Woodstock 50: ca odinioară, mesaj de speranţă într-o lume confuză

În 2019, în afară de tensiuni, ameninţări şi contra-ameninţări, negocieri ciudate şi alianţe asemenea, vom mai putea vorbi şi despre altceva? Mai vrem să ştim că există şi altceva dincolo de peisajul de intoleranţă, xenofobie, de discursurile pline de ură aspră şi neostoită sau de discursurile din ce în ce mai goale de sens ale unei clase politice care încearcă cu disperare să se reinventeze şi nu ştie cum?

Va mai fi ceva şi dincolo de perspectiva unor schimbări profunde în structura societăţilor, unele osificate în fosta lor bunăstare, altele cangrenate de o pauperitate endemică şi o lipsă de idealuri care tinde să se globalizeze?

Cred că da. Sunt acum convins că da, deoarece, la orizont, apar semne similare cu cele apărute în momentul stelar din august 1969, atunci când un festival de muzică, cel de la Woodstock, reuşea nu numai o uluitoare reunire a tuturor artiştilor militanţi şi angajaţi, ci să şi transmită lumii întregi un mesaj extraordinar de puternic privind iminenţa schimbării în profunzime a unui tip de civilizaţie şi a nevoii de a asculta sentimentele, credinţa şi expresia diversităţii aspiraţiilor tinerei generaţii, pentru prima oară în totală revoltă faţă de conformismul generaţiei părinţilor lor.

Acum, ca şi atunci, se pare că s-a ajuns la acelaşi prag al disperării din cauza unor motive la fel de primare, simple şi foarte puternice. Dacă cumva vă mai amintiţi, marele mesaj al generaţiei de atunci era “Make love, not war”, chemare desigur uşor de descifrat în raport cu vârsta de atunci a participanţilor, dar extrem de importantă pe planul simbolicii politici deoarece sintetiza dorinţa profundă a unei întregi generaţii de a refuza violenţa şi oroarea războiului. Ei vorbeau despre tragedia tinerilor de vârsta lor morţi degeaba în Vietnam, dar apelul s-a răspândit aproape instantaneu în întreaga lume, devenind strigătul de luptă antisistem al perioadei respective.

Din acel moment, multe dintre şcolile politice de înalt nivel (şi nu numai) studiază modul în care sloganurile politice preluate şi întărite de muzica artiştilor prezenţi la Woodstock a funcţionat ca un declanşator real, câteodată decisiv, nu numai în modelarea tinerei generaţii de atunci, mai ales în spaţiul lumii occidentale, dar şi ca detonator pentru schimbarea unor relaţii şi comportamente ale clasei politice a timpului. Liderii politici ai vremii au înţeles relativ rapid, sub presiunea enormă a evenimentelor, că protestul acesta prin muzică se aliase, neaşteptat de profund, cu mişcările anti-război de o amploare fără precedent care agitau America.

Fotografii ca aceasta au constituit în ultimele decenii subiect de cărţi şi studii savante, dar, atunci, au avut certa valoare de manifest revoluţionar, înţeles ca atare şi, tocmai din această cauză, stărnind o adevărată panică la nivelul societăţii conformiste şi doritoare să-şi trăiască bunăstarea în evoluţie ascendentă. Blocată în micile privilegii ale acestui mod de viaţă, apăruse pe scară largă clasa medie, pentru prima dată conectată la privilegiile civilizaţiei industriale şi doritoare să achiziţioneze bunurile oferite de societatea de consum.

Un mod de viaţă condamnat de tinerii pentru care cântau cei de la Woodstock acele cântece despre viaţa în libertate şi dreptate socială într-o lume în care valorile să nu fie reduse la numărul şi calitatea proprietăţilor pe care le deţii, ci să se bazeze pe relaţia ta cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Sigur, unele dintre mesajele lor erau considerate provocatoare sau chiar insultătoare pentru mentalitatea timpului respectiv, dar deveneau slogan instantaneu pentru sute de mii de tineri revoltaţi şi dornici să fie “altceva”.

Woodstock le-a arătat decidenţilor politici din toată lumea, pentru prima oară cu această forţă, că muzicienii pot să reprezinte ceva cu mult mai important decât prezenţa în spectacole pe Broadway sau în restaurante şi baruri. Atunci s-a demonstrat forţa incredibilă de impact pe care urma s-o aibă noul tip de artist, creatorul cu conştiinţă militantă şi totalmente angajat în procesul de schimbare a societăţii în care trăieşte. Şi, în acele zile la Woodstock, s-au aliniat în faţa a 500.000 de spectatori artiştii legendari ai conştiinţei sociale angajate : Jimi Hendrix, Neil Young, Joan Baez, John Sebastian, Carlos Santana, Ravi Shankar, Arlo Guthrie, Hraham Nash, Bob Weir, Joe Cocker, Jerry Garci, Janis Joplin, John Entwisle, Keith Moon, Melanie, Johnny Winter sau cei de la Bood, Sweat and Tears, The Who, Sweetwater, Canned Heat, Sly and the Family Stone, Sha Na Na, Jeffreson Airplane, Butterfield Blue Band, Incredible String Band, Grateful Dead, Crosby, Quill, Nash & Young, Creedence Clearwater Revival, Country Joe and The Rain. E adevărat, artiştii au primit ceva bani pentru prestaţia lor şi acesta a fost unul dintre argumentele majore ale propagandei anti-Woodstok. Pentru a ne lămuri cum stau lucrurile, iată lista reală a câştigurilor realizate (sursa : Michelle Geslan în « consequenceofsound ») :

1. Jimi Hendrix – $18,000

2. Blood, Sweat and Tears – $15,000

3. Joan Baez – $10,000

4. Creedence Clearwater Revival – $10,000

5. The Band – $7,500

6. Janis Joplin – $7,500

7. Jefferson Airplane – $7,500

8. Sly and the Family Stone – $7,000

9. Canned Heat – $6,500

10. The Who – $6,250

11. Richie Havens – $6,000

12. Arlo Guthrie – $5,000

13. Crosby, Stills, Nash and Young – $5,000

14. Ravi Shankar – $4,500

15. Johnny Winter – $3,750

16. Ten Years After – $3,250

17. Country Joe and the Fish – $2,500

18. Grateful Dead – $2,500

19. The Incredible String Band – $2,250

20. Mountain – $2,000

21. Tim Hardin – $2,000

22. Joe Cocker – $1,375

23. Sweetwater – $1,250

24. John B. Sebastian – $1,000

25. Melanie – $750

26. Santana – $750

27. Sha Na Na – $700

28. Keef Hartley – $500

29. Quill – $375

Nu despre bani a fost vorba şi nu cred că banii vor constitui motivul ce va aduce artişti pe scenă la aniversarea a 50 de ani de la concertul Woodstock. S-ar putea să vină supravieţuitorii acelei generaţii, Joan Baez printre alţii, dar va fi extrem de intersant de urmărit cine apare din noua generaţie şi care va fi mesajul lor de contestare. Dar şi cât de convingător va fi apelul la acţiune subsecvent poeziei muzicale. Interesant deoarece cele două direcţii amorsate în 1969 sunt încă motivaţii la fel de puternice: tema anti-războinică şi lupta pentru salvarea planetei şi a mediului înconjurător. Vor mai putea convinge ca atunci, entuziaştii activişti politici ai unei lupte inegale şi cu atât mai pline de valoare socială, sau vor fi trataţi ca marfă de consum, interesantă, sclipitoare, storcând ceva lacrimi sau născând zâmbete compătimitoare şi doar atât? Sper să nu fie aşa, fie şi numai pentru că, atunci, nimeni nu credea că un simplu festival muzical unde se spunea că există o singură valoare, “sexul, drogurile şi băutura”, a fost de fapt un eveniment care a schimbat o generaţie şi încă mai influenţează lumea după jumătate de secol. Ei au opus conceptul libertăţii absolute unei societăţi pe care o înţelegeau ca formă absolută de opresiune.

Acum ce se va spune nou şi puternic, mesaj al revoltei faţă de devalorizarea masivă a tuturor sistemelor de valori ale timpului nostru? De fapt, cred că întrebarea esenţială este dacă aşa ceva mai poate fi posibil în acest moment în care totul pare prăbuşit nu sub valul contestării, ci al indiferenţei generale faţă de tot şi toate? Chiar, cine credeţi că ar trebui să cânte şi ce ar trebui să spună pentru a mai provoca un asemenea exod al tinerilor în căutare de răspunsuri? Şi ce-ar putea provoca un asemenea exod?