Ultimatumul teribil dat de Trump

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Este oare ultimul avertisment înainte de declanşarea unei băi de sânge în Venezuela? Preşedintele Trump, adresându-se comunităţii americano-venezuelene din Florida, a repetat termenii ofertei făcute militarilor venezueleni.

Trump îi cheamă pe aceştia să treacă de partea preşedintelui autodesemnat Juan Guaido (recunoascut de o parte din comunitatea (internaţională, inclusiv de România, drept conducător legitim al statului) în scopul de a asigura „o tranziţie paşnică a puterii în ţară... ajutând la construirea unui viitor sigur şi prosper pentru întregul popor din Venezuela, dar toate opţiunile rămân deschise“. Avertizând însă că nu va exista milă pentru sprijinitorii lui Maduro.

Dar în acelaşi context a venit şi teribilul ultimatum:Dacă veţi alege acest drum, nu veţi găsi niciodată vreun loc în care să fiţi în siguranţă, nici o cale uşoară de rezolvare şi nici un fel de rută de scăpare. Veţi pierde absolut totul. În consecinţă, apelul său direct către armata venezuelană este „de a nu mai urma ordinele lui Maduro de blocare a ajutorului umanitar şi de a nu folosi vreo formă de violenţă împotriva manifestanţilor paşnici, liderilor opoziţiei, membrilor Adunării Naţionale sau împotriva preşedintelui Guaido şi familiei sale“. Într-un mesaj video adresat participanţilor, Pentru ca lucrurile să fie foarte clare, Juan Guaido adăuga că alegerea din acest moment este „între democraţie şi dictatură, între viaţă şi moarte“.

Replica lui la Maduro a venit imediat, într-un discurs difuzat de televiziunea naţională, acuza principală fiind că intervenţia lui Trump a fost „aproape în stil nazist“ şi adăugând: „oare cine este comandatul forţelor armate (venezuelene, n.n.), Donald Trump de la Miami? Cred că sunt stăpâni peste ţara noastră“.


Juan Guaido FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Întrebarea, singura importantă deoarece, în funcţie de crearea atentă de circumstanţe favorabile, s-ar putea că de data asta să reuşească scenariul încercat şi în alte dăţi, cu rezultate catastrofale, privind „eliberarea de comunism“ a ţărilor din America Latină. Reapare acum doctrina „impunerii democraţiei“ şi a unei formule locale sau continentale de „Pax Americana“, acum prefigurându-se un fel de nouă dimensiune ideologică a unei neo-doctrine Monroe, aplicată foarte clar, dur şi fără multe mănuşi de protecţie, pentru a asigura unj control al SUA asupra spaţiului considerat de mulţi drept „curtea internă de joacă“. Iar viziunea lui Trump este relevantă pentru o asemenea reformulare a faimoasei Strategii Globale pentru Democraţie, convins cum pare să fie acum că a venit ziua marii schimbări (evident, la originea căreia stă Domnia Sa) deoarece „suntem aici pentru a proclama faptul că a sosit o nouă zi în America Latină. În Venezuela şi în întreaga emisferă occidentală. Socialismul este PE MOARTE şi renasc libertatea, prosperitatea şi democraţia“.

Excelente perspective. Poate ar exista însă o mică problemă care, dacă va urma istoria precedentelor intervenţii umanitare americane în zonă, s-ar putea dezvolta într-o mare vulnerabilitate. Aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, pentru a răsturna o dictatură, americanii au trebuit să mizeze necondiţionat pe un personaj căruia i-au dat depline puteri de a impune în teren noile reguli, cu orice preţ, cu orice mijloace şi folosind orice nivel de violenţă. Şi cât mai rapid pentru a evita, pe cât se poate, ca elemente, grupuri sau unităţi militare fostului lider răsturnat de la putere să nu aibă timp să se refugieze în junglă şi să formeze acolo o mişcare de gherilă care, după caz, s-a dovedit că a putut rezista decenii.

Va urma şi Juan Guaido exemplele nefericite din trecut care au dus la aparaţia dictatorilor sângeroşi care au înspăimânt lumea întreagă prin atrocităţile lor, cei denumiţi odată de Pablo Neruda „Dictatorii-muşte“ hrănindu-se din hoitul democraţiilor ucise?

Foarte greu să ne pronunţăm şi, tocmai de aceea, nu avem decât să vedem pe cine a decis să numească Donald Trump în funcţia de reprezentant special pentru Venezuela pe Elliot Abrams. Şi asta deschide un mic set de amintiri.

Este vorba despre un personaj a cărui carieră în zonele cele mai înalte ale Administraţiei americane a fost marcată de un conflict permanent cu organizaţiile de apărare a drepturilor omului (Human Rights Watch şi Amnesty International, Helsinki American Watch şi American Watch). Abrams a fost mereu considerat ca aparţinând liniei dure neo-conservatorilor, iar sprijinul său pentru dictatorii de tristă amintire din America Latină a rămas înscris în anale. l-a apărat pe dictatorul guatemalez Efrain Rios Montt (ajuns la putere în 1982 printr-o lovitură de stat), acum condamnat pentru genocid împotriva populaţiei autohtone Maya-Ixil. Abram a susţinut cu tărie guvernul din El Salvador, afirmând oficial că rapoartele privind execuţiile în masă şi nesfârşita listă de crime erau doar invenţii ale rebelilor din FMLN, a fost implicat în scandalul Iran-Contra şi în scandalul finanţărilor pentru guvernul nicaraguan şi, în fine, este considerat unui dintre marii susţinători ai planului american de atacare a Irakului.

Sigur că se poate obiecta că toate astea s-a petrecut mai demult şi că decidenţii americani au învăţat ceva din toate astea. Sper că aşa e deoarece vor fi înţeles atunci şi efectele devastatoare pe care le-au provocat seria de intervenţii din statele respective şi resentimentele care s-au născut.

Miza avansată de Donald Trump este, teoretic, extrem de interesantă: o tranziţie paşnică a puterii. Într-adevăr, dacă va putea fi realizată, atunci ar îndepărta amintirea neplăcută a sprijinului acordat de Admnistraţia Bush unei încercări eşuate de lovitură de stat din 2002 (acţiune în care, din nou, a fost pomenit şi numele lui Abrams), împotriva preşedintelui Hugo Chavez, devenit instantaneu erou al luptei anti-imperialiste.

Venezuela

Chestiunea nu este dacă o intervenţie militară umanitară americană va avea succes în Venezuela ci dacă sunt pe deplin lămurite consecinţele sale. Pe plan intern, în SUA, unde 16 state au deschis o acţiune judiciară împotriva deciziei preşedintelui Trump privind „urgenţa naţională“, ceea ce poate duce foarte departe, până în faţa Curţii Supreme, cu siguranţă va genera şocuri masive. Pe de altă parte, e clar că încercarea de a forma un front comun pentru o eventuală intervenţie militară în Iran nu stârneşte – nici pe departe – entuziasmul aliaţilor SUA (alţii decât Arabia Saudită şi câteva state din Golf plus Israelul). Prin combinaţie, s-ar putea spune că există un apetit moderat al americanilor de a mai susţine intervenţii militare externe care să presupună experienţe realmente pline de tragism pe plan uman (Irak sau Afganistan, printre altele).

Dar dacă nu intră americanii în Venezuela - şi aici Abrams ar putea să aibă dreptate - există oare riscul să vină alţii şi Maduro să câştige folosind „partida cubaneză“?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite