10 de ani de Rusia: o scurtă recapitulare a decadei hibride
0
Unul dintre fenomenele ce au marcat prima decadă a secolului XXI este războiul hibrid. Suntem martorii a unui fenomen care s-a născut, s-a dezvoltat şi continuă să crească schimbând conceptul de război aşa precum îl cunoaştem acum. Elicopterele sunt înlocuite cu dronele, forţele regulate cu cele de elită, tancurile cu atacurile cibernetice, iar focurile de artilerie sunt lansate prin televizor şi internet.
În aceste condiţii, LARICS analizează cum s-a născut războiul hibrid, ce este şi cum să-i facem faţă.
Context
Fenomenul războiului hibrid a devenit cunoscut odată cu anexarea Crimeii în 2014 de către Federaţia Rusă, peninsulă ce face parte din frontiera de securitate a României, şi implicit a NATO şi UE.
De altfel, şi Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2020-2024 observă acest lucru. Mai exact, documentul subliniază „comportamentul agresiv al Federaţiei Ruse”, materializat prin „acţiunile de militarizare a regiunii Mării Negre şi de tip hibrid”. Din aceste motive, Strategia naţională de apărare a ţării stipulează că este absolut necesar de a întări „capacităţi instituţionale de contracarare a acţiunilor de tip hibrid”.
Scurt istoric
Deşi sintagma „războiul hibrid” a intrat în atenţia publică relativ recent, începuturile acestui fenomen duc spre a doua jumătate a secolului trecut, pe când unii cercetători consideră că elemente hibride pot fi atestate chiar şi în perioada medievală.
Cu toate acestea, în sursele Occidentale, precursorul real conceptului de război hibrid este considerat ofiţerul rus Evgheni Messner (1891-1974). El a fost teoretician militar, profesor şi colonel în armata Rusiei Ţariste, fugit din Rusia după Revoluţia bolşevică, care l-a prins apropo pe frontul din România. În 1960, Messner a teoretizat un nou tip de război, căruia i-a dat nume de Metejvoina (Мятежвойна), în traducere aproximativă – război de insurgenţă.
Ideea principală a lui Messner e că „războaiele sau contopit cu mişcările de insurgenţă” dând naştere unui nou tip de conflict militar – Metejvoina – în care „armata regulată joacă rolul secundar, rolul principal fiind preluat de mişcările populare”, adică de insurgenţă. Conceptul descris de Messner este într-adevăr un element caracteristic războiului hibrid de astăzi, care a fost aplicat de către Rusia în Donbas.
Înaintea lui Messner însă, un alt ofiţer rus a simţit că, în viitor, războiul se va transforma radical. Este vorba despre Gheorghi Isserson (1898-1976), teoretician militar, profesor de ştiinţe militare şi colonel în armata sovietică, puţin cunoscut în Occident. Isserson, în 1940, nota că strategia liniară a războiului aparţine unei epoci apuse, iar noua epocă va fi dominată de „forme de luptă în adâncime”. Isserson a constatat că arta războiul capătă noi nuanţe, pe care el le-a numit „metodele moderne de luptă”. În speţă, Isserson considera că noile forme de luptă în adâncime, încă neexplorate pe atunci, vor permite lansarea unor atacuri surprinzătoare, minuţios planificate, care în rezultat vor paraliza complet inamicul.
Cu alte cuvinte, Isserson a simţit că războiul viitorului va pierde „nobleţea” din trecut, când războiul trebuia declarat. În prezent, inamicul nepregătit va fi lovit după o pregătire temeinică pe toate fronturile hibride, ascunsă de ochii publicului. Un exemplu ilustrativ de aplicare a acestei strategii este anexarea Crimeii în 2014, unde până la desantarea omuleţilor verzi, ruşii au atras clandestin de partea s-a ofiţerii SBU, militarii, poliţiştii, angajaţii pazei de stat şi politicienii din peninsulă. Pentru a ne imagina amploarea pregătirii anexării, e suficient să menţionăm că de partea ruşilor au trecut circa 90% (2050 din 2300) din efectivul SBU din Crimeea, nemaivorbind că pentru ruşi a lucrat şi şeful de atunci a SBU, Oleksandr Iakimenko şi chiar preşedintele fugar Ianukovici.
Messner şi Isserson, precursorii războiului hibrid. Sursele foto aici şi aici.
