Urmează o nouă mare criză economică globală?

Ceva pluteşte în aer. Într-atât de serios încât discuţiile de la Bruxelles şi din alte centre nevralgice ale circuitului decizional mondial par să se focalizeze asupra subiectului cu o atenţie şi persistenţă care demonstrează o îngrijorare profundă.

Determinată de o constatare: dacă o criză majoră economică survine acum, asociată cu cea a migraţiei ilegale, cu cea de pe pieţele muncii, terorismul, consecinţele războiului din Siria, cu incertitudinile politice post-Brexit, cu mişcările centrifuge ce s-ar putea naşte în cadrul UE în urma unui eventual eşec al proiectului european prin ajungerea la putere a mişcărilor naţionalist-extremiste, atunci lucrurile ar putea deveni cu mult mai grave decât în cazul precedentului episod de criză economică mondială, 2008-2009.

Dar cea mai mare problemă pare să fie constatarea privind ineficienţa remediilor tradiţionale, în ciuda unor politici monetare care au urmărit în principal ideea de a „ieftini banului", rezultatul fiind departe de aşteptări căci, fie că vorbim de consum sau de investiţii, entuziasmul lipseşte cu desăvârşire. O situaţie pe care economistul american Lawrence Summers o califică drept „stagnare istorică” la care statele ar trebui să „reacţioneze imediat, căci nu mai este loc pentru erori”, avertizează Maurice Obstfeld, economistul şef al FMI:

„În principiu, pierderile înregistrate de ţările producătoare ar fi trebuit să se traducă prin câştiguri echivalente pentru ţările importatoare, dar bilanţul este negativ".

Să mai amintim şi avertismentul dat, tot în această vară a tuturor mesajelor ciudate, de Christine Lagarde, directorul general al FMI care vorbea despre similitudinile pe care perioada actuală le prezintă cu cele de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, referindu-se la apariţia şi multiplicarea politicilor protecţioniste.

Drept care, firesc, atenţia analiştilor se concentrează asupra semnalelor pre-criză, adică a ştirilor care ar vorbi despre pregătiri, planuri sau programe de urgenţă ale marilor bănci centrale. Şi, poate cel mai important dintre toate, asupra semnalelor transmise de FMI, prima dintre instituţiile care acţionează în caz de extremă urgenţă pentru a răspunde nevoilor unei ţări sau alteia, unei zone sau regiuni, împiedicând dezvoltarea crizei.

Şi iată de ce cred că este important să vedem care sunt măsurile anunţate deja de FMI ca o formulă de asigurare şi reasigurare la nivelul economiei mondiale, semnal absolut clar pentru băncile centrale de intrare în faza de pre-alertă.

Redau, în continuare, principalele puncte ale „fişei tehnice” publicate de FMI sub titlul „Riposta FMI la criza economică mondială”.

Astfel, „pentru a răspunde nevoilor de finanţare din ce în ce mai mari ale ţărilor atinse de criza financiară şi pentru promovarea stabilităţii economice şi monetare, FMI a crescut în mod considerabil capacitatea sa de împrumut după izbucnirea crizei din 2008”. Aveţi aici descrierea completă a măsurilor complexe adoptate, marea realizare fiind remanierea integrală a panopliei instrumentelor de împrumut pentru a se realiza o mai bună adaptare prin acordarea unei mai mari plaje de acţiune pentru politicile de prevenire a crizelor, raţionalizând în acelaşi timp condiţionalităţile legate de program. La ora actuală, capacitatea totală de împrumut a FMI este de aproximativ 950 miliarde $. Importantă este şi nevoia FMI de a sublinia faptul că „anumite ţări sunt susceptibile de a fi sub ameninţarea unei crize într-o conjunctură normală, pot fi supuse şi efectelor unei lovituri suplimentare datorată creşterii tensiunilor la nivel regional sau mondial".

