Planul de pace negociat de Rusia cu Erdogan a dus la încetarea luptelor, angajament garantat de prezenţa celor 2.000 de soldaţi ruşi din forţele speciale ruse transportaţi la Stepanaker, locul unde s-a construit centrul de monitorizare pus la dispoziţia acestei forţe devenite operţională cvasi-instantaneu după semnarea acordului de pace. În acelaşi timp, turcii au anunţat că trimit şi ei o forţă militară care să colaboreze cu ruşii, acum localizată pe teriotiul azer, foarte aproape de modelul exersat în Siria. Dar s-a mai întâmplat ceva extrem de interesant: în urmă cu puţin timp, cei de la Reuters au consemnat o declaraţie a preşedintelui Erdogan care ar putea reprezinta chiar un complement strategic esenţial la soluţia siriană, posibil de aplicat în Nagorno-Karabah şi, în caz de succes, cu potenţial de extindere în zonă.

Cât de mare potenţial şi cât de extinsă ar putea fi zona? Depinde de zona de aplicare a viitorului proiect care începe să vorbească acum despre viitorul areal de securitate Caspica-Marea Neagră-Marea Mediterană, aşa cum ar arăta el în viziunea celor două capitale.

Erdogan a menţionat că a discutat cu Vladimir Putin despre posibilitatea implicării altor ţări în eforturile de menţinere a încetării focului în enclavă, ceea ce ar putea însemna că se lansează un semnal că, cel puţin în principiu, ar fi posibilă şi acceptată de cei doi o implicare externă pe bază de contract, de alianţă sui generis, nu neapărat şi necesar de trecut şi aprobat de către  Consiliul de Securitate. Caz în care şi mandatul va fi definit de înţelegerea politică a participanţilor la acest nou tip de Antantă, iar comandanţii ar fi responsabili doar în faţa comanditarilor politici respectivi. Sigur că dacă vorbim despre Nagorno-Karabah, mizele par mici, chiar neînsemnate, deci cine s-ar putea simţi îngrijorat (cu atât mai puţin ameninţat) de o forţă extinsă de menţinere a păcii, de prezenţa unor trupe foarte bine antrenate, extrem de disciplinate şi obişnuite cu operaţiuni rapide, decisive şi fără să lase în urmă mai multe pagube decât cele prevăzute?

De la „internaţionalizării conflictelor“ la  „enclavizarea impunerii păcii“ ?

Miza reală a controlului asupra regiunii în care nu se întâmplă nimic este că, în jurul ei (ocolind Armenia considerată mult prea instabilă şi în general scoasă oricum din jocurile marilor interese internaţionale)  circulă fluxurile energetice, conductele care vin din Caspica şi ajung în Turcia, nou hub energetic de care depinde şi o parte importantă a supravieţuirii energetice a UE. Lucrurile au devenit foarte presante din momentul în care vechea reţea a Rusiei prin Ucraina şi Polonia, apoi prin Ungaria şi Slovacia, a fost supusă presiunilor crescânde născute din conflictele politice, totul sub continua ameninţare a sancţiunilor americane pentru blocarea Turciei şi închiderea lucrărilor la construcţia Nord Stream 2. Caz în care problema generală de tip vechi a teritoriului se schimbă acum prin prisma nevoii unei ţări sau a unui grup de ţări de a semna acorduri specifice privind securitatea teritoriului pe care trec conductele. Din această perspectivă, priviţi regiunea cu reţeaua sa de conducte. Aceasta este miza reală, în fapt singura miză care pune presiune pe politicieni să ceară militarilor să imagineze soluţii de securizare a spaţiului Marea Caspică-Marea Neagră- Mediterana de est. 

   

Cele două mari conducte strategice sunt oleoducul BTC (Baku-Tblisi-Ceyhan) şi gazoducul SCP (South Caucasus Pipeline) iar un atac asupra unei secţiuni a acestora - aşa cum notează o analiză publicată luna trecută în Rystad Energy - „ar avea un impact deosebit asupra giganticului proiect ACG (Azerbadjian-Chiang-Gunaschili)“ din Marea Caspică. Aceste zone petroliere, operate de BP, produc aproximativ 75% din petrolul azer şi exportat prin oleoducul BTC. Gazoducul SCP duce gazul din zona de producţie Shah Deniz până la graniţa cu Turcia, acolo unde se leagă cu conducta trans-anatoliană TANAP, ceea ce înseamnă exportul gazelor direct către Europa prin conducta Trans-Adriatica (TAP). Strategic este terminalul Ceyhan în Mediterana şi cele care permit funcţionarea conductei Baku-Supsa, adică terminalul Sangachal de lână Baku şi cel de la Supsa unde se încarcă petrolierele în direcţia Europa. Mai există şi conducta Baku-Novorossisk, acolo unde se află şi cel mai important port miltar rusesc la Marea Neagră. Aceeaşi importanţă o are şi gazoducul care aprovizionează Turcia şi apoi Europa, mai ales prin adăugirea TAP.

Care ar putea fi ţările care să fie invitate la securizarea perimetrului Marea Neagră-Caspica-Mediterana de est? Răspunsul nu este foarte greu de dat, plecând de la un prim nivel care să cuprindă o ofertă către ţările riverane care ar putea dori să fie implicate într-un proiect regional de impunere a păcii.

Dar teoria e una, realitatea intereselor divergente este cu totul alta. Mai ales că, istoric vorbind, după căderea Cortinei de Fier s-a pierdut un moment extrem de important. Europenii erau dominaţi de păreri extrem de diferite faţă de posibila valoare a ţărilor din est valorizate mai ales ca „pieţe emergente“ şi nimic altceva, nefiind deloc convinşi de valoarea unor mari investiţii care să securizeze întreg arealul Mării Negre. De aici şi eşcul final al proiectului Cooperarea economică în Marea Neagră lansat în 1992 la Summitul de la Istanbul şi transformat în Organizaţia de coopera economică a Mării Negre (Yalta 1998), reunind - fără speranţă, cum au dovedit evenimentele ulterioare - 6 state riverane (Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina) precum şi alte cinci state din regiune: Albania, Armenia, Azerbaidjanul, Grecia şi Republica Moldova. Proiect politic care, decedat fiind, este acum pe cale să fie renegociat parţial în această inedită formulă securitară destinată să apere interesele jucătorilor direcţi şi a unora strategici şi îndepărtaţi de a consolida o regiune protejată de reţeaua de trupe dispuse întru apărarea păcii sau, după caz, de impunerea ei în numele unor interese superioare.

Întrebarea finală este de a şti cine va reuşi, dincolo de vorbe, pe exact această zonă - să propună reţeaua de protecţie cea mai credibilă şi cea mai eficientă. Întreaga geografie politică, economică şi - în final - de supravieţuire s-ar putea schimba în funcţie de succesul sau, dimpotrivă, de insuccesul acestui pilier reprezentat de impunerea păcii în jurul reţelelor de transport energetic.