7 ani de la Euro-Maidan: Revoluţia Demnităţii pentru Kiev, cel mai mare coşmar al Rusiei lui Putin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

S-au împlinit 7 ani de când, în Piaţa Independenţei de la Kiev, cunoscută drept Maidan - acolo unde generaţii succesive au protestat pentru drepturile individuale şi libertatea de a-şi alege soarta încă de la Revoluţia Oranj a lui Viktor Yushcenko, în 2004.

Au fost ucişi 107 oameni în protestele paşnice împotriva îndepărtării Ucrainei de Uniunea Europeană şi a refuzului preşedintelui de atunci, Viktor Yanukovici, de a semna Acordul de Asociere al Ucrainei la UE, la Vilnius, la 13 noiembrie 2013. Rezultatul a fost ziua de 20 februarie, când forţele voluntarilor ruşi – titushki, împreună cu forţele de ordine ucrainene ale lui Yanukovici, au tras de pe clădiri şi au ucis peste 100 de oameni. În noaptea de 22 spre 23 februarie, Yanukovici fugea din Kiev, deschizând o nouă pagină a istoriei Ucrainei libere şi independentă, dar ciopârţită de Rusia ca pedeapsă pentru orientarea sa pro-occidentală prin anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei.

O decizie proastă, sancţionată de către populaţie

Viktor Yanukovici a fost, în cea mai mare parte, un preşedinte al poporului său. Dar cu vizibile înclinaţii pro-ruse. Provenind din Estul Ucrainei, el a navigat în anii preşedinţiei sale între ape, dar principala sa dorinţă a fost să nu supere Rusia. De aceea a semnat acordul de la Harkov prin care prelungea şederea bazei militare ruse de la Sevastopol cu încă 25 de ani. În contra-partidă, a primit doar beneficiul unei limitări a militarizării peninsulei, în sensul în care pentru orice vas nou adus de armata rusă, aceasta trebuia să aştepte un vas nou ucrainean care să i se alăture în Crimeea. Totuşi, deşi a fost prezentat public cu limitările esenţiale introduse, acordul de la Harkov a fost criticat de către opoziţie şi de către partenerii occidentali.

Viktor Yanukovici a marşat pe varianta rusă şi atunci când a semnat un număr de acorduri comerciale cu Rusia, inclusiv în cadrul Comunităţii Economice a CSI, cum se chema la acea vreme. Însă unele dintre aceste acorduri, netransparente, erau pe deplin în contradicţie cu Acordul de Asociere UE-Ucraina pe cale de a fi semnat, cu precădere cu componenta Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Extins – DCFTA. Rezultatul a fost că, la Vilnius, unde Republica Moldova şi Georgia au semnat Acordul de Asociere, Ucraina lui Yanukovici a zis pas! La 13 noiembrie, s-a declanşat procesul de readucere a Ucrainei în siajul european.

Euro-Maidanul a fost de la început un protest paşnic, cu un număr relativ redus de participanţi, în jurul a câteva mii. Iniţial, nici măcar Bruxellesul nu şi-a pus speranţe că va escalada sau va dura, în nici un caz că se va termina cum am văzut. Totuşi, reacţiile nepotrivite şi dure ale autorităţilor au determinat răbufnirea publică. În noaptea de 30 noiembrie 2013, cei câteva sute de activişti, cu preponderenţă studenţi, rămaşi în piaţă au fost măturaţi cu brutalitate de către poliţie, bătuţi şi unii dintre ei ridicaţi de autorităţi. La 1 decembrie, mişcarea Euro-Maidanului a dobândit o amploare nemaivăzută, odată cu ieşirea în stradă a câteva mii de oameni, inclusiv a veteranilor afgani şi reprezentanţilor organizaţiilor naţionaliste şi de voluntari care au venit să protejeze manifestanţii care protestau împotriva corupţiei, uzurpării puterii – prin schimbarea opţiunii generale pro-europene la Vilnius – împotriva politicii de rusificare şi a apropierii de Rusia a Ucrainei.

Abordarea manifestaţiilor de stradă de tip Maidan de către Yanukovici şi administraţia sa în forme de represiune şi cu violenţă a fost o alegere proastă. Şi s-a demonstrat de fiecare data când acest tip de reacţie a fost folosit împotriva manifestanţilor paşnici. Yanukovici trebuia să ştie acest lucru de la Revoluţia Oranj şi organizarea celui de-al treilea tur de scrutin (al doilea tur repetat între el şi Viktor Yushceno, după furtul de voturi şi alterarea rezultatelor de la urne), atunci când a pierdut prima oară Preşedinţia. Reacţia ucrainenilor a fost furibundă şi protestele nu au mai putut fi menţinute mult timp fără consecinţe.


FOTO EPA-EFE

Viktor Ianukovici FOTO EPA-EFE

Euro-maidanul şi alungarea lui Yanukovici

Dar cea mai nepotrivită alegere avea să urmeze în 20 februarie 2014. Ea urma unor consultări cu Rusia şi a trimiterii la Kiev, aveam să o aflăm mai târziu, a unei echipe a FSB care să susţină serviciile secrete ucrainene SBU, conduse de apropiaţi ai Moscovei, dar şi forţele de ordine ale Ministerului de Interne. Acea echipă era însoţită de către aşa-zişi voluntari, oameni cu trecut militar, din trupele căzăceşti, ruşi şi ucraineni, numite titushki.

Grupările de titushki, ofiţerii ruşi consultanţi şi conducerea pro-rusă a instituţiilor de forţă au determinat ciocnirile fizice cele mai dure cu protestatarii, în piaţă sau pe străzile Kievului, în timpul marşurilor, dar tot ei au ocupat înălţimile de pe clădiri şi au tras în manifestanţi, la 20 februarie. În total au fost ucişi 107 dintre protestatari, majoritatea la 20 februarie, unii murind în zilele următoare în spitale din cauza rănilor.

Aceasta a fost aşa numita Revoluţie a Demnităţii, Euro-Maidanul care l-a răsturnat pe Yanukovici. Violenţa a fost stopată printr-un desant al liderilor statelor europene, inclusiv ministrul de Externe polonez Radoslav Sikorsky. Pe un document semnat cu Viktor Yanukovici – recunoscut, altfel, ca legitim, se marca încetarea violenţelor. Însă documentul a fost nul în noaptea de 22-23 februarie, când mulţimea a luat cu asalt străzile şi inclusiv reşedinţa lui Yanukovici, preşedintele fugind cu o cursă charter la Donetsk, apoi în Rusia.

În fapt, la Donetsk, Yanukovici organizase o reuniune a şefilor de regiuni şi primarilor de oraşe din aşa numita Novorossia - zona de sud-est a Ucrainei cu influenţă majoritar rusă, şi vorbitoare de limbă rusă, urmând să marcheze secesionismul, sub falduri ruse, a Ucrainei. De altfel, Yanukovici lăsase un decret prin care muta capitala Ucrainei la Sevastopol, în Crimeea, de unde urma să conducă Ucraina rusă.

Planul rus al lui Yanukovici nu a ţinut. La Donetsk au venit doar o parte dintre reprezentanţi, nesemnificativă, trimişi cu ranguri inferioare, iar reuniunea nu a fost de acord să voteze secesiunea de Ucraina. Astfel că Yanukovici a rămas plecat din Kiev, fugind mai departe în Rusia fără să mai revină vreodată, cu constatarea consecutivă a părăsirii postului său, şi ulterior refugierea la Rostov pe Don. În schimb, conducerea statului ucrainean a fost preluată de către Preşedintele ales al Radei Supreme - Parlamentul ucrainean, rămas în funcţie şi doar cu o parte dintre deputaţii Partidului Regiunilor, al lui Yanukovici, absenţi.

Parlamentul ucrainean şi-a ales propriul conducător, Olexandr Turcinov, devenit preşedinte interimar, potrivit Constituţiei, la constatarea vacanţei postului de Preşedinte, iar alegerile prezidenţiale declanşate au dus la votarea lui Petro Poroshenko drept preşedinte al statului ucrainean. Orientarea pro-europeană şi pro-NATO a fost implicită, cu sprijin direct al Rusiei şi al acţiunilor sale în Crimeea şi Donbas: dacă în februarie 2014, susţinerea pentru integrarea în NATO era de 17%, după anexarea Crimeei, în martie 2014 la sfârşit, ajunsese la 72% susţinere publică.


FOTO Shutterstock

Omuleti verzi Crimeea FOTO Shutterstock

Anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei

Reacţia Federaţiei Ruse la schimbarea revoluţionară de la Kiev a avut câteva etape. Mai întâi, nu a recunoscut alegerea noului preşedinte Petro Poroshenko. Nu-i vorba, şi acesta a avut un limbaj virulent anti-rus, în consonanţă cu sentimentele propriului popor. Ulterior a declanşat operaţiunea omuleţilor verzi şi anexarea Crimeei, după care a declanşat agresiunea din Estul Ucrainei. E adevărat, operaţiunea reală, cea de rupere a Ucrainei în două, şi, de ce nu, anexarea Novorossiei la Rusia, inclusiv a regiunii Odesa, şi ajungerea Rusiei la frontierele României, a eşuat. În afara unor părţi din regiunile Donetsk şi Luhansk, mişcările separatiste orchestrate şi susţinute de ruşi nu au izbucnit public sau au eşuat lamentabil – vezi cazul de la Odesa.

La un an de la anexarea Crimeei, într-un interviu acordat televiziunii ruse, Vladimir Putin a recunoscut că intervenţia din Crimeea a omuleţilor verzi a fost rusă. El a motivat prin legăturile istorice ale Rusiei cu Crimeea, a invocat schimbul de teritorii din timpul Uniunii Sovietice, cât a fost condusă de Hruşciov – dar ocultând partea primită de Rusia în schimb, litoralul Mării Negre şi regiunea Rostov pe Don – şi faptul că nu putea lăsa submarinele NATO în baza submarină din Sevastopol. Tot astfel, în Estul Ucrainei, după bătălia de la Delatseve, armata ucraineană susţinută de voluntari a fost pe punctul, în vara lui 2014, de a recuceri întreg teritoriul din Donbas. Pentru a evita dezastrul, Rusia a fost nevoită să nu se mai joace cu pretinşii separatişti şi cu voluntarii săi, ci a trebuit să introducă trupele regulate ruse pe teren pentru a reechilibra lucrurile, dezvăluind şarada separatiştilor şi a voluntarilor ucraineni şi expunând faptul că agresorul din Estul Ucrainei este Rusia însăşi.

Şi astăzi Rusia reclamă trauma creată de momentul răsturnării lui Yanukovici şi a nerespectării acordului semnat de diplomaţii şi statele occidentale – Franţa, Germania, Polonia, Marea Britanie. De aici s-ar fi săvârşit păcatul originar de unde s-au rupt relaţiile cu Uniunea Europeană. Însă ceea ce nu recunoaşte Rusia este presiunea la adresa lui Yanukovici pentru a nu semna Acordul de Asociere, dorit de către cetăţeni şi promis în campania electorală, un semn clar al ingerinţei şi al blocării voinţei liber exprimate a statelor de a-şi alege suveran opţiunea de securitate, orientarea strategică şi drumul spre prosperitate. Nu întâmplător, la recent încheiata Conferinţă pentru Securitate de la Munchen, Ucraina a fost în prim plan, apărată şi susţinută unanim, caz şcoală şi test al susţinerii de către Occidentul reunificat a regulilor internaţionale, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei Ucrainei, a lumii bazate pe reguli şi a sancţionării  Rusiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite