În speranţa că veţi găsi timpul să accesaţi aici materialul în integralitatea sa, pentru început iată principalele sale concluzii exprimând o viziune foarte apropiat, în unele zone chiar similară cu cea oficialilor americani sau israelieni, chiar dacă este vorba doar despre părerile aliniate de un ONG:

„- a vedea poziţia externă a Iranului doar ca stat sponsor al terorismului înseamnă o viziune limitată şi care nu permite o înţelegere a modului în care acţionează Iranul. Strategia sa este sofisticată şi nuanţată, folosind tactici care includ soft power şi diverse structuri de sprijin economic pentru a-şi atinge pe mai departe scopurile

- într-adevăr, strategia Iranului este de a atinge un nivel de securitate absolută, definită prin capacitatea de a anula puterea adversarilor de a răsturna regimul politic sau de a invadeze Iranul prin forţa armelor. Scopurile conexe sunt păstrarea suveranităţii ţării, integrităţii sale teritoriale şi a unităţii naţionale precum şi menţinerea ţării în afara oricărei interferenţe străine, în special cea americană.

- Iranul a creat un «manual» pentru implementarea efectivă a strategiei sale regionale. A dat corpului Gărzilor Revoluţiei Islamice - Forţa Qods posibilitatea să clădească facţiuni armate pro-iraniene în cadrul unor mişcări politice care, progresiv, să capete din ce în ce mai multă influenţă şi să dispună de capacităţile necesare. Hezbollah-ul libanez este realizarea acestui proces şi Iranul urmăreşte realizarea altor mişcări tip Hezbollah, dotate cu aceleaşi capacităţi.

- în general, Iranul este văzut ca promotor al unor mişcări sectare şiite dar lucrează, chiar dacă cu mai puţin succes, şi cu mişcări sunnite. Conflictul proxy între Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, pe de-o parte, şi Iran de partea cealaltă, serveşte la întărirea identităţi sectare şi complică şi prelungeşte conflictul şi crizele umanitare în regiune.

- «Manualul» iranian este conceput în scopul de a evita un conflict convenţional cu puteri regionale care dispun de mai multe capacităţi militare, în special cu SUA. Programele militare iraniene nu sunt destinate să asigure victoria într-un conflict de tip convenţional, ci să asigure o înarmare suficentă a aliaţilor săi şi a forţelor proxy în circumstanţele lor specifice. Construcţia de către Iran a rachetelor balistice are scopul de a disuada orice atac asupra teritoriului naţional, dar şi de a face ca aliaţii şi proxy iranieni să fie cât mai eficienţi.“

Strategia iraniană este într-adevăr complexă şi diversificată pentru a favoriza dezvoltarea şi acţiunile locale ale unor aliaţi care, de decenii, au devenit într-atât de dependenţi de Iran încât este foarte greu să-şi conceapă existenţa viitoare fără legăturile financiare şi fără aprovizionarea cu arme asigurată de iranieni. Nu sunt sume extraordinar de importante dar, spre deosebire de alte finanţări internaţionale, pentru aceste fonduri nu trebuie ca nimeni să dea socoteală decât, discret, pe liniile de comandă cu Teheranul şi, mai important decât orice, contităţile uriaşe de armament vin de circuite aflate foarte departe de monitorizările oficiale.  


Click pe imagine pentru a o vedea la rezoluţie mare

De aici se naşte o listă lungă şi mereu completată cu noi nume de organizaţii considerate drept aparţinând familiei terorismului jihadist care au primit şi primesc în continuare o susţinere iraniană. Iată o listă a acestora:

Cu siguranţă că asta naşte o problemă enormă: în caz de declanşarea unui conflict regional, este absolut cert că toate aceste organizaţii cu celulele lor militare, vor fi activate în mod de luptă şi vor acţiona, în zonele respective, pentru a organiza atacuri teroriste asupra bazelor militare aparţinând ţărilor care vor forma coaliţia împotriva Iranului. Planul de luptă, spun diversele agenţii de informaţii cu oameni în zonă, este stabilit de mult timp şi prevede o multitudine de acţiuni, de la atac direct până la sabotajul infrastructurilor critice, dublând, acolo unde este cazul, activitatea trupelor iraniene sau pro-iraniene aflate în baze sponsorizate sau chiar aparţinând Gărzilor Revoluţionare. Ca răspuns, Israelul are în pregătire folosirea temutelor sale escadroane de „drone sinucigaşe“ de tip Harop cu care, spre exemplu, a atact ieri o bază a forţelor pro-iraniene ale unei miliţii active la nord-est de Bagdad. Este vorba despre baza situată în apropierea oraşului Ameri din provincia Salahudin (aprox. 900 km distanţă de Israel) unde se află sediul celei de 52-a brigăzi a trupelor miliţei Hashaad Shaabi.

