Visul federaţiilor, confederaţiilor sau construcţiilor imperiale în jurul Mării Negre

Se refac hărţile de putere în Europa? Evident. Pe ce bază? Pe ce tip de liant între elementele de forţă astfel încât să existe şi un element de coerenţă naturală? Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că discuţia ar fi nouă.

Ea a alimentat, de-a lungul istoriei, proiectele tuturor federaţiilor, confederaţiilor sau construcţiilor imperiale. Şi ne interesează îndeosebi cele din epoca modernă, cele care, în circumstanţele neliniştilor de azi, tind să revină într-un fel sau altul în actualitate ca exemple posibile pentru trasarea unor spaţii de colaborare, economică, militară şi de securitate. În niciun fel ele nu exclud apartenenţa unora dintre ţări la sistemele europene şi euroatlantice ci, în opinia celor care desfăşoară acum la Bruxelles şi nu numai vechile hărţi ale unor proiecte trecute, ele deschizând calea unor proiecte regionale între parteneri egali sau destul de apropiaţi ca experienţă istorică, socială şi performanţe economice.

Context în care mi s-a părut deosebit de relevantă o discuţie auzită vineri la Bruxelles în care s-au analizat meritele istorice ale uneia dintre cele mai interesante construcţii propuse în epoca modernă pentru partea aceasta a noastră de lume: Proiectul INTERMARIUM, Międzymorze în poloneză, imaginat de Mareşalul Józef Piłsudski.

Numele polonez se traduce exact ca „între mări” şi scopul era de a crea, după finele Primului Război Mondial, o Federaţie a statelor Europei centrale şi de est, invitate fiind să participe Statele Baltice (Lituania, Estonia şi Letonia), Finlanda, Belarus, Ucraina, Ungaria, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În ideea de a constitui o forţă reală care să se opună celor două politici imperiale agresive ale timpului, cele ale Germaniei şi Rusiei. Proiect caracterizat acum drept vizionar deoarece prevedea cu mare exactitate sursele viitoare de conflict care aveau să acţioneze în mod dramatic tocmai pentru subordonarea militară şi raptul teritorial asupra tuturor ţărilor din zona central şi est-europeană.

Dar visul lui Józef Piłsudski, cu construcţia sa aferentă, era subordonat unui alt mare principiu, Prometeismul, proiectul său politic ce dorea să slăbească forţa Imperiului ţarist şi statelor sale succesoare, inclusiv Uniunea Sovietică, mijlocul principal fiind susţinerea necondiţionată acordată mişcărilor naţionaliste de independenţă, în principal cele organizate de popoarele de origine non-rusă.

În numele şi în spiritul acestei politici, Polonia a fost printre primele ţări care au recunoscut independenţa Finlandei, Estoniei, Lituaniei şi Estoniei, dar a încheiat şi o alianţă politică şi militară cu Republica Populară Ucraina condusă de Simon Petliura (Acordul de la Varşovia, aprilie 1920), în contextul în care polonezul Bogdan Kutylowski fusese desemnat prim-ministru al Ucrainei. Dar şi acreditarea unui „Ministru polonez pentru regiunea Caucaz” şi formarea unei misiuni militare pentru această regiune, susţinând în acelaşi timp „Moţiunea Republicii Crimeea” în cadrul Ligii Naţiunilor (17 mai 19120) în termenii căreia se cerea ca Crimeea să devină un protectorat polonez. După 1927, principiul este integrat oficial pe agenda politicii externe poloneze şi din planurile Marelui Stat Major, este creat la Varşovia un Institut pentru probleme estice care avea un program special destinat studiilor în domeniul estului apropiat şi îndepărtat, a unei organizaţii de tineret Tinerii orientalişti. A presupus şi publicarea unor reviste lunare la Paris şi Helsinki (Promethee şi Prometheus) dar şi stabilirea a patru „Cluburi Prometeu” în Varşovia, Paris, Helsinki şi Harbin. Bazându-se şi pe susţinerea masivă primită din partea foarte influentei diaspore poloneze.

Ideea aparţine complet trecutului şi este complet nerelevantă pentru contextul actual? Deloc, spun unii analişti, cum sunt cei de la Stratfor, care imaginau în martie 2014 această hartă a puterii, tot pe „axa celor trei mări”, incluzând ţările membre NATO, aspirante la intrarea în organizaţie sau membre ale Parteneriatului extins pentru Pace.

Există oare această posibilitate? Da, argumentează acum alte surse care iau în considerare unul dintre cele mai mari eşecuri de politică externă ale Uniunii Europene, Proiectul Parteneriatului Estic, considerat de unii analişti ruşi drept ultima dintre expresiile gândirii de tip Prometeu în linia tradiţiei poloneze şi a cărui prăbuşire spectaculoasă a creat un „coridor gol de putere” la vestul Rusiei. De aici, se spunea ieri la întâlnirea de care aminteam, noile iniţiative NATO. Şi, pentru exemplificarea argumentului, să suprapunem această hartă pe ceea ce au fost deciziile luate la Summitul de la Varşovia privind întărirea frontului estic, împreună cu anunţarea viitoarelor măsuri ce trebuie luate în viitorul imediat pentru securizarea Mării Negre în faţa a ceea ce este o foarte reală, presantă şi exponenţial în creştere ameninţare rusă.

Vorbim de hărţile unei zone care s-a mişcat mereu sub presiunea enormă dată de dorinţa de a stăpâni teritoriul strategic al liniei de contact între marile forţe continentale, imperii sau alianţe politice. De aceea, iată şi harta obsesiei imperiale ruse, exact pe zona „celor trei mări”:

Cu aceasta în memorie, trebuie să înţelegem de ce alianţele estului european se pot dovedi logice şi absolut necesare dacă se vor dovedi bazate pe un liant îndeajuns de solid încât să genereze şi o mişcare de solidaritate politică. Deocamdată, perspectiva este încă neclară deoarece, în afara Grupului de la Vişegrad, nu există propus oficial un asemenea demers. Dar discuţii există, chiar destul de intense şi foarte interesante, tocmai pornind de la impulsurile date de circumstanţele actuale, deja complicate şi care se anunţă a fi şi mai complicate datorită marii necunoscute pe care o reprezintă mişcările viitoare ale Turciei.

Conceptul „celor trei mări” revine în actualitate şi reprezintă noua axă-pivot a securităţii acestei părţi de lume.

În acest moment, în dreapta şi în stânga acestei axe au loc mişcări continue de regrupare, asamblare de forţe, mecanisme de control şi stabilizare, amplasare de dispozitive de disuasiune şi apărare. Iar ţările central şi est-europene, desigur aflate sub umbrela NATO, au căpătat brusc conştiinţa urgenţei pe care o reprezintă faptul că armatelor proprii reprezintă prima bază de apărare reală şi că, în imediat, în caz de situaţie conflictuală, colaborarea rapidă între ele şi capacitatea lor de mobilizare sunt atuul esenţial.

Teoretic, asta s-a înţeles. Mai departe urmează să vedem ce vor decide politicienii şi cum se va contura (şi la ce nivel exact) colaborarea între ţările care au acum un foarte puternic liant care ţine de securitate lor naţională şi, până la urmă, de păstrarea identităţii lor statele şi a identităţii naţionale.

Totul în contextul în care, de partea cealaltă a axei-pivot, apar acum semnalele, la fel de evidente, ale unei construcţii care vizează şi ea „cele trei mări”, cel puţin în regiunea noastră, adăugând şi dimensiunea Mării Caspice, alt punct esenţial de control pentru exercitarea influenţei şi puterii militare.

Suntem pe linia de contact (sau, dacă vreţi, pe linia de fractură) între hărţi, zone de putere şi bătălia crâncenă pentru arii de influenţă. Avem însă şansa de a fi parte din două structuri, NATO şi UE, care şi-au unit voinţa în apărarea valorilor spaţiului euroatlantic. Avem acum, indubitabil, semnalul de forţă dat de prezenţa brigăzilor multinaţionale pe linia estică a NATO, inclusiv în România.

Este esenţial, dar nu suficient, căci ţara noastră trebuie să-şi consolideze acum relaţiile strategice de prietenie în vecinătatea apropiată, bilateral şi mai ales multilateral, într-un proiect regional major de integrare economic, militar şi de securitate. Dincolo de acesta sunt alianţele cu dimensiune continentală şi vocaţie globală. Şi dacă, acum, se vorbeşte tot mai mult despre „Neue Mitteleuropa”, trebuie să ştim ce se spune, să vedem ce şi cât ne convine, dar, mai înainte de toate, să facem parte din nucleul central de discuţii. Aceasta ar putea fi una dintre componentele „proiectului de ţară” cu condiţia să avem şi politicieni care să şi ştie ce să facă cu el.