Un acord cu prea multe întrebări fără răspuns

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto AFP (Arhiva)
Foto AFP (Arhiva)

Când se părea că, pe lângă criza provocată de coronavirus, o să avem şi un război îndeajuns de aproape ca să ne dea alte frisoane, tensiunile din Siria – acolo unde Rusia şi Turcia au părut la un moment dat că dau în clocot - au fost aplanate într-o după amiză de joi, într-un taifas direct, de la autocrat la autocrat.

Cele 6 ore de discuţii dintre preşedinţii Putin şi Erdogan s-au încheiat cu un acord în 6 puncte, dintre care 3 sunt decizii şi 3 declaraţii politice de intenţii:

  • acordul se aplică de la mijlocul nopţii care urmează discuţiilor (joi spre vineri);
  • Rusia începe să patruleze, alături de Turcia, o autostradă aflată sub controlul jihadiştilor sprijiniţi de Ankara;
  • o zonă de securitate, de-a lungul acestei autostrade - M4, va tăia în două ce a mai rămas din teritoriul deţinut de opoziţia siriană în nord vestul Siriei;
  • ambele părţi respectă Siria;
  • ambele părţi se gândesc la refugiaţi;
  • ambele părţi declară că războiul e un lucru rău.

Câteva constatări, răsfoind declaraţiile publice şi spaţiile albe dintre paragrafele lor:

● forţele siriene rămân în control în teritoriul achiziţionat în urma ofensivei din luna februarie;

● linia de contact, rezultată în urma luptelor, rămâne noua graniţă a teritoriului aflat sub controlul opoziţiei siriene;

● prevederile acordului de la Soci privind combaterea grupărilor teroriste (unde se încadrează majoritatea celor care acţionează în Idlib) rămân în vigoare;

● Moscova rămâne în continuare protectorul regimului de la Damasc;

● Operaţia turcă „Scutul Primăverii” a fost pe modelul un  pas înainte, un pas înapoi, poate chiar doi, ceea ce, după toate aparenţele, nu e chiar cel mai bun bilanţ. Pentru Turcia;

● competiţia dintre avioanele ruseşti (cam vechi, dar avioane) şi dronele turceşti  (noi, dar, totuşi drone) de pe cerul sirian s-a încheiat cu victoria primelor. Colateral, câteva zeci, poate sute de militari şi civili sirieni au devenit martiri în proces;

● Turcia a avut două opţiuni: continuarea conflictului şi extinderea listei de pierderi umane sau armistiţiul. A ales, înţelept, a doua variantă. Temporar;

● NATO şi UE, mai pe ocolite, mai direct, au transmis că nu prea s-ar implica în războiul (ştiu că sună politically incorect, dar cam asta e) dintre Ankara şi Damasc;

● nici SUA nu au fost foarte entuziaste, după atâtea tweet-uri de retragere din  regiune;

● opinia publică din Turcia agreează operaţiile militare în zonele kurde, acolo unde raţiunile de securitate sunt mai evidente. Ce se întâmplă în Idlib este, însă, complicat şi devine şi mai complicat când numărul morţilor din forţele proprii începe să escaladeze;

● forţele regimului de la Damasc sunt o nucă ceva mai tare de spart decât forţele de autoapărare ale kurzilor. Şi dacă au şi un urs în dotare...

Şi acum şi întrebările:

●  a fost un acord sau un armistiţiu?

● dacă zona de securitate taie provincia Idlib în două, ce se va întâmpla cu capul sudic de pod rămas faţă în faţă cu forţele regimului? Aici cititorii ar putea răspunde că... şi au dreptate;

● ce se va întâmpla cu posturile turce de supraveghere  aflate deja în zonele sub controlul regimului de la Damasc (vreo 4 din cele 12 de pe teritoriul provinciei)?

● îşi va menţine Turcia sprijinul pentru opoziţia moderat – jihadistă din Idlib?

● inclusiv pentru grupările provenite din fostele republici sovietice, inclusiv Rusia (Ajnad al-Kavkaz / Soldaţii Caucazului) sau din China (Brigada Islamică din Turkestan)?

● când va fi următoarea ofensivă a regimului de la Damasc, sprijinită desigur de Rusia, justificată de inacţiunea Turciei şi de prezenţa în continuare a grupărilor teroriste?

● pe timpul discuţiei telefonice ulterioare încheierii acordului, Putin l-a informat pe preşedintele sirian privind prevederile documentului. A pus acesta din urmă vreo întrebare gen „şi în Idlib când am voie să intru? Nu am mai fost acolo de zece ani”?

Desigur ar mai putea fi şi câteva întrebări despre ameninţările cu refugiaţii sirieni pe care Erdogan i-a bătut părinteşte pe umăr, arătându-le unde e vestul, iar poliţia greacă i-a bătut la propriu,  cu aspida (scut, în limba greacă), arătându-le că nu glumeşte. Cu voie de Comisia Europeană, unde „mama von der Leyen” nu a ezitat să declare că „frontiera greacă este frontiera Europei”, ceea ce a sunat cam ca apelul de la Oituz.

Dar, oricum, s-a lungit lista şi răspunsurile nu se prea înghesuie să apară.

Iar Siria, azi-mâine, adună zece ani de război civil. Şi e păcat să stricăm aniversarea cu consideraţii nefolositoare despre pace.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite