Ucraina nu e Siria

Am văzut de mai multe ori, inclusiv pe această platformă, comparaţia pe care mai mulţi observatori ai evenimentelor din Ucraina au facut-o cu războiul civil din Siria. În rândurile de mai jos am să încerc să vă propun o altă comparaţie, cu o altă situaţie mult mai relevantă evenimentelor recente din ţara vecină.

În primul rând sunt de acord că e nevoie de comparaţii. Ele ajută şi “măsoară”, dacă vreţi, gravitatea unei zone de conflict. Oferă puncte de reper asupra actorilor implicaţi (deloc surpinzător, de multe ori aceeaşi), asupra profilului şi evoluţiei pe care îl are un conflict şi, cel mai important, impactului devastator pe care conflictul îl are asupra populaţiei civile.

În al doilea rând nu am să menţionez diferenţele evidente dintre conflictul din Ucraina şi cel din Siria. Mă refer aici la structura etnică, aspectele religioase şi implicaţiile geopolitice diferite. Multe pentru că sunt prea evidente, altele pentru relevanţa redusă în această dezbatere şi, câteva, pentru că nu le cunosc din perspectiva unui analist al politicii internaţionale.

Însă, după aproape 2 luni petrecute în diferite părţi ale Ucrainei, în unele din momentele-cheie pentru această ţară, am observat mult mai multe similarităţi ale situaţiei cu vecinii din sud-est, aceeaşi cu care împart ţărmurile Mării Negre şi adversitatea faţă de un duşman (sau prieten, depinde de care parte a baricadei se află) comun, o asemănare mai mare decât ceea cu războiul civil sirian.

Mă refer aici la Georgia şi la conflictul care nu a fost mediatizat prea mult datorită ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing din 2008.

În timp ce prima similiaritate ce-mi vine în minte e ceea a “duşmanului comun”-Rusia- am promis că nu voi recurge la argumentele evidente ale acestor diferenţe ci mai degrabă la cele care diferenţiază comparaţia prin prisma evenimentelor recente din Ucraina, alegerile prezidenţiale.

Ne aflăm la 5 zile distanţă de jurământul pe care Poroşenko, noul preşedinte al Ucrainei, îl va depune. Mulţi dintre cei care l-au ales, iar aici trebuie menţionat că Poroşenko a fost ales din primul tur, un gest nemaîntâlnit în Ucraina din 1991, au trimis un semnal dincolo de sfera politicului, puternic ancorat în realităţile sociale ale conflictului din estul ţării.

Alegerile pot fi interpretate şi ca o dorinţă arzătoare a ucrainenilor de a rezolva criza ce le-a mutilat ţara şi a divizat comunităţile, prezentându-se în număr considerabil la vot pentru a-şi exprima dorinţa de pace. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre cei cu care am vorbit în ziua alegerilor pe străzile Odessei mi-au mărturisit că au votat pentru pace şi pentru stabilitate.

În acest gest al votului copleşitor avem de-aface cu diferenţa majoră între situaţia din Siria şi, în acelaşi timp, o mai mare asemănare a situaţiei cu realităţile Georgiei anului 2008.

Siria trece şi ea în acest moment prin alegeri prezidenţiale, însă nimeni nu priveşte spre aceste alegeri ca o speranţă pentru stabilitate. Din contră, Fawaz Gerges, profesor la London School of Economics, a numit aceste alegeri din Siria “o sărbătoare a abilităţii acestuia de a supravieţui furtunii violente şi de a trece la ofensivă”.

În timp ce Siria organizează alegeri sterile, cu rezultat deloc suprinzător, Ucraina s-a aflat tot timpul, chiar şi în cele mai dificile momente ale crizei, în dezbatere politică şi competiţie între potenţialii candidaţi la funcţia supremă din stat. La fel şi Georgia. În 2008, Miheil Saakaşvili se afla la al doilea mandat prezidenţial, unul câştigat destul de controversat dar cu o majoritate considerabilă, cu numai câteva luni înaintea declanşării războiului civil.

La fel ca şi Saakaşvili, noul preşedinte al Ucrainei se află în faţa a două tipuri de abordare în ceea ce priveşte restaurarea ordinii: înceată sau imediată. Cum amândoi au câştigat cu un vot popular considerabil, toate gesturile lui Poroşenko arată spre aceeaşi abordare imediată a situaţiei pe care colegul său georgian a urmat-o acum câţiva ani. Sakaşvili a concediat zeci de mii de funcţionari publici corupţi, înlocuindu-i peste noapte cu oameni dorinci să schimbe mentalităţile sovietice şi abordarea coruptă cu care relaţionau în instituţiile publice.

Un gest care l-a aruncat efectiv în campanie electorală continuă, una în care a trebuit să menţină spiritul şi energia mişcărilor de stradă ce l-au adus iniţial la putere. Nu i-a fost uşor. Cu siguranţă nici lui Poroşhenko nu-i va fi uşor să eradicheze corupţia atât de puternic înrădăcinată în instituţile publice ucrainene.

Însă votul de încredere, situaţia deosebit de gravă din est şi personalitatea sa extrem de hotărâtă cu privire la acţiunile separatiştilor pe care nu s-a sfiit să-i numească “terorişti”, nu fac altceva decât să-l aducă din ce în ce mai aproape de acţiunile şi, implicit, situaţia în care s-a aflat Georgia la sfârşitul anului 2008 şi, din fericire, din ce în ce mai departe de situaţia dezastruoasă în care se află Siria în aceste zile.