Foarte interesantă remarcă, urmată de precizarea că este acum posibil un aport „rapid şi adecvat de lichidităţi pe termen scurt” pentru a susţine aceste ţări „victime inocente ale crizelor”.

Dar următoarea mare criză economică globală poate fi determinată nu numai de raţiuni strict economice sau greşeli flagrante de previzionare a evoluţiei pieţelor, ci de o creştere la nivele înalte sau foarte înalte a neîncrederii opiniilor publice în capacitatea de sustenabilitate a proiectului european, spre exemplu dar şi, în acelaşi timp, în calitatea şi competenţa liderilor politici actuali de a rezolva principalele situaţii conflictuale ale prezentului.

În acest sens, este extrem de posibil ca o criză economică majoră să fie generată de ceea ce vedem acum, adică o lipsă cvasi-totală de unitate politică care să poată genera un consens decizional, chiar dacă este mai mult decât evident că explozia se poate produce oricând din acest moment.

Şi, aşa cum ne-a arătat istoria, prima reacţie destructivă este într-adevăr cea care ţine de restricţionarea pieţelor, ridicarea de ziduri protecţioniste în speranţa că izolarea poate fi egală cu supravieţuirea. Raţionament la fel de fals cum a fost cel care, pe fond, a generat precedenta criză economică globală, adică politicile bazate pe principiul „stat minimal cu instituţii minimale, centralizare minimală a deciziilor, libertate totală a pieţelor şi încredere totală în capacitatea lor de autoreglementare.”

O asemenea criză politică ar putea cu siguranţă să fie declanşată de un eşec al discuţiilor privind viitorul Europei, suprapunându-se atunci peste explozia unei bule financiare pe care foarte mulţi experţi o prevăd ca producându-se în perioada 2017-2020. Antrenând o recesiune generalizată mai dură şi mai violentă decât cele din 1992 şi 2008.

Un eşec al negocierilor privind continuarea şi întărirea proiectului european, eventuala sa restrângere la un grup de ţări „hardcore” cu celelalte navigând în jurul său „pe măsura nivelului lor specific de ambiţii” sau, pur şi simplu, victoria politică a unui naţionalism agresiv care să dorească restabilirea graniţelor naţionale şi ieşirea din formulele actuale NATO şi UE, va provoca cu siguranţă un efect de tsunami cu urmări încă imposibil de evaluat. Şi nu numai pentru pacea şi bunăstarea continentului nostru, ci la nivelul întregii lumi.

Este posibilă o asemenea evoluţie cu urmări violente?

Da, în momentul în care luăm în considerare faptul că, pe an ce trece, populaţiile din UE numără din ce în ce mai mulţi oameni săraci sau trăind sub limita sărăciei, iar fenomenul supra-îndatorării a devenit endemic, atingând proporţii inimaginabile în urmă cu câţiva ani. Consultaţi, vă rog, indicele FICO, care indică scorul sub care un menaj nu mai poate împrumuta la o bancă şi veţi vedea cum, din 2011, numărul celor care nu-şi mai pot achita ratele este în continuă creştere.

Poate vă amintiţi că, în ianuarie 2009, Sarkozy deschidea la Paris lucrările conferinţei internaţionale „O nouă lume, un nou capitalism” spunând cuvintele istorice şi rămase (din păcate) istorie: „trebuie să moralizăm capitalismul".

Ce s-a întâmplat în realitate? A învăţat cineva ceva din lecţiile precedentei crize? Au fost luate în consideraţie semnalele serioase privind stabilitatea financiară şi bonitatea băncilor europene analizate în recentele „teste de stres”?

Întrebările aste vi se pot părea teoretice, ca cetăţeni ai României, ţara cu creşterea economică cea mai importantă din Europa, departe de cele îngrijorate, cum ar fi Germania, Italia, Franţa... Dar, sper, măcar teoretic, că poate merită citit avertismentul care dă fiori multora într-o Europă niciodată restabilită după „tratamentul austerităţii” pe timpul crizei din 2008.