Ştirile de tabloid privind prolifica sa viaţă sentimentală şi numeroşii copii nelegitimi, precum şi ieşirile publice stridente îmi ajungeau, inevitabil, la urechi, dar nu obţineau prioritate în raport cu alte evenimente.

În monografia pe care am dedicat-o oraşului Buenos Aires nu am putut, însă, omite câteva referiri la El Diego. Printre ele, celebrul episod consumat în timpul meciului de fotbal Argentina–Marea Britanie din cadrul sferturilor de finală ale Cupei Mondiale din 1986. Despre antologica formulă „mâna lui Dumnezeu” Maradona avea să facă, 14 ani mai târziu, următoarea mărturisire: „Acum pot, într-adevăr, să spun ce nu puteam spune atunci, ceea ce atunci am definit ca «mâna lui Dumnezeu»… Care mână a lui Dumnezeu? A fost mâna lui Diego! Şi a fost ca şi cum le-aş fi furat portofelul englezilor…“ (p.35) Ultima afirmaţie este o aluzie îndrăzneaţă la politizarea evidentă a meciului, expresie a animozităţii latente a argentinienilor faţă de britanici, după înfrângerea din Războiul Malvinelor. Am menţionat, de asemenea, ritualurile superstiţios-mistice ale lui Maradona – ca jucător, intra, mereu, pe teren cu piciorul drept, iar ca director tehnic al echipei naţionale, ţinea în mână un rozariu pe toată durata meciurilor.

Patosul cu care jurnalistul uruguayan Víctor Hugo Morales a comentat al doilea gol marcat de el în timpul meciului cu Marea Britanie a rămas în mentalul colectiv. „Zmeu cosmic, de pe ce planetă ai venit?”, se întreba zguduit, de emoţie, Morales inventând o nouă poreclă apreciată de admiratori. (N.B. substantivul folosit desemnează zmeul de hârtie.) În mare măsură, uruguayanul stabilit în Argentina îşi datorează faima acestui episod consemnat de presa mondială.

Cunoscut şi pentru francheţea brutală a declaraţiilor şi limbajul remarcabil de plastic, Maradona şi-a indignat mulţi conaţionali cu ocazia conferinţei de presă ce a urmat meciului în care echipa de fotbal a Argentinei, al cărei director tehnic devenise, în 2008, se calificase cu greutate la Campionatul mondial din 2010. Pradă umorilor şi cu un aer vindicativ, el i-a privit în ochi pe jurnaliştii care îl criticaseră afirmând că nu va reuşi calificarea şi le-a amintit că s-au îndoit de el şi că l-au tratat ca pe un gunoi. Apoi, cerând, anticipat, „scuze doamnelor”, le-a adresat jurnaliştilor o consternantă invitaţie a cărei obscenitate nu are nevoie să fie reprodusă. „Eu sunt ori alb, ori negru, a continuat Maradona, fără să clipească. Gri nu o să fiu vreodată în viaţă”.

Episodul, pe care l-am văzut reluat de posturile locale de televiziune, a provocat stupoare în rândul unui popor eminamente civilizat şi consumator moderat de înjurături. De altfel, numeroase înjurături locale sunt mai degrabă amuzante şi inofensive, prevalând în raport cu cele agresive. Ieşirea a părut excesivă chiar şi celor obişnuiţi cu candoarea expusă public de vedetă, iar înregistrarea sa a rămas, spre documentare, în arhiva YouTube.

Pe 25 noiembrie, la prânz, toate posturile de televiziune locale au întrerupt transmisiunea pentru a anunţa ştirea morţii lui Maradona. Unii prezentatori au citit-o cu vizibil efort, înainte de a izbucni în plâns. Familia lui Carlos Bilardo, fost jucător şi antrenor de fotbal, prieten al lui Diego, a transmis presei că, pentru a-i proteja sănătatea afectată de o boală neurologică, a decis să îi stingă televizorul, spunându-i că serviciul de cablu nu mai funcţionează.

După miezul nopţii, trupul neînsufleţit al eroului argentinian, după cum îl numeşte presa locală, a fost depus la Casa Rosada, iar la ora 6, porţile s-au deschis pentru a îi primi pe fanii dornici să îşi ia adio de la Maradona. Coada care a străbătut Plaza de Mayo şi străzile adiacente din centrul capitalei s-a întins peste 3 km. Pe parcursul zilei, atmosfera s-a tensionat gradual şi s-au înregistrat incidente cu forţele de ordine care au recurs la folosirea gloanţelor de cauciuc.

Ultimul priveghi oficial desfăşurat la Casa Rosada a fost cel al fostului preşedinte Nestor Kirchner.

Notă bibliografică

Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires – O metropolă exotică pe înţelesul tuturor (Humanitas, 2012).