Turcia, între NATO, Statul Islamic şi Federaţia Rusă

Nu cu mult timp în urmă, Turcia era considerată liderul natural al Orientului Mijlociu, prietenă cu toate regimurile islamiste rezultate din Primăvara Arabă într-o strategie de politică externă denumită zero conflicte cu vecinii. Acum, la graniţa sa, războiul civil din Siria şi, mai nou, gruparea teroristă  Statul Islamic creează o mare instabilitate.

Relaţiile pe care le au liderii turci cu restul statelor din zonă fac ca ţara să fie prinsă în vârtejul problemelor din regiune, de la militantismul islamic la luptele sectare, în loc să fie pivotul de dezvoltare democratică din Orientul Mijlociu. Acum, când Occidentul are mai multă nevoie de Turcia în lupta împotriva terorismului promovat de Statul Islamic, dorinţa Ankarei de a sprijini acestă luptă este la cote scăzute.

De ce?

Geografic, Turcia se află între două mari conflicte: la nord, criza Ucrainei, şi la sud criza Siriei, ceea ce îi conferă un statut deosebit faţă de toate celelalte state din coaliţia împotriva Statului Islamic. Mai mult, în cazul Turciei, tendinţele expansioniste ale Rusiei şi relaţia Moscovei cu una din puţinele ţari prietene din Orientul Mijlociu, Siria, o forţează să acţioneze prudent şi să nu ia o decizie fără a analiza toate eventualele scenarii.

Deşi Turcia este împotriva regimului al-Assad, nu poate să se angajeze unilateral într-un conflict, fără acordul, măcar tacit, al NATO. Turcia joacă un rol-cheie în negocierile purtate de SUA şi de Occident cu Iranul, prin intermediul unor state islamice. Până acum, Turcia a dat semnale că a depus eforturi diplomatice masive pentru a menţine o relaţie acceptabilă cu Iranul, în ciuda faptului că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) se bucură de sprijin iranian în filialele din Irak şi Siria.

O intervenţie brutală a Turciei în Siria ar dezarticula negocierile Occidentului cu Iranul.

Relaţiile Turciei cu alte puteri regionale, precum Egiptul şi Israelul sunt deteriorate, iar în cele două capitale, Cairo şi Tel-Aviv, nu există ambasadori turci. Guvernul şiit de la Bagdad este îngrijorat de o posibilă intrare a turcilor în Kurdistanul irakian, în timp ce Arabia Saudită şi monarhiile din Golf sunt, la rândul lor, îngrijorate de sprijinul pe care Ankara l-a acordat şi-l acordă Fraţilor Musulmani. Chiar şi Qatarul, care a fost un promotor al politicii externe turce, s-a îndepărtat de aceasta, alăturându-se celorlalte state arabe din Golf. Turcia are o serie de motive care stau în spatele neintervenţiei sale împotriva Statului Islamic.

Care ar fi aceste motive? 

În primul rând, noul preşedinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, declara într-un discurs la Universitatea Marmara din Istanbul, acum câteva săptămâni: „Occidentalii folosesc petrolul din Orientul Mijlociu. Credeţi că vin pentru pace cu avioanele şi rachetele? Nu, vor petrolul sub umbrela lor”. Din 2012, Ankara nu a făcut un secret din faptul că este nemulţumită de modul în care Occidentul a răspuns crizei din Siria. Ankara a oferit ajutor opoziţiei siriene în lupta sa cu regimul Assad şi consideră apariţia Statului Islamic ca fiind un simptom al unei boli profunde, localizate în Orientul Mijlociu, şi nu o ameniţare la adresa sa.

În al doilea rând, Turcia are o legătură relativ complicată cu Occidentul, deşi este o ţară membră a NATO. După invazia din Cipru, din 1974, SUA a iniţiat un embargou asupra vânzărilor de arme către Ankara. În 2003, Parlamentul turc s-a opus utilizării de către forţele americane a bazei militare de la Incirlik pentru a lansa atacuri împotriva regimului lui Saddam Hussein.