Revenind, după Messner şi Isserson metodele moderne de luptă şi Metejvoina s-au regăsit în strategia KGB-ului, elaborată în perioada postbelică şi numită Măsuri active (Активные мероприятия). Această strategie presupune aplicarea concomitentă asupra inamicului a unui şir de pârghii de influenţă convenţionale şi non-convenţionale, printre care şi propaganda. Totodată, strategia în cauză e una oportunistă şi flexibilă, la fel şi războiul hibrid de astăzi.
Încă o cărămidă la baza războiului hibrid de astăzi a fost plasată de politologul şi economistul rus Seghei Karaganov, care a elaborat în 1992 doctrina ce-i poartă numele. Ideea de bază a acestei doctrine constă în faptul că Federaţia Rusă ar trebui să facă tot posibilul ca să păstreze diaspora rusă din statele ex-sovietice în noile sale patrii, folosindu-i pe aceştia ca instrument de exercitare a influenţei (soft-power). Ulterior, în jurul acestei idei s-a născut doctrina „Lumea rusă”, cea mai importantă doctrină politică din Rusia secolului XXI. Am menţionat aceste doctrine pentru că diaspora rusă loială Moscovei, cel puţin din statele CSI, este principalul catalizator al războiului hibrid propagat în aceste ţări.
Într-o ultimă instanţă, evoluţia războiului hibrid ne aduce la Valeri Gherasimov, şeful al Statului Major rus.
Viziunea lui Gherasimov
Omul care este cel mai des invocat de experţii Occidentali, ca fiind părintele războiului hibrid, este generalul rus Valeri Gherasimov.
E important de menţionat că, deşi printre cercetătorii din Vest există un consens ferm că războiul hibrid e o invenţie rusească, în cercetările şi declaraţiile oficiale ruseşti acest termen este utilizat foarte rar şi de regulă în direcţie inversă, adică Occidentul ar fi cel care promovează războiul hibrid împotriva Rusiei.
Cu toate aceste, liderii militari ruşi vorbesc de o nouă abordare a războiului modern, fără însă al numi hibrid. Ilustrativă în acest sens este viziunea şeful al Statului Major rus, expusă în 2013 (deci înainte ca termenul de război hibrid să facă titluri de presă în Occident), în cadrul adunării generale a Academiei de Ştiinţe Militare, probabil cel mai important eveniment din viaţa ştiinţei militare ruse.
Astfel, potrivit lui, secolul XXI şterge hotarul dintre război şi pace, războiul devenind o constantă, dar nu războiul clasic, ci cel neconvenţional.
Valeri Gherasimov, şeful al Statului Major rus. Sursa foto
Încă în 2013, generalul rus observa că, a crescut considerabil rolul elementelor non-militare într-un război, accentul fiind pus pe instrumentele politice, economice, informaţionale şi umanitare, valorificate în tandem cu potenţialul revoluţionar al populaţiei (Metejvoina). Toate aceste componente, spune Gherasimov, trebuie susţinute prin acţiuni secrete, realizate de servicii speciale şi unităţi militare de elită.
Potrivit lui, forţa militară trebuie aplicată deschis abia în ultimă instanţă, dar şi atunci sub paravanul unei misiuni de pacificare cu pretextul de dezamorsare a conflictului.
Gherasimov vede conflictul militar modern ca o acţiune continuă, fără pauze strategice, care să ţină inamicul în şah. Tocmai de aceea forţele militare de elită, bine pregătite şi echipate, sunt preferate celor regulate. Războiul modern solicită şi tehnică de ultimă oră, pentru că bătălii mari între forţe regulate devin istorie, cedând locul mijloacelor moderne de luptă, de pildă dronelor. Spre deosebire de tancuri sau chiar artilerie, sistemele militare controlate la distanţă nu ţin seama de linia frontului şi pot lovi pe toată adâncimea teatrului de război.
Astfel, crede Gherasimov, războiul asimetric este capabil să şteargă limitele impuse de supremaţia militară (în sens clasic, de ex. numărul de soldaţi, tancuri etc.) a adversarului. Din arsenalul asimetric enumerat de generalul rus cele mai importante sunt influenţa mediatică constantă (propaganda şi dezinformarea), utilizarea forţelor speciale (militare, inclusiv private şi cele secrete) şi alimentarea opoziţiei interne pentru a crea un front activ pe tot teritoriul statui inamic.
