarde de dolari pentru investiţii, tehnologii noi şi R&D (Cercetare şi Dezvoltare).  Problema principală este că armata mai ales a fost subminată de când Ucraina a pierdut Crimeea şi controlul asupra regiunii Donbass, alături de 12 unităţi deţinute de compania de stat Ukroboronprom, iar producţia de componente high-tech/înaltă tehnologie a fost de atunci lacunară. [25] În sprijinul efortului de modernizare al armatei ucrainene, asistenţa SUA pentru securitate a însemnat 244 milioane de dolari oferite începând cu 2014[26], în timp ce trupe ale SUA au fost delegate să instruiască forţele locale şi să sprijine crearea de noi patrule de poliţie.[27]

În acest sens, înarmarea Ucrainei pentru protecţia Occidentului este repusă în ecuaţie. Însă pentru acest scop, a nouă armată trebuie creată, după o reformare adecvată a sectorului de securitate, cu o clară şi cuprinzătoare evaluare care poate evita fenomenul trădărilor manifestat în ultimii ani. O Strategie de Compatibilitate ar trebuie definită şi implementată odată ce noua armată ucraineană va fi dotată cu tehnologii moderne. Progresul se poate concretiza prin reformarea tuturor statelor în acord cu standardele occidentale, pentru a deveni deplin compatibile cu rolul UE şi NATO, chiar dacă statutul de membru deplin nu este încă un proces imediat soluţionabil.

Reguli de angajare sunt necesare între armatele naţionale care apără aceste frontiere volatile, pentru a a se asigura că niciun accident nu poate să escaladeze şi să plonjeze într-un conflict la scară largă. Pentru moment, subiectul este supus dezbaterii la întâlnirile dintre Secretarul General al NATO şi Reprezentantul Permanent al Rusiei la NATO. Două asemenea acorduri au definit cadrul pe această speţă între SUA şi Uniunea Sovietică (moştenite de Rusia): Acordul de Prevenire a Incidentelor în şi deasupra Mării Libere din 1972 şi Acordul pentru Prevenirea Incidentelor Militare Periculoase din 1989.[28]

Totuşi, eludarea stabilităţii a indus noi tensiuni începând cu 2014 la frontiera NATO-Rusia/ex-sovietică, şi noi reguli de angajare militară de ambele părţi sunt necesare. Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR), şeful Comitetul Militar al NATO şi reprezentantul Statutului Major rus sunt activi 24 h/7, începând cu iulie 2014, pentru a evita incidente pe viitor. European Leadership Network a înregistrat 66 de incidente din martie 2014 (până în august 2015), dintre care trei au fost clasificate cu incidente cu risc crescut. Dilema despre comunicarea efectivă şi eficientă dintre NATO şi Rusia persistă, iar numărul de interceptări reciproce privind aparatele de zbor nu corespunde. NATO a raportat 400 de zboruri ale aparatelor ruse în 2014, în timp ce Rusia a raportat un număr dublu de avioane NATO lângă graniţele sale, la acelaşi stadiu aflându-se şi interceptările navale.[29]

În concluzie, ne rezervă viitorul un război fierbinte sau unul rece? Este dificil de estimat, depinde de viteza şi acţiunile guvernelor de a procura armament, şi a celui ucrainean în termenii de reformă, consistenţă şi nivel de suportabilitate de către poulaţie. Va mai depinde şi de voinţa de a îngrădi orice altă potenţială agresiune rusă, cu încercări de a muta frontierele prin forţă sau de a avansa spre consolidarea proiectului Novvorosiya, prin capturarea ieşirii Ucrainei la Marea Neagră şi atingerea frontierei NATO. Războiul Rece şi politica de îngrădire este o alternativă sau perspectivă mult mai bună decât un război convenţional cu Rusia, care ar putea implica automat mai multe resorturi militare, dar şi mai multe pagube şi victime. Voinţa politică şi capacitatea de a cheltui resursele eficient pentru crearea unei linii de demarcaţie în Europa de est este la fel de importantă. În caz contrar, există şansele ca războiul să se reinstaleze în Europa, în varianta sa cea mai dură, în orice alt loc unde există un conflict îngheţat, clasic sau din umbră, vizibil sau invizibil din fostul spaţiu sovietic.

[1] Uniunea Vamală Eurasiatică (ECU) a fost lansată la 1 ianuarie 2010, sub patronajul Rusiei şi a fost fondată de către Rusia, Belarus and Kazahstan. Armenia s-a alăturat pe 2 ianuarie 2015, iar Kârgâzstan la 6 august 2015.

[2] Denumită şi Uniunea Eurasiatică (EEU), reprezintă o uniune economică care a fost proiectată în variate forme în decursul ultimelor două decenii. La iniţiativa Rusiei, EEU a fost instituită pe 29 mai 2014 între Rusia, Belarus şi Kazahstan şi a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2015. Armenia şi Kârgâzstan s-au alăturat Uniunii în paralel cu accederea la Uniunea Vamală.

