VIDEO Consecinţele rebeliunii militare din Turcia

Revolta unor comandanţi, cu grade şi funcţii relevante, în armata turcă, unii în activitate, alţii în rezervâ, este efectul constatării încremenirii în proiectul propriei glorificări a actualului preşedinte al Turciei, atât de avid de putere încât a uitat de atribuţiile parlamentarilor şi fişa postului propriului premier.

Pentru cei obişnuiţi cu democraţia tradiţională europeană, rebeliunea de acum a unor militari turci a fost surprinzătoare.

În schimb cei care nu se limitează la simpla accesare a computerului, pentru a trage concluzii pripite privind viitorul Turciei, reacţia militarilor, atâţia câţi au acţionat acum, îndeosebi generalii şi ofiţerii acum arestaţi, care vor fi supuşi judecăţii, a fost una la care întrebarea corectă era nu dacă, ci... când va avea loc?

Pentru cine nu a vizitat biroul lui Mustafa Kemal Atatürk, devenit azi loc de pelerinaj pentru cei dornici să înţeleagă cine a fost fondatorul Republicii Turcia, trebuie precizat că acesta indică, la o primă privire, o austeritate pe care preşedintele de azi al statului turc o ignoră, pe plan personal, cu bună ştiinţă.

Diferenţa dintre opulenţa prezidenţială şi starea reală a nu puţini cetăţeni turci constituie doar una din nemulţumirile existente în societatea turcă, percepută ca atare şi de militarii în termen, care constituie majoritatea celor peste şase sute de mii de cetăţeni încadraţi în Türk Silahlı Kuvvetleri/Forţele Armate Turce.

Rolul armatei turce, de garant al stabilităţii şi laicităţii Turciei a fost schimbat de preşedintele Recep Tayyip Erdoğan, care vede ţara sa ca pe o cale de a ajunge şi el la gloria sultanilor din vremuri evident apuse.

Epurări succesive, generate de dorinţa de a avea în posturile cheie doar yesmeni, au dus la propulsarea în vârful piramidei militare a actualului şef al statului major turc, generalul Hulusi Akar, un personaj care nu ar mai trebui menţinut în această funcţie, pentru simplul motiv că pe fondul lipsei sale de prevedere profesională, a apărut nu doar rebeliunea militară, ci şi situaţia în care s-a făcut de râs, devenind ostaticul insurgenţilor.

Pentru cei care par a reflecta la misiunea armatei turce sunt de precizat două aspecte complementare. Forţele Armate Turce garantează actuala integritate teritorială, suveranitate naţională şi independenţă  a statului cu capitala la Ankara.

În acelaşi timp, în mod paradoxal, în rândurile militarilor în termen cei de naţionalitate kurdă ajung, în unele subunităţi, până la 40% din efective, un lucru totuşi benefic pentru coagularea componenţilor unei societăţi confruntate şi cu separatismul promovat de unele formaţiuni politice şi paramilitare kurde.

Înainte de a se formula întrebări facile, privind motivaţiile rebeliunii militare, ar trebui ca reflectorul unei scanări obiective să înceapă de la preşedintele turc în jos.

Un context în care viaţa a confirmat că Recep Tayyip Erdoğan are mai toată puterea executivă – dar şi judecătorească -, din moment ce deja a anunţat pedepse aspre pentru insurgenţi, numindu-i, într-un acces de furie, “trădători”, ceea ce evident nu era cazul.

O interpretare eronată este cea privitoare la firescul calcul matematic al acţiunilor iniţiale ale rebelilor militari, care nu sunt decât expresia modului în care cine a optat pentru cariera armelor ştie că orice acţiune bine pregătită are succes.

Numai că acum, la Ankara şi la Istanbul au fost dovezi clare ale unor percepţii, de ordin militar, nu prea conforme cu realităţile din cele două mari oraşe turceşti.

Este amuzant să se deplângă ocuparea unor sedii ale unor instituţii de presă, când, anterior, preşedintele în funcţie nu a avut nicio remuşcare, de sorginte democrată, când a demantelat redacţii relevante în media turcă.

