Am crezut că Vasile Ernu şi-a dat seama că face nişte afirmaţii exagerate şi se va opri. N-a făcut-o. Critic Atac a publicat un interviu cu domnul Ernu din care cea mai deplasată afirmaţie mi se pare următoarea:

(...) Am văzut că Vlad îmi dădea cîteva nume. Felicit pe cei care au mers pe cîteva zile la Kiev şi ne-au transmis cîteva reportaje "de la faţa locului”. Însă eu nu despre asta vorbesc. A avea om pe teren nu însemnă a trimite pe cineva pe 2-3 zile, ci a avea un jurnalist pe perioade lungi de timp, aşa cum au mai toate trusturile occidentale în Rusia şi Ucraina. Am amici din presa occidentală care stau la Moscova şi Kiev de 5 pîna la 10 ani, cunosc din interior toate problemele, vorbesc fluent rusa şi ucraineană, nu merg să beau o cafea cu cei 3-6 ongişti care ştiu engleza şi cam atît. Doar TVR 1 are pe Liviu Iurea la Moscova. Cînd trusturile noastre o să aibă jurnalişti în capitalele importante, sau cel puţin pe perioade mai lungi în zone de conflict, atunci voi lăuda acest fenomen. (...)”

Domnule Ernu, haideţi să clarificăm câteva lucruri:

Trusturile de presă din România au trimis corespondenţi pe parcursul conflictului din Ucraina. Vlad Mixich şi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu au încercat, în zadar, să vă explice acest aspect. Ambii v-au oferit exemple pe care le-aţi ignorat voit.

Jurnaliştii români nu au mers doar pe câteva zile” şi nu au mers doar să bea o cafea cu cei 3-6 ongişti care ştiu engleză”. Eu, unul, am publicat numeroase reportaje de la faţa locului, interviuri (unele în exclusivitate) cu oamenii implicaţi direct în conflict. Am fost în prima linie, de ambele părţi, uneori în timpul bombardamentelor. Am transmis de la faţa locului situaţia din preajma referendumului din Crimeea. Am stat săptămâni întregi în Doneţk şi Slaviansk, în cele mai intense momente ale conflictului armat. Am transmis din Odessa alegerile prezidenţiale şi am realizat, împreună cu alţi jurnalişti, un documentar despre comunitatea românilor din Bucovina prinsă în acest conflict. Toate acestea au durat mult mai mult de câteva zile”, implicând interviuri cu zeci, poate sute de oameni afectaţi de acest conflict. Nu cred că are sens să vorbim de costurile considerabile pe care redacţia ziarului Adevărul" le-a suportat ca să susţină un corespondent într-o zonă de conflict. Sau de costurile şi logistica realizării unui documentar de 40 de minute în Ucraina. Cred că le cunoaşteţi foarte bine. De multe ori, aceste costuri nu s-au justificat din punct de vedere al clickurilor”, dar ziarul Adevărul" (şi nu numai) a considerat că e un eveniment important şi publicul din România trebuie să-l cunoască prin intermediul relatărilor de la faţa locului realizate de jurnaliştii români.

Aţi dat exemplu TVR-ului, dar, ironic, televiziunea publică a fost singura instituţie media care nu a trimis un corespondent în Ucraina!? Cu un corespondent la Moscova fluent în rusă (Liviu Iurea) şi unul dintre cei mai buni reporteri de război din România în echipa redacţională (Adelin Petrişor), televiziunea de stat a ratat ceea ce chiar dumneavoastră aţi numit evenimentul anului”. În opinia mea, TVR-ul nu are nicio scuză pentru această absenţă ruşinoasă.

Niciun jurnalist străin pe care l-am întâlnit acolo nu a fost corespondent pe Ucraina” timp de 5 sau 10 ani, aşa cum sunt prietenii dvs. pe care i-aţi menţionat in interviul din Critic Atac. Reporterii de război petrec, în medie, 14 zile într-o zonă de conflict (conform datelor furnizate de Rory Peck Trust).

Consider că atât eu, cât şi colegii mei (independenţi sau nu) am acoperit acest eveniment constant, echilibrat şi cu sacrificii personale şi profesionale considerabile.

Îmi pare rău că nu aţi reuşit să observaţi aceste aspecte în introducerea cărţii despre Ucraina. Mai mult, aţi avut timp suficient să modificaţi această introducere în aşa fel încât să reflecte realitatea, dar n-aţi făcut-o. Vă reamintesc că ne-am întâlnit acum mai bine de o lună, la o lansare de carte (cea despre epoca Băsescu), atunci când l-am cunoscut şi pe co-autorul volumului menţionat mai sus, Florin Poenaru. I-am trimis domnului Poenaru un link către documentarul pe care l-am realizat în Ucraina şi i-am povestit atunci despre numeroasele deplasări în zonă.

Mai mult, mi-aş fi dorit să citesc în această introducere câte ceva despre situaţia reporterilor freelanceri prezenţi din ce în ce mai mult în zone de conflict în detrimentul celor angajaţi permanent, sau a celor independenţi care merg, de multe ori, pe banii lor, a lipsei asigurărilor de viaţă pentru reporteri de război, chiar şi despre competiţia extrem de agresivă între jurnalişti, susţinută chiar de redacţiile şi agenţiile de ştiri pentru care lucrează. Ce-ar fi să discutăm, dacă tot suntem la acest capitol, despre misoginismul unor şefi de redacţie ce refuză categoric să trimită femei în zone de conflict? Nu sunt acestea teme ce merită dezbătute, domnule Ernu? Toate aceste subiecte sunt sigur că le cunoaşteţi (chiar mai bine ca mine), de aceea nu înţeleg de ce le omiteţi în favoarea unor neadevăruri. 

În concluzie, aţi făcut afirmaţii eronate şi continuaţi s-o faceţi. Aţi jignit un număr considerabil de jurnalişti prin afirmaţiile dumneavoastră profund exagerate şi aţi ignorat toată munca depusă de mine şi de colegii mei pentru a relata de la faţa locului despre situaţia din Ucraina. 

Vă rog să nu-mi luaţi această scrisoare în nume de rău, sau ca pe o „răfuială" pornită din frustrare şi orgoliu. E  pur şi simplu o invitaţie la dialog pe un subiect în care consider că afirmaţiile dumneavoastră se bazează pe informaţii greşite şi insuficiente cu privire la acoperirea conflictului din Ucraina de către mass-media din România.