[3] Fiona Hill, Steven Pifer, Putin’s Russia Goes Rogue – Summary of Memorandum to President Obama, Brookings Institute, 23 January 2014, accesat online pe 2 Septembrie 2015, http://www.brookings.edu/research/papers/2014/01/putin-russia-rogue-hill-pifer

[4] Mamuka Tsereteli, Georgia and Moldova: Staying the Course, Central Asia-Caucasus Institute, p.136, accesat online pe 2 Septembrie 2015, http://www.silkroadstudies.org/resources/pdf/publications/11-1409GrandStrategy-Georgia.pdf

[5] Hill, Pifer, loc.cit.

[6] George Tsereteli, Russia’s warfare strategy and borderization in Georgia, Central Asia-Caucasus Institute, 5 August 2015, accesat online pe 2 Septembrie 2015, http://www.cacianalyst.org/publications/analytical-articles/item/13254-russia-warfare-strategy-borderization-georgia.html

[7] ***Ukraine Crisis: Timeline…

[8] OSCE Chairperson-in-office full backing to Minsk package – Press release, 12 February 2015, http://www.osce.org/cio/140196

[9] Alec Luhn, Fears for Ukraine’s ceasefire as clashes with Russia-backed rebels intensify, The Guardian, 15 February 2015, accesat online pe 2 Septembrie 2015, http://www.theguardian.com/world/2015/feb/14/ukraine-ceasefire-doubt-clashes-rebels-russia-rockets-shelling

[10] Boris Nemţov a fost un politician liberal care s-a remarcat în mandatele prezidenţiale ale lui Boris Elţîn, fiind numit în poziţii-cheie din guvern, dar care ulterior a devenit un critic vocal, consecvent şi înflăcărat al lui Vladimir Putin. Acesta a fost co-fondatorul Solidarnost în 2008, a co-prezidat Partidul Republican al Rusiei – Partidul Libertăţii Poporului (de opoziţie) începând cu 2012. A fost asasinat pe 27 februarie 2015 în faţa Kremlinului, moment ce a atras numeroase controverse internaţionale privind exterminările suspecte ale liderilor sau jurnaliştilor ce se opun regimului de la Kremlin de după anul 2000.

[11] Versiunea în engleză a raportului integral a lui Boris Nemţov poate fi accesată la http://www.libertas-institut.com/wp-content/uploads/2015/05/EUFAJ-Special-NemtsovReport-150521.pdf

[12] Doctrina Brejnev îşi are orignile în 1968, ca justificare la invazia Cehoslovaciei din august, acelaşi an. Doctrina pleca de la premisa centralităţii Uniunii Sovietice, şi în numele apărării socialismului, a promovat o politică de cooperare prin tratate între URSS şi statele –satelit/statele-tampon. În dicţionarul geopolitic, ţintea la prevenirea oricărei potenţiale ameninţări care ar fi primejduit statutul său hegemonic în blocul estic şi stoparea extinderii modelului democraţiei liberale occidentale şi a NATO.

[13] Joseph Nye, Bound to Lead. The Changing Nature of American Power, Basic Books, New York, 1990, pp.266-268. Nye glorifică atributele valorilor subtile şi non-materiale, precum cultura, superioritatea tehnologică, diplomaţia publică, mass-media şi altele. Aceste elemente deţin abilitatea de a influenţa sau transforma comportamentul unor actori din arena internaţională prin atracţia pe care o exercită asupra celorlalţi.

[14] O interpretare densă asupra tehnicile intrusive de ”putere soft” a fost etalată în cartea ale Rusiei “Humanitarian Dimension” of Russian Foreign Policy Toward Georgia, Moldova, Ukraine, and the Baltic States, cu aportul comun a şase importante think-tank-uri internaţionale. Concluziile atinse în acest proiect de cercetare comun şi o analiză în detaliu a unui modus operandi de soft power rus poate fi lecturat în Juhan Kivirahk, How to Address the ‘Humanitarian Dimension’ of Russian Foreign Policy?, International Centre for Defence and Security, EESTI – Estonia, 3 February 2010, accesat online pe 8 August 2015,  http://www.icds.ee/publications/article/how-to-address-the-humanitarian-dimension-of-russian-foreign-policy/ . O analiză generalistă cât şi una orientată pe studii de caz despre îmbinarea instrumentelor de soft power şi propangandă ”soft” pot fi găsite în Heather A. Conley, Theodore P. Gerber, Russian Soft Power in the 21^st Century. An examination of Russian compatriot policy in Estonia, Report of the CSIS Europe Program, Center for Strategic and International Studies, Washington DC, August 2011, accesat online pe 31 August 2015, http://csis.org/files/publication/110826_Conley_RussianSoftPower_Web.pdf . O densă analiză sprijinită de conţinut empiric despre războiul informaţional al Rusiei poate fi găsită în  András Rácz, Russia’s Hybrid War in Ukraine. Breaking the enemy’s ability to resist, FIIA Report 43,  The Finnish Institute of International Affairs, 16 June 2015, accesat online pe 30 iulie 2015,  http://www.fiia.fi/en/publication/514/russia_s_hybrid_war_in_ukraine/