În al treilea rând, SUA şi Turcia au priorităţi diferite în ceea ce priveşte rezolvarea crizei siriene. Turcia doreşte eliminarea regimului Assad şi, deci, în condiţiile actuale, bombardarea instalaţiilor militare ale acestuia nu numai cele ale insurgenţilor islamişti, iar SUA doresc oprirea înaintării organizaţiei Statul Islamic şi distrugerea acesteia.

În al patrulea rând, Turcia face cu greu faţă presiunii refugiaţilor sirieni, peste 2 milioane, şi doreşte realizarea pe teritoriul Siriei a unor lagăre care să-i găzduiască pe aceştia. Administraţia de la Ankara se opune cu înverşunare existenţei acestor lagăre pe teritoriul naţional.

În al cincilea rând, problema minorităţii kurde este una delicată, datorită afilierii unităţilor de protecţie Peshmega la PKK, socotită organizaţie teroristă pe teritoriul Turciei. Reconcilierea pe care kurzii o doresc necesită un mediator, iar aceştia consideră SUA ca interlocutorul ideal între ei şi Ankara. Şi, astfel, Ankara trece de la obiectivul înlăturării regimului Assad la obiectivul înlăturării Statului Islamic, dar şi al păstrării kurzilor în această ecuaţie, ceea ce ar crea un nou negociator la finalul conflictului sirian.

În al şaselea rând, în urma unor sondaje în cadrul membrilor partidului de guvernământ, 25% şi-au exprimat opoziţia faţă de o intervenţie împotriva luptătorilor Statului Islamic.

În al şaptelea rând, relaţia Turciei cu Occidentul este într-o dinamică nouă. Ankara doreşte cooperarea cu Vestul, dar numai în termenii ei. În acest nou context, au apărut noi provocări în regiunea Orientului Mijlociu. Încercarea de a ocupa un loc în Consiliul de Securitate a fost un eşec pentru Ankara. În timp ce, în 2008, avea 151 de naţiuni alături, Turcia a obţinut acum numai 60 de voturi, fiind învinsă de Spania şi datorită influenţelor diplomatice ale Arabiei Saudite şi Egiptului.

În timpul crizei din Siria, nu există indicii că Turcia îşi schimbă abordarea regională, marca AKP – partidul de guvernământ. Yasin Aktakay, adjunctul preşedintelui Comitetului pentru relaţii internaţionale al partidului AKP, declara referitor la atacurile adresate administraţiei de la Ankara cu privire la unele greşeli: „Ce fel de greşeală ar trebui să recunoaştem că am făcut? Greşeala de a fi o ţară democratică, dacă asta este într-adevăr o greşeală, sau greşeala că Turcia respectă drepturile omului dacă şi asta este o greşeală. Nimeni nu poate izola Turcia. Acum însă suntem înconjuraţi de procese nedemocratice în întreaga regiune şi această situaţie face regiunea foarte periculoasă nu numai pentru Turcia.” Uitându-ne la cele întâmplate în Turcia în 2013, demonstraţiile din Parcul Gezi, cenzurarea internetului şi asocierea imaginii preşedintelui Erdogan cu un grup infracţional din preajma preşedinţiei, imaginea unei autentice democraţii turceşti s-a estompat. Abdulkhaleq Abdullah, profesor de stiinţe politice la Universitatea Emiratelor Arabe Unite, declara:

„Turcia a fost un model, dar, la câţiva ani de la Primăvara Arabă, această imagine s-a estompat dramatic. În primul rând, Turcia a trecut de partea Fraţilor Musulmani. În al doilea rând, Erdogan a acţionat împotriva demonstranţilor şi a libertăţilor acestora. Liberalii lumii arabe nu mai iau Turcia ca model”.