Dronă Harop

Este foarte probabil ca aceasta să fie alegerea experţilor militari: o primă fază a conflictului care să vizeze anihilarea capacităţilor ofensive de care dispun unităţile mililiţiilor pro-iraniene, anulând, pe cât se poate, perspectiva ca acestea să poată fi folosite pentru declanşarea de conflicte locale, mai ales că bazele lor sunt situate, de regulă, în regiuni sau zone unde mixajul etnic şi religios este extrem de complex. Iar iranienii ar putea miza pe declanşarea unor asemenea conflicte care să dubleze imediat pe cel militar cu unul inter-confesional. Vechiul procedeu folosit perfect în Iraq, Afganistan sau Siria şi care, din start, a anihilat complet promisiunea că va exista vreodată posibilitatea de implantării unui plan de reabilitare post-conflict.

Sigur că, pe lângă toate acestea, rămâne deschisă - şi nimeni nu ştie să dea certitudini în acest sens - întrebarea legată de livrările de rachete iraniene către statele sau organizaţiile prietene. Iată capacităţile existente în arsenale:

O parte dintre ele au, vorbim despre cele cu rază scurtă de acţiune, au fost transferate şi utilizate în Yemen, spre exemplu. Dar au mai fost efectuate şi alte transferuri şi rachetele respective sunt acum ţinute în silozuri şi gata să fie folosite ca parte a unei contra-ofensive iraniene cu toate mijloacele de care dispune Teheranul? Foarte posibil, afirmă unele surse, mai ales că, la Teheran, contextul regional este perceput drept favorabil unui discurs de forţă. „În acest moment, Iranul dispune de o influenţă preponderentă în Siria şi de una extensivă în Liban şi Irak. În plus, Iranul se află în poziţia de a proiecta forţă nu numai în zona vitală a Strâmtorii Ormuz, ci şi în strâmtoarea Beb el-Mandeb. Iranul este pe punctul să dezvolte o rută terestră securizată până la Mediterana“.

Toate acestea vin să alimenteze credibilitatea mesajul atent întreţinut de propaganda internă din Iran, cea care încearcă să convingă populaţia că scopul atacului ar fi instaurare cu forţa a valorilor occidentale, urmată de un genocid îndreptat împotriva valorilor lor culturale şi religioase. Mesajul predicat la început de Ayatollahul Ruhollah Musavi Khomeini, conducătorul Revoluţiei iraniene din 1979 şi de care ar trebui să ne amintim acum deoarece este explicaţia fundamentală a stării de spirit care-i animă pe Gardienţii Revoluţiei şi reprezintă linia de separare între mentalităţile occidentalilor şi cea a Islamului jihadist:

Islamul spune: tot ceea ce există bun există datorită sabiei şi umbrei sabiei! Oamenii nu pot fi făcuţi să asculte decât cu sabia! Sabia este cheia Paradisului care nu poate fi deschis decât pentru Războinicii Sacri! Sunt sute de citate coranice şi Hadits (citate din spusele Profetului, n.n.) care le spun musulmanilor să preţuiască războiul şi lupta. Asta înseamnă că Islamul este cumva o religie care-i împiedică pe bărbaţi să meargă la luptă? Scuip pe nebunii care spun aşa ceva!“

În acest context mai mult decât inflamat, nu vi se pare oare ciudată lipsa de interes a oamenilor noştri politici faţă de ce se întâmplă în regiunea Orientului Mijlociu? S-ar putea să devină iminentă nevoia de a ne anunţa poziţia faţă de cererea aliatului nostru strategic american de a ne alătura Coaliţiei din Golf. Neplăcută situaţie, noi nici ministru de Externe nu avem, aşa că mai bine să vorbim despre orice altceva numai să evităm subiectele fierbinţi? Nu cred că vom putea s-o facem mult timp.