[15] Discursul lui Vladimir Putin, 18 martie 2014,  http://en.kremlin.ru/events/president/news/20603

[16]Novorossiya sau ”Noua Rusie” obişnuia să definească o provincie a fostului Imperiu Ţarist în 1764, situată la nordul Mării Negre, stabilită pentru a stopa expansiunea otomanilor. Frontierele provinciei au fluctuat de-a lungul timpului. A încorporat pe rând ţărmul Mării Azov, o parte a Moldovei, regiunea locuită de tătarii din Crimeea, sau ţinutul populaţiilor Nogay şi circasienilor. Regiunea a devenit o componentă a Rusiei în 1917. În 1918, devenea parte a Ucrainei, şi în 1922, a RSS Ucraineană. Tensiuni, totuşi, au existat între rezistenţa anti-sovietică şi noii conducători comunişti. În 2014, Vladimir Putin s referea explicit la Harkov, Lugansk, Kherson, Milolaiv şi Odessa ca părţi integrante a ceea ce Novvorosiya a constituit în istorie. Vezi Textul: Vladimiri Putin 17 april 2014  Q&A, https://www.washingtonpost.com/world/transcript-vladimir-putins-april-17-qanda/2014/04/17/ff77b4a2-c635-11e3-8b9a-8e0977a24aeb_story.html

[17] Vladimir Socor, Putin Inflates “Russian World” Identity, Claims protection rights, Eurasia Daily Monitor Volume: 11 Issue: 120, 2 July 2014, accesat online pe 3 Septembrie 2015, http://www.jamestown.org/regions/russia/single/?tx_ttnews[tt_news]=42579&tx_ttnews[backPid]=48&cHash=709f6f73e4a7bd92a122e0b5f9ea857b#.VfwYJZeRR_k ;

[18]András Rácz, Arkady Moshes, Not Another Transnistria. How sustainable is separatism in Eastern Ukraine?, FIIA 4, The Finnish Institute of International Affairs , December 2014, p.4

[19]Paul Globe, Nine Potential “Karabakhs” in Central Asia Heating Up, Eurasia Daily Monitor Volume: 10 Issue:100, 28 May 2013, accesat online pe 3 Septembrie 2015, http://www.jamestown.org/single/?tx_ttnews[tt_news]=40936&no_cache=1#.VfwbjJeRR_k

[20] ***West cries foul as Russia strengthens ties with South Ossetia, EurActiv, 18 martie 2015, accesat online pe 3 Septembrie 2015, http://www.euractiv.com/sections/europes-east/west-cries-foul-russia-strengthens-ties-south-ossetia-313022 ; Statement of the European Union External Action – Brussels 150317_04_en, 17/03/2015, http://www.eeas.europa.eu/statements-eeas/2015/150317_04_en.htm

[21] Ian Johnston, Russia threatens to use ‘nuclear force’ over Crimea and the Baltic states, The Independent, 2 April 2015,  accesat online pe 4 Septembrie 2015,  http://www.independent.co.uk/news/world/europe/russia-threatens-to-use-nuclear-force-over-crimea-and-the-baltic-states-10150565.html

[22] Stephen Blank, The Militarization of the Black Sea, Center for European Policy Analysis, 20 July 2015, accesat online pe 4 Septembrie 2015,  http://www.cepa.org/content/militarization-black-sea

[23] Kingston Reif, Russia Still Violating INF Treaty, U.S. Says , July/August 2015, accesat online pe 4 Septembrie 2015, http://www.armscontrol.org/taxonomy/term/15; Amanda Paul, Russia and the Militarization of South Caucasus, Today’s Zaman, 11 July 2015, http://www.todayszaman.com/columnist/amanda-paul/russia-and-the-militarization-of-the-south-caucasus_393399.html

[24]Vezi Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Alyona Getmanchuk, Prospective on Ukraine crisis. A trilateral approach, Romanian Institute for International Relations and Political Sciences, Romanian Academy Publishing House, 2015

[25]Górka-Winter,op.cit.,p.2

[26]***US troops to train regular Ukrainian military troops: State Department, Reuters, 25 July 2015, accesat online pe 10 Septembrie 2015, http://www.reuters.com/article/2015/07/25/us-ukraine-crisis-usa-idUSKCN0PY28A20150725 ; ***American Paratroopers in Ukraine have Putin Rattled, The Daily Beast, 13 August 2015, accesat online pe 10 Septembrie 2015, at http://www.thedailybeast.com/articles/2015/08/13/american-paratroopers-in-ukraine-have-putin-rattled.html

[27]US Department of State – Ukraine’s New Patrol Police, Press Statement, 28 August 2015, http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2015/08/246434.htm

[28] Task Force on Cooperation in Greater Europe, Avoiding War in Europe: how to reduce the risk of a military encounter between Russia and NATO, Position Paper III, August 2015, p.4, accesat online pe 10 Septembrie 2015, http://www.europeanleadershipnetwork.org/medialibrary/2015/08/18/2f868dfd/Task%20Force%20Position%20Paper%20III%20July%202015%20-%20English.pdf

[29]Ibidem,  pp.1-3