Alina Mungiu-Pippidi: Nu a fost bluf. Ce facem cu Rusia?
Ceea ce face Putin în Donbas a făcut deja cu Crimeea. Şi cu Transnistria. Aruncatul bombelor asupra Kievului ar fi o acţiune fără precedent, probabil o exagerare făcută de serviciile secrete americane ca să dea imaginea întreagă a ororii pentru o lume altfel indiferentă.
Dar ceea ce se întîmplă de fapt este o secvenţă de mult exersată, într-o situaţie perfect similară, în care armata rusească protejează o populaţie rusofonă care şi-a declarat independenţa. Nu e nevoie să fii la vreun serviciu secret să vezi cum arată garanţiile ruseşti, pe care au reuşit să şi le ia prin secesiuni (în Ucraina, Georgia, Moldova) sau care le-au fost cedate fără mari discuţii (Kaliningrad), special ca să nu împiedice independenţa noilor state apărute după 1991. O singură dată şi-au luat mîna de pe un secesionist local, în Ajaria, ca un semn de bunăvoinţă după revoluţia trandafirilor din Georgia, dar preşedintele georgian Şakaşvili nu a fost recunoscător deloc, dimpotrivă, ca atare au invadat Georgia fără vreo jenă faţă de dreptul internaţional, şi populaţia de acolo e prins mesajul, Sakaşvili nu a fost reales, deşi e unul din cei mai mari reformatori de după 1945, şi e în închisoare, iar Georgia are acord de asociere cu UE cu permisiunea ruşilor, care pot curma chiar şi asta, oricînd.
Faţă de războiul rece, au de partea lor China, care vrea şi ea ca expansiunea NATO să se oprească şi a crescut presiunea asupra Taiwanului. Ca şi înarmarea ruşilor din ultimii zece ani, această unitate de vederi a Rusiei cu China arată că politica occidentală din ultimii zece ani (care includ eşecul din Siria, unde omul susţinut de Putin a rămas la putere, iar Europa s-a ales cu refugiaţi valuri, retragerea occidentală din Afganistan, etc) a fost un eşec. Cum un eşec e şi faptul că democraţii din Rusia au pierdut continuu şi s-au consolidat Putin şi ai lui, parţial şi datorită mobilizării contra noastră. În anii nouăzeci erau democraţi la putere, se putea chiar concepe o Rusie în NATO.
Mi-am căutat arhiva: am făcut un raport de risc pentru Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în Crimeea în anul 2004. În acel raport am intervievat cazacii (”omuleţii verzi” cum le zic comicii profesionişti – vai de capul nostru – ai serviciilor secrete prin talk shows), am oferit o estimare numerică a lor (erau înregistraţi ca asociaţii voluntare, cu arme legale, se antrenau, aveau terenuri bine izolate, cu porţi zăvorîte la care am sunat, asta cu zece ani înainte de secesiunea Crimeei!), am vizitat (cu bilet) baza goală de submarine nucleare ruseşti de la Balaklava (încă muzeu) şi am fost la pescuit în weekend pe una din bărcile furate de pe navele de război din Sevastopol, care arătau ca recuzită (încălcînd mai multe aprobări de securitate, cu şeful securităţii ONU era un tovarăş fost la FSB, serviciul rus). 2004 era deci apogeul păcii şi al retragerii ruseşti, patru ani înainte de summitul NATO de la Bucureşti (o parte din călătoriile mele din acei ani în Crimeea şi Caucaz pentru UNDP şi Banca Mondială a făcut obiectul unui serial publicat în revista 22 ca parte a Anilor de Antrax), şi acela e momentul în care lucrurile au început să se întoarcă. Numim asta în ştiinţe sociale process tracing, o investigaţie istorică dirijată de ipoteze diferite pentru a verifica anumite teorii. Sunt două: ruşii s-ar fi înarmat şi ar fi format un pol periculos cu China indiferent ce am fi făcut noi (1), şi (2), ruşii au reacţionat la doctrina Brezinski, avansul occidental pe fiecare porţiune de teren de pe care s-au retras de bună voie după 1989 (şi scontînd că acele regiuni vor rămîne neutre, cum arată acest excelent documentar al Spiegel), deci ruşii s-au reînarmat ca răspuns la political occidentală. A distinge care din cele două e ipoteza justă este vital nu doar pentru istorici, ci pentru renegocierea viitorului Estului Europei.
Avînd în vedere că summitul de la Bucureşti, la care Ucraina şi Georgia deja cereau să intre în NATO a fost în 2008 şi în 2010 noi apobam baza de la Deveselu eu înclin spre ipoteza 2. Desigur, o clasă bună de strategie la o academie militară sau diplomatică poate face un process tracing mult mai detaliat (dacă generalii cu doctorat ştiu să predea aşa ceva). Aştept cu nerăbdare să îl citesc.
