De data asta, lucrurile se complică extrem de tare deoarece, lucru mai rar văzut în experienţa diplomatică internaţională, Uniunea Europeană, prin vocea lui Josep Borrell (foto), şeful diplomaţiei comunitare, anunţă că politica europeană este totalmente, fără rezerve sau zone de ambiguităţi, pe aceeaşi linie dură enunţată zilele trecute, succesiv, în comunicatele Ligii Arabe şi Organizaţiei pan-islamice, refuzând, criticând şi condamnând Planul Trump pentru Orientul Apropiat.

Iniţiativa americană, aşa cum a fost prezentată pe 28 ianuarie, se îndepărtează de parametrii conveniţi la nivel internaţional” – se spune în deschiderea comunicatului difuzat de Borrell (care trebuie să ajungă pe 7 februarie la Washington). Uniunea Europeană reiterează ataşamentul său la o soluţie negociată fondată pe co-existenţa a două State pe baza frontierelor din 1967, cu schimburile de teritorii echivalente, lucru care ar putea fi convenit între părţi, adică între Statul Israel şi un Stat Palestinian independent, democratic, suveran şi viabil care să trăiască împreună în pace, în securitte şi în recunoaştere mutuală. Pentru a construi o pace durabilă şi justă, problemele nerezolvate privitoare la statutul final trebuie să fie rezolvate prin negocieri directe între cele două ţări. Asta include mai ales problemele legate de frontiere, de statutul Ierusalimului, problemele legate de securitate şi refugiaţi.  Uniunea Europeană...este deosebit de preocupată de declaraţiile privind perspectiva unei anexări a Văii Iordanului şi a altor zone din Cisirdania...Confrom dreptului internaţional şi rezoluţiilor pertinente ale Consiliului de Securitate al ONU, Uniunea Europeană nu recunoaşte suveranitatea Israelului asupra teritoriilor ocupate după 1967. Măsurile în vederea anexării, dacă vor fi puse în practică, nu vor putea evita să fie contestate”.

Imediat, a apărut un mesaj pe Twitter semnat de Lior Haiat, purtător de cuvânt al ministerului israelian de Externe: “Faptul că Înaltul reprezentant al UE, Josep Borrell, a ales să folosească un limbaj ameninţător la adresa Israelului, asta la atât de puţin timp după ce a ocupat această funcţie şi doar la câteva ore după reuniunile avute în Iran, constituie un fapt regretabil şi cel puţin straniu...Continuarea în acelaşi mod este cel mai bun mijloc de a garanta că rolul UE în orice proces va fi redus la minimum” .

Pănă la urmă, despre ce e vorba? Doar despre continuarea, pe o treaptă superioară, a fricţiunilor foarte serioase dintre partenerii şi prietenii din spaţiul atlantic? Evident că şi despre asta este vorba dar, din punctul meu de vedere, spaima reală a europenilor este bazată pe perspectiva ca eventuale efecte ale posibilei (chiar foarte posibilei) anexări de teritorii ce va fi făcută de Israel sub umbrelă americană să nu devină exemplu şi pentru acţiuni similare în Europa. Din nefericire, nimic nu este imposibil dacă se admite că modificarea teritoriului şi graniţelor unui stat se poate face unilateral, prin forţă, doar cu acordul unei super-puteri devenită garant pentru onorabilitatea mişcării respective.

Să nu ne facem că nu vedem că reînfloresc visurile de revendicări teritoriale bazate pe nu foarte îndepărtate memorii imperiale, inclusiv, prin contestarea validităţii şi moralităţii unor tratate de pace, exact ce face Acordul Trump anulând toate Tratatele anterioare şi arogându-şi dreptul de unic jucător. Citiţi textul Planului Trump şi imaginaţi-vă că exact aceeaşi logică, aceleaşi vorbe şi aceleaşi principii de rezolvare a conflictului ar fi aplicate unei regiuni europene în care, brusc, ar începe asemenea contestări violente pe logica “teritoriu contra pace”. Asemenea hărţi circulă încontinuu şi, dacă în urmă cu câţiva ani, erau folosite pentru a alimenta “worst case scenarios”, acum sunt subiecte de dezabateri privitoare la ordinea în care vor începe să se audă revendicări teritoriale. Modelele pot fi multiple, de la cele din Catalonia, Flandra sau Scoţia şi, de ce ezităm să vorbim despre asta, contestarea din Ungaria a “validităţii morale” a Tratatului de la Trianon.

foto: harta mişcărilor separtaiste şi independentiste în Eurpa

Lucrurile sunt foarte tare complicate în Europa deoarece, încă, nu se conturează, nici măcar pe departe, o poziţie realmente comună faţă de ameninţarea directă a unor fenomene care ar putea muta la noi, fără prea mari probleme, o parte din motivaţiile focarelor de criză din Orientul Apropiat. Există începutul modificărilor de frontieră care s-au produs în momentul anexării Crimeei, condamnat cu fermitate şi sancţionat (până în zilele noastre) de UE şi mulţi dintre aliaţii săi pe plan internaţional, inclusiv SUA. Dar, pe fond, lucrurile au rămas suspendate acolo, fără urmări practice deoarece Rusia este o piesă mult prea importantă pentru a lăsa ca mici probleme precum situaţia Crimeei să tulbure negocierile stratosferice. Numai că, din păcate, această acceptare tacită a jocurilor pe care o propune acceptarea “politicii faptului împlinit” are efectul de precedent şi poate avea cele mai ciudate urmări. Situaţia din Ucraina nu mai trebuie mult explicată, dar de-abia acum, după decenii, UE şi NATO sunt puse în situaţia de a se confrunta cu o situaţie de maxim pericol care porneşte tocmai de la faptul că, din complezenţă şi alte interese, au închis ochii de la ocuparea ilegală a jumătate din Cipru, acum teritoriu sub control turcesc în jurul căruia se învârte acum furtuna bătăliei incipiente de accesul la zone exclusive economice din Mediterana.

Ne-am lămurit cu Crimeea. Ce mai urmează şi ce anume va mai trebui acceptat, inclusiv în domeniul viitorul modificări de frontiere şi anulări de acorduri cu care Rusia să fie de acord, susţinând cererile unuia sau altuia dintre partenerii săi finali din Europa UE şi NATO? Momentan, poate să existe o confruntare între Protectori dar, în final, tot se lasă cu o formulă de acord, inclusiv cu harta de partiţie aferentă.