Pe lângă asta, din punctul lui de vedere, cea mai eficientă metodă de a anihila potenţialul combatant al adversarului e influenţa informaţională.
Totodată, un răspuns asimetric presupune, de regulă, identificarea punctelor slabe ale inamicului, care trebuie accentuate şi exploatate în folosul său.
Important de menţionat că nu doar războiul hibrid (modern) presupune utilizarea simultană a numeroaselor elemente, multe enumerate aici, ci şi apărarea modernă ar trebui să aibă la bază acelaşi concept, adică utilizarea simultană a tuturor structurilor de forţă ale statului şi nu doar.
Definiţia
Deşi războiul hibrid e un fenomen sub zodia căruia lumea trăieşte deja de mai mulţi ani, încă nu avem un concept clar referitor la ce este, de fapt, războiul hibrid.
Aşa dar, o definiţie pe care o vom accepta drept model a fost oferită de Dr. Russell W. Glenn, directorul Direcţiei instrucţie şi doctrină a Armatei Statelor Unite ale Americii (United States Army Training and Doctrine Command). Potrivit lui Glenn, războiul hibrid este orice tip de conflict în care, simultan şi adaptiv, sunt utilizate acţiuni convenţionale, iregulare, teroriste şi criminale, la fel precum sunt utilizate simultan şi instrumentele politice, militare, economice, sociale şi informaţionale. Pe lângă asta, conflictul hibrid poate fi susţinut de o singură entitate sau de un tandem de actori statali şi non-statali.
O definiţie asemănătoare a fost oferită şi experţii ucraineni, care sunt foarte productivi în studiul războiului hibrid promovat de Rusia atât în ţara lor, cât şi în străinătate. Astfel, în cadrul unei mari conferinţe din 2018, dedicate războiului hibrid, fostul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko declara că Rusia a dezlănţuit războiul hibrid încă în 2008, odată cu invazia în Georgia, iar apoi l-a cizelat în Crimeea şi Donbas, sub privirile pasive ale Vestului. Faptul că ruşii militarizează zona Mării Negre, zicea Poroşenko, sugerează faptul că războiul hibrid nu se va opri acolo, ci este îndreptat spre Occident.
Raportul prezentat de Poroşenko nota că, elementele principale ale războiului hibrid sunt agenţii de influenţă (mass-media şi social media) prin care Kremlinul încearcă să destabilizeze ţările Occidentale. O altă trăsătură a războiului hibrid e influenţa exercitată asupra societăţii pentru a o dezbina şi a o face să nu aibă încredere în propriul guvern şi în instituţiile statului. Alte instrumente folosite de ruşi în războiul hibrid sunt cele religioase şi politice.
Elementele esenţiale ale războiului hibrid
O vorbă rusă zice că „necazul nu vine niciodată singur”, la fel şi războiul hibrid. Până în prezent, cercetătorii au stabilit faptul că în război hibrid promovat de Rusia pot fi utilizate în jur de 50 de instrumente de influenţă, care pot fi grupate în şapte categorii şi anume: politic, cultural, economic (inclusiv energetic), militar, diplomatic, informaţional şi cel principal, respectiv centrul de comandă.
Elementul militar
După cum am menţionat, într-un război hibrid, sarcinile militare sunt executate de forţele de elită, precum e Speţnaz în Rusia. În acelaşi timp, aceste sarcini pot reveni şi unor formaţiuni militare private, precum e gruparea Wagner, controlată de oligarhul Evgheni Prigojin alias bucătarul lui Putin.
Totodată, o trăsătură esenţială a războiului hibrid e faptul că statul agresor nu-şi implică direct armata regulată, ci apelează la aşa numitul război proxy, organizat în jurul unor revolte locale. Un exemplu bun sunt formaţiunile militare ale aşa-numitor DNR şi LNR, republici nerecunoscute din estul Ucrainei. În acelaşi timp, statul agresor nu recunoaşte oficial implicarea sa în război, deşi asigură suportul grupărilor militare locale, exact aşa precum se întâmplă în Donbas.
O trăsătură caracteristică combatanţilor separatişti din estul Ucrainei e faptul că aceştia nu au semne distinctive pe echipamentul său. În imagine, luptător „LNR”, prins de SBU. Sursa foto
Elementul informaţional
După cum a observat şeful Statului Major rus, invocat anterior, propaganda şi dezinformarea sunt mai eficiente decât armata, care poate cuceri teritorii, dar nu şi minţi.