După cum este un enunţ fără acoperire acela că, în ipoteza preluării puterii de pucişti, Turcia ar fi schimbat macazul angajamentelor sale faţă de NATO şi SUA.

De altfel, pentru cei ce au monitorizat evenimentele, în derularea lor imprevizibilă, din noaptea trecută, a fost clar că prima grijă a celor de peste Ocean era... colaborarea militară bilaterală.

Primii care au verificat amploarea rebeliunii militare au fost cei de la NATO, care în noaptea de 15/16 iulie 2016, la ora 2 şi 26 de minute au emis patru rânduri atribuite secretarului general al Alianţei, care după o discuţie cu ministrul turc de externe, a precizat că urmăreşte cu atenţie şi preocupare evenimentele din Turcia, a făcut un apel la calm şi reţinere şi a cerut respectarea instituţiilor democratice şi a constituţiei Turciei, care este un aliat important.

În traducere liberă, la Bruxelles se ştia că executivul turc nu se confruntă cu revolta întregii armate, ci cu o rebeliune militară parţială, în curs de eradicare.

La puţin timp de la comunicatul NATO şi luarea de poziţie a Departamentului de Stat al SUA, ateriza pe pământul ţării sale Recep Tayyip Erdoğan, cu un discurs ofensiv, care a şi influenţat pe susţinătorii săi, deja scoşi în stradă de mesajul său, transmis telefonic şi preluat, întâmplător desigur, de postul CNN, varianta în limba turcă.

În comunicatul iniţial al rebelilor, atâţia câţi au fost ei, se specifica dorinţa de restabilire a ordinii constituţionale, un ţel care nu avea nimic comun nici cu înţelegerea perfectată cu Uniunea Europeană, nici cu acţiunile militare contra Statului Islamic, decât în ideea trecerii la operaţiuni mai ample, decisive, nici cu rediscutarea acordurilor privind bazele americane pe solul turcesc.

Asta cu atât mai mult cu cât nu puţini ofiţeri ai Forţelor Armate Turce au studiat la instituţii de prestigiu din SUA.

Numai necunoscători ai mediului militar turc pot afirma că reglarea de conturi dintre unii comandanţi turci şi preşedintele Recep Tayyip Erdoğan ar fi afectat angajamentele internaţionale ale Turciei.

După cum trebuie precizat că şi generalii trimişi după gratii şi cei rămaşi pe posturile încredinţate la diferite eşaloane ştiu că relaţia dintre Turcia şi Uniunea Europeană a fost, este şi va rămâne una pur conjuncturală, Ankara fiind conştientă că pe termen lung uşile UE sunt închise pentru admiterea statului turc.

Cauza rebeliunii militare turce este deficitul clar de democraţie al regimului preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan, care se vrea egalul autoritarului Vladimir Putin.

Atribuirea revoltei unor militari turci unor…agenturi străine aminteşte de decembrie 1989. În acelaşi timp, în principalele metropole occidentale, sub o formă sau alta se ştia că va urma ceva finalizat cu o  vărsare de sânge, dovadă fiind comentarii bine elaborate, publicate brusc, în noaptea de 15 spre 16 iulie.

Lecţia de învăţat, din evenimentele din Turcia, este că o democraţie puternică se clădeşte cu instituţii în care prevederile legale, de sorginte parlamentară, nu arbitrară, trebuie să asigure stabilitatea societăţii.

Nicidecum ambiţiile, aparent democratice, ale unor decidenţi politici, nu trebuie să decimeze pe adepţii competenţei.

Rebelii militari vor suporta, firesc, rigorile legii.

Ironia sorţii face că tocmai în presa de peste Ocean, până la comunicatul Departamentului de Stat s-a insistat pe ideea că aceia care au fost aleşi trebuie să îşi exercite atribuţiile constituţionale, cu referire indirectă la preşedintele Recep Tayyip Erdoğan

Aşa este politically correct.

Numai că rebeliunea militară nu ar fi existat, dacă instituţia armatei turce nu ar fi fost mereu ţinută cu privirea doar până la nivelul căştilor sau caschetelor, ce este mai sus fiind doar atributul Sultanului.