În anul 2009 am filmat ruinele unei baze de rachete în Republica Moldova, rachete despre care folclorul pretindea că ar fi putut atinge Parisul. Rămăseseră uriaşe găuri de metal şi cazărmi pustii din care ruşii plecaseră de bună voie în anii nouăzeci. Filmul ”Where Europe Ends” e rezumat aici, TVR care are drepturile pe varianta română l-ar putea da din nou, e de revăzut cum arăta frontiera asta în anul 2009, de la Hotin la Odesa, e un film despre frontiera Europei, unde nu mai erau aşteptaţi barbarii, şi europenii de la Frontex în misiunile de pace din Georgia şi Transnistria îşi exprimau speranţa că putem lua Moldova şi Ucraina în Europa.
Pacea care s-a dus.
Ne mai putem întoarce la ea?
Ce vrea Putin e clar, cum am spun în textul meu de acum o lună că nu îi credem pe ruşi nici cînd spun adevărul, a specificat pe puncte aici. Vrea să dea istoria înapoi în 1997. E în interesul nostru, nu doar al lui, să o dăm înapoi măcar în 2005. Nu e în interesul nimănui distopia actuală, în care ei iau Ucraina şi noi ne protejăm prin cîţiva soldaţi americani în Baltice şi aici, continuă înarmarea de ambele părţi, iar şansele la normalitate (atîta cîtă poţi avea la graniţa cu ruşii) ale Ucrainei, Georgiei şi Moldovei dispar. Citiţi atent documentul unei înţelegeri propuse de ei. Dă istoria înapoi, e adevărat, dar dacă s-ar putea pune în practică ar fi un pas spre pace, presupune dezarmare reciprocă, istoria merită dată înapoi. Numai un prost pretinde că ruşii nu au nevoie de tratament special, că sunt o ţară ca oricare, că ceea ce vor ei e deja acoperit de alte tratate, etc. Rusia are nevoie de tratament special pentru că poate trata Europa ca pe o provincie. Macron are dreptate că nu putem concepe securitatea şi prosperitatea europeană contra Rusiei, tot aşa cum şi Rusia are nevoie de Europa. Timpul retragerii unilaterale a Rusiei s-a încheiat, şi ca să îl credeţi pe Putin a intrat în Ucraina. Se putea evita, dar proştii, nu şi nu, Putin blufează, etc.
Istoricii ne spun că barbarii au invadat Roma în anul ciumei, deşi nu aveau resurse economice să susţină un război cu aceasta pe termen lung, ci doar resurse umane nelimitate, pentru că nu erau mulţumiţi cu tratamentul pe care li-l acorda Roma. Prin „barbari” înţelegem doar faptul că rezidau dincolo de limes (frontieră), altfel cei care au trecut primii Dunărea şi Alpii şi au ajuns în faţa Aquileiei (lîngă Veneţia) în anul 167, marcomanii (germani), trăiau în case de piatră, făceau comerţ cu romanii, aveau un stil de viaţă asemănător însuşit de la romani, aveau o organizare militară foarte bună şi o cunoşteau pe cea romană destul ca să dea ani de zile necazuri lui Marcus Aurelius. Dar polul de prosperitate reprezentat de Roma îi făcea invidioşi, voiau un regim mai favorabil în comerţ, din care să îşi finanţeze adevărata lor ambiţie, unificarea triburilor germane sub comanda lor. A trebuit un amestec de mită (au fost mereu plătiţi), intrigă (i-au dezbinat între ei) şi mobilizare militară (s-a trecut la un război permanent consumator de mari resurse, cu Marcus Aurelius instalat în Panonia, în speranţa că barbarii vor da faliment primii).
Marcus Aurelius a murit înainte de a ajunge la vreun succes, dar Imperiul Roman de Apus a mai ţinut vreo trei sute de ani, pînă cînd coaliţia germană l-a lichidat. Civilizaţiile prea prospere faţă de vecinii lor, oricîte ziduri ar ridica la margini, sunt în pericol perpetuu, pentru că nu pot respinge atîta cît atrag. Europa e cea în pericol aici, nu doar Ucraina, şi nu SUA, care e departe şi are frontiere mai bune.
E cazul să gîndim coabitarea UE-Rusia pe termen mai lung, şi cu un amestec mai flexibil de mijloace. Discursurile despre drept internaţional nu vor rezolva nimic, Rusia şi China s-au şi unit în Consiliul de Securitate, o situaţie mai proastă decît în războiul rece. În afară de ideea că ne apără americanii, mai avem vreuna? Că nu e clar că asta ajunge, oricît de recunoscători trebuie să le fim, că ne sunt indispensabili, dar nu sunt suficienţi pentru securitatea continentului nostru, cu vecinătăţile pe care le avem.
Se încarcă comentariile...