Sigur, propaganda este un fenomen vechi, care există şi independent de războiul hibrid, dar e greu de conceput războiul hibrid fără propagandă. În acelaşi timp, elementul de noutate pe care l-a adus războiul hibrid e folosirea reţelelor de socializare cu scopul de a disimila propaganda, un fenomen denumit „înarmarea reţelelor de socializare”.
Aşa dar, propaganda în social media e sora mai mică a propagandei prin presa clasică, care are însă un potenţial de infectare mai mare. Mai exact, social media sunt teren fertil pentru răspândirea informaţiilor false şi a propagandei datorită faptului că acestea sunt mai puţin reglementate decât presa clasică.
De asemenea, secolul XXI a permis ca pracrit orice om de pe Glob să poată să devină un emiţător de informaţii. Astfel, şi răspândirea propagandei şi a informaţiilor false a devenit infinit mai simplă. Pe lângă asta, reţele sociale permit răspândirea propagandei fără repercusiuni politice. Adică, un mesaj favorabil, de exemplu Rusiei, poate fi răspândit de nişte conturi false (de persoane fizice) din România sau oricare altă ţară de pe Terra.
Astfel, investigarea şi o eventuală demonstrare a faptului că Rusia ar sta în spatele respective propagande e mult mai complicată şi, în acelaşi timp, ar putea fi mult mai uşor negată. Pe lângă asta, într-o eventuală deconspirare, ar fi şi mai greu de demonstrat că cei care răspândesc propaganda sunt forţele statale şi nu persoane fizice oarecare, adică idioţii utili. Prin urmare, reţelele de socializare fac, vrând-nevrând, parte din războiul hibrid.
Bugetele oficiale ale marilor surse propagandistice ruse în Occident sunt secrete. Potrivit RT, aceştia alături de agenţia Rossia Segodnia (Sputnik şi RIA) au avut în 2019 un buget de 440 milioane USD. Sursa foto: Ilia Pitalev, AP
Această participare este cauzată şi de algoritmii de funcţionare a reţelelor de socializare, menite să creeze bule informaţionale. Adică, utilizatorii care consumă un anumit tip de informaţii, vor primi şi mai multe recomandări/sugestii de content similar cu ceea ce ei des citesc, apreciază etc. Astfel, acest gen de utilizatori ai reţelelor de socializare se vor adânci şi mai mult în informaţii părtinitoare.
Pe lângă bule informatice, mai există un fenomen caracteristic reţelelor sociale, care favorizează răspândirea informaţiilor false şi implicit propagandei. Acesta se numeşte cascadă informaţională. Fenomenul presupune distribuirea de informaţii de persoane în care utilizatorul are încredere sau pur şi simplu îl cunoaşte personal. Astfel, utilizatorul de rând este tentat să dea crezare informaţiei distribuite, fără s-o verifice.
Aici e important de menţionat că elementul propagandei, cel puţin din social media, poate fi perfect combinat cu cel cibernetic, în sensul amplificării unei campanii propagandistice prin utilizarea boţilor şi trolilor.
Elementul cibernetic
Odată cu dezvoltarea tehnologiei şi digitalizării lumii, internetul a devenit şi un câmp de luptă. Astfel, cel mai tânăr element al războiului hibrid este cel cibernetic.
Rusia, de exemplu, are un departament întreg de soldaţi cibernetici, pe lângă fermele de boţi despre care presa deja a vorbit.
În prezent, elementul cibernetic presupune realizarea diferitor tipuri de operaţiuni, precum spionaj cibernetic sau campanii pe internet de influenţare a opiniei publice, realizate prin propagandă.
Totodată, ruşii au învăţat să folosească armata cibernetică şi pe câmpul de luptă real. Cel mai bun exemplu în acest sens vine din nou din Doneţk.
