Venezuela, dragostea mea
0
Pentru că situaţia din ţara latino-americană s-a degradat în mod accentuat pe parcursul ultimului an şi e posibil să ne aşteptăm la din ce în ce mai mulţi refugiaţi din această ţară (Ungaria vecină deja acordă drept de azil multor astfel de năpăstuiţi), reiau aici textele scrise de-a lungul vremii, „la cald“, din ce în ce mai revoltat de această o altă tragedie care se desfăşoară sub ochii noştri. „Sub ochii Occidentului“, cum spunea Conrad.
Noam Chomsky, în 2009: „Era timpul să ne faci o vizită, era timpul ca poporul Venezuelei să te asculte şi să-ţi audă vocea“, a declarat preşedintele Chavez în timp ce-l primea pe Chomsky la palatul din Miraflores. „Aici, tezele tale, ideile tale, sunt celebre. (...) Tu, Chomsky, eşti unul dintre intelectualii care au sprijinit cel mai mult lupta împotriva hegemoniei imperialiste şi a elitei care guvernează Statele Unite“. Chomsky către Chavez: „Să vorbeşti despre pace (...) este uşor. Ceea ce este dificil este să creezi o nouă lume, o lume diferită. Este emoţionant să vezi că este posibil ca această lume să fie creată în Venezuela şi să vezi omul care a inspirat schimbarea“. Ce s-a ales, după şapte ani, din toate astea? Venezuela post-Chavez şi condusă cu mână de fier de succesorul său, Maduro, a devenit un infern, în care lumea moare de foame şi oamenii se omoară pe stradă (interesant e că toate „paradisurile“ stângiştilor – îl includ aici şi pe Oliver Stone, un cineast altfel în general bun, dar complet dement în opţiunile politice –, cum e şi cazul Cubei, nu mai vorbesc de ex-URSS, ajung, după câţiva ani de guvernare „în beneficiul maselor“, nişte locuri de o sărăcie lucie, în care cetăţeanului i-e greu să-şi asigure până şi cele mai elementare necesităţi; cu toate acestea, recursul la dictatură – „la metodă“, cum spunea cubanezul Carpentier – continuă să fascineze „minţile luminate“, şi va continua s-o facă până la sfârşit; în orice intelectual se află un Ivan Karamazov, vrăjit de brutalitatea frustă a câte unui Smerdeakov, de cei care sunt în stare să facă ceea ce el, cel puţin la prima strigare, nu îndrăzneşte: crima, evident una motivată ideologic). Iar din „gândirea“ politică şi filozofică a unui Chomsky (cu toată lingvistica lui, care, să fim sinceri, nu-i trebuie şi nu interesează pe nimeni) sau a unui Zizek se va alege praful uitării (aş îndrăzni să spun şi din cea a Şcolii de la Frankfurt, cu toată admiraţia pe care şi eu la rândul meu i-o port). Gunoiul istoriei este ceea ce acoperă tot ceea ce gândim, mult mai devreme decât praful căruia, oricum, îi sunt sortite orice construcţie sau creaţie a omului.“
31.07.2017: „Imbecilul de Maduro se transformă din ce în ce mai mult într-un Bashar al Americii de Sud. Mă întreb mereu cum o fi să fii în pielea acestor oameni, să te gândeşti că poţi avea sau că ai deja mii, zeci de mii de morţi pe conştiinţă. Şi totuşi să continui, până în pânzele albe, ca un Hitler sau Gaddafi care-au părăsit de mult regnul uman.“
Şi dictatorii mor, nu-i aşa?
13.04.2018: „Mă gândeam astăzi că dacă Ceauşescu ar fi reuşit în 1989 să fugă în altă ţară (nu ştiu care l-ar fi primit), aşa cum făceau prietenii lui africani când pierdeau puterea, el ar fi fost în continuare urât cum era atunci, în ‘89, până în ziua de astăzi... Aşa, el a devenit repede idolul nostalgicilor, iar lumea de bună-credinţă a început să regrete procesul-mascaradă, felul în care am fost manipulaţi. Oricum, Ceauşescu a inaugurat atunci specia de „dictatori tragici“, care nu mai mor în patul lor sau prin ţări de azil, unde-o duc regeşte, ci violent, în general omorâţi tot de ai lor (desigur, primii fuseseră Mussolini şi Hitler, dar long time ago). I-au urmat Slobodan Milosevic (s-a sinucis în închisoarea din Olanda), Sadam Hussein, Gaddafi (prietenul său cel mai bun), Mubarak şi cred că foarte curând Bashar al-Assad (fiul lui Hafez al-Assad, alt prieten bun al dictatorului român). Când mi-amintesc că am învăţat să citesc buchisind rândurile despre şi privind pozele cu aceşti indivizi şi cu Ceauşescu, din ziarul „Scânteia“... Ca şi cu monstruosul Yasser Arafat, care însă a murit în patul său, mai fiind aureolat şi cu Premiul Nobel pentru pace. Sictir!“ (Nota bene: Aparent nimic despre Venezuela, dar de fapt are legătură.)
14.04.2018: „Maduro, Bashar, Kim... Trei lideri care aproape au părăsit regnul uman, care-şi măcelăresc supuşii şi-şi fac rău propriilor popoare, şi asta de atâta vreme, încât acum e clar că ar putea să facă asta la nesfârşit, chiar dacă ar rămâne singurii în viaţă pe un teritoriu pustiit. Să nu ne iluzionăm că vor fi până la urmă eliminaţi de către ai lor, pentru că, dacă asta nu s-a întâmplat până acum, e incontestabil că exercită o influenţă demonică asupra celor din jur. Pe lângă aceştia, mersul până în pânzele albe şi sfârşitul în bunker al lui Hitler au ceva nobil, pentru că dictatorul nazist juca – în mintea sa rătăcită – după un cod medieval-esoteric al onoarei, pe când cei trei – produse postbelice, ale infectului „război rece“ – suferă de o monstruozitate care, cum spuneam, îi scoate încet-încet în afara speciei umane, aşa cum o ştim.“
Istoria are „demonii“ ei
30.05.2018: „Agonie, extaz şi realism (câteodată magic), adică America Latină: din cauza foametei şi penuriei, în Venezuela nu mai există pâine pentru împărtăşanie, în această săptămână a Paştelui catolic. Azimele necesare au fost oferite ca ajutor de Columbia vecină. Despre vin nu se spune nimic. Odinioară o ţară prosperă, ca şi Cuba de mai la nord, pe vremea când resursele îi erau „exploatate“ de capitaliştii cei răi, Venezuela a ajuns în această situaţie în urma aventurilor stângiste iresponsabile ale lui Chavez şi Maduro, prietenii şi eroii comuniştilor occidentali de tip Chomsky, Stone sau oricare intelectual francez (aproape echivalent cu comunist, dacă-i zgârii puţin coaja, cum am scris de-atâtea ori). Dar probabil tuturor acestor comunişti, a căror principală caracteristică (şi scop în viaţă) este ateismul, le place dezvoltarea pe care-au luat-o lucrurile în America Latină. Asta da lovitură dată religiei! Auzi, să nu mai poţi să ţii slujba şi să dai împărtăşania ca urmare a foametei. La o chestie atât de năstruşnică nu s-a gândit nici „treimea“ (ne-sfântă, dar de fapt de un teism inversat, să-i spunem pentru rigoare satanism) Marx, Lenin şi Stalin.“
5.02.2019: „Am prevăzut de mult, am intuit mai bine zis, situaţia actuală din Venezuela, încăpăţânarea de neclintit a lui Maduro, care-l scoate din regnul uman şi-l duce în cel demonic, îl transformă într-unul dintre „demonii istoriei“, ceea ce maestrul său, H. Chavez, n-a apucat, doar din motive biologice, să fie. Se-ntâmplă astfel când ceva, fie o ideologie fanatică şi sangvinară, fie pur şi simplu neostoita sete de putere, caracteristică oricărui om (oricine tinde să profite maxim posibil de puterea pe care-o deţine la un moment dat, iar atunci istoria nu-i decât inventarea de mecanisme sofisticate pentru a tempera această pornire a conducătorilor, care nu-i una culturală, ci una cu rădăcini biologice), îţi ia minţile şi devine mai presus de propria-ţi viaţă, nu mai vorbesc de vieţile celorlalţi. În felul acesta, ţara din locurile crezute prima oară, eronat, de conchistadorii europeni ca fiind o altă Veneţie (de-aici denumirea actualului stat) riscă să se transforme într-un nou şi sângeros teren de confruntare dintre marile puteri (adică singurele două existente, mai nou cu China trei, dar China joacă încă cu Rusia, până o să-şi inventeze propriile confruntări aiurea pe glob şi o să i-o tragă, umilindu-l, gigantului vecin slăbit şi depăşit tehnologic), aşa cum avem o listă deja prea lungă: Vietnam, în general aşa-zisa decolonializare din Africa şi Asia de Sud-Est, războaiele civile din America Latină (Nicaragua, Salvador etc.), Afganistan, Siria...“
Şi aparent off-topic:
10.01.2017: „Assad-in.“
26.11.2016, la moartea lui Fidel Castro: „Mi se părea că moartea îl uitase pe Fidel Castro... Dar „o palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă“. Ce-ar mai fi de spus? Un nemernic mincinos, un criminal şi-un dictator. Dar şi un icon al celor care, în anii ’60, îşi doreau să schimbe lumea (şi încă mai vor şi astăzi). Aşa cum spunea un clasic, „Soy Cuba“ / „I Am Cuba“!“
Citeşte şi: E război, proştilor
Se încarcă comentariile...