Ruşii folosesc cu succes trolii şi boţii de internet de mai mulţi ani. Încă în 2013, jurnaliştii de investigaţie au stabilit că cea mai mare fermă de troli aparţine bucătarului lui Putin, Evgheni Prigojin. În imagine, e primul sediu al Agenţiei de Cercetare pe Internet din Petersburg, aşa precum e denumită oficial ferma de boţi care cheltuia aproximativ 20 milioane de ruble/lună pentru a influenţa opinia publică pe reţelele de socializare. Sursa foto
Vorbim de decembrie 2015, când a avut loc primul atac cibernetic soldat cu succes împotriva unei centrale electrice. Mai exact, pe 23 decembrie 2015, ruşii au reuşit să spargă şi să preia controlul sistemului de distribuţie a energiei electrice în oraşul Doneţk.
În total, atacul cibernetic a lăsat fără curent electric, timp de trei ore, aproximativ 80.000 de consumatori. Pe lângă acest atac, simultan au mai fost afectate alte trei centrale (dar cu rezultate mai slabe pentru atacatori), astfel încât numărul final de consumatori afectaţi se ridică la 225.000 de persoane. Mai târziu, investigaţiile autorităţilor de la Kiev au constatat faptul că atacul a fost realizat de o grupare cibernetică controlată de serviciile secrete ruse.
Pe lângă acest fapt, merită să invocăm atacurile cibernetice de tip ransomware, lansate de Rusia, care au afectat sistemele folosite de guvernul Ucrainei, dar şi numeroase site-uri şi calculatoare ale ziarelor, ale firmelor de electricitate, ale deferitor organizaţii etc. Vorbim în speţă de virusul celebru, denumit Petya.
Concluzii
Prima şi cea mai importantă concluzie e că războiul hibrid aduce în prim plan arsenalul de soft-power, fără însă a ignora şi cel de hard-power, care acum sunt utilizate coordonat şi concomitent. E ca şi cum ai împăca lupul şi vulpea şi i-ai pune să vâneze împreună acelaşi iepure.
Din asta reiese că şi apărarea se schimbă. Astfel, ajungem la concluzia numărul doi: războiul hibrid caută să exploateze vulnerabilităţile, adică să pună degetul pe rană. Cu cât mai multe şi mai adânci sunt rănile, cu atât mai mare va fi impactul.
Cu alte cuvinte, un stat puternic şi o societate sănătoasă sunt cele mai bune arme de apărare împotriva războiului hibrid. În acest sens, cele două elemente prevalează în faţa numărului de tancuri, rachete etc.
În aceeaşi ordine de idei, o armată puternică nu înseamnă neapărat siguranţă, din moment ce există alte breşe în apărarea contra pericolelor hibride, precum sunt, de exemplu, o clasă politică coruptă, instituţii ale statului slabe, sistem al educaţiei ineficient, lipsa unei idei naţionale sau o populaţie dezbinată (de exemplu, crearea republicilor separatiste din estul Ucrainei nu ar fi posibilă dacă populaţia de acolo ar fi pe aceeaşi undă cu Kievul) ş.a.
Din asta rezultă că un războiul hibrid nu e despre recuceriri/eliberări. Tocmai de aceea, în apărarea împotriva ameninţărilor hibride joacă un rol determinant capacitatea de reacţie. Adică, cât de repede poate să-şi revină, de exemplu, o instituţie de la un atac cibernetic? (amintiţi-vă exemplul Doneţkului); cât de repede poate un factor decizional al statului să-şi asume responsabilitatea şi să acţioneze, cât de pregătit e? (de exemplu, mai mulţi experţi ruşi şi ucraineni susţin că anexarea Crimeii nu ar fi fost posibilă dacă Kievul ar fi trimis armata în peninsulă, fapt ce nu a avut loc din cauza faptului că niciun factor de decizie care nu a fost cooptat de ruşi s-a temut să-şi asume responsabilitatea în lipsa unui ordin de sus).
De asemenea, războiul hibrid nu e unul (doar) de cucerire a teritoriilor, ci de cucerire a inimilor/minţilor. Războiul hibrid e imperativ şi un război al ideilor, în care câştigă nu adevărul, ci puterea de convingere. Deci, aşa precum se schimbă definiţia războiului, se schimbă şi definiţia apărării, în care există un rol important rezervat nu doar armatei, ci şi experţilor grupaţi în centre de cercetare, specialiştilor în domeniul cibernetic, presei competente, sistemului educaţional etc.
***
Analiză de Iurie Rotaru, doctorand al Universităţii din Suceava şi colaborator LARICS pe spaţiul ex-sovietic.
Se încarcă comentariile...