Cu toate aceste minusuri, trebuie să nu uităm că Turcia deţine a doua armată ca mărime din NATO, iar aşezarea ţării este una la intersecţia marilor drumuri comerciale şi energetice, motive care îi dau dreptul de a fi declarată putere strategică. Evoluţia contradictorie din ultima decadă a făcut ca Turcia să-şi piardă din strălucirea unei economii emergente puternice.

În 2009, Ankara a ridicat vizele pentru marea majoritate a cetăţenilor ţărilor vecine, devenind un hub al călătoriilor şi al vacanţelor musulmanilor şi nu numai. Tot atunci, venirea triumfală a premierului Erdogan de la summitul de la Davos, din Elveţia, unde l-a insultat pe premierul Israelului, a dus la distrugerea relaţiilor de securitate cu cea mai importantă putere militară din regiune, Israelul.

În 2011, odată cu începerea decăderii regimurilor autoritare din Orient, Turcia a devenit aliatul noilor administraţii islamiste. A fost ceva natural, poate şi datorită faptului că inclusiv preşedintele Erdogan a fost odată închis pentru împrăştierea unui poem islamist, iar partidul lui, AKP, a luptat ani de zile împotriva supremaţiei militarilor. Venirea lui Morsi la putere, în Egipt, a dus la certificarea politicii Ankarei faţă de islamişti. Enhada, partidul de guvernământ în Tunisia, domina noul guvern acum un an. Fraţii Musulmani făceau progrese în Yemen şi Libia, dar şi în Siria. Părea că Orientul Mijlociu nu va mai fi la fel niciodată. Ankara începea o nouă politică, aceea a comunicării cu strada (musulmanii din Orient) peste liderii influenţi ai lumii arabe. După căderea lui Morsi, Ankara a refuzat să-l recunoască pe noul preşedinte al Egiptului, generalul Abdel Fattah Al Sisi, şi astfel Turcia a rămas fără al doilea pivot de securitate reprezentat de Cairo.

Şi în Tunisia s-au produs schimbări semnificative: partidul Enhada a pierdut alegerile. Cred că politicienii de la conducerea Turciei nu au descifrat dinamica sistemului statelor arabe după Primăvara Arabă. Deşi Turcia a evaluat căderea regimului Bashar al-Assad, încă de la începutul izbucnirii revoltelor, în 2010, s-a arătat dezamăgită de evoluţia evenimentelor şi a modului în care aliaţii şi partenerii lor occidentali şi arabi au răspuns acestei crize. Acum, nu numai Assad este în pericol, dar şi Turcia este în pericol. Modul în care Turcia a răspuns provocărilor de la graniţă a reinstaurat puterea militarilor şi a adus, în ciuda opiniilor contrare, procesul de pace cu kurzii în pragul colapsului.

La începutul lui octombrie Parlamentul turc a admis ca trupele proprii să treacă graniţa în Siria, decizie interpretată ca o intrare a Turciei în conflictul cu Siria împotriva Statului Islamic, grupul terorist care a măturat militar Siria şi Irakul. Nicidecum. În preambulul autorizării folosirii trupelor turce în Siria, nu se menţiona Statul Islamic, în schimb se menţiona Partidul Muncitorilor din Kurdistan, inamicul Ankarei din 1984. Preşedintele Erdogan a apărat documentul, declarând că Statul Islamic sau PKK sunt, de fapt, acelaşi lucru.  În concluzie, putem afirma că există două viziuni asupra acestei delăsări, după cum o numesc etnicii kurzi. Pe de o parte, Turcia nu ar vrea să intervină, are alte probleme la care să se gândească, iar Statul Islamic o poate ajuta în mod indirect să le rezolve. Pe de altă parte, Turcia nu ar putea să intervină, din motive geopolitice şi economice. Teama de expansionismul rusesc şi o eventuală luptă pe două flancuri ar prăbuşi statul turc, chiar dacă acesta ar primi ajutor de la NATO sau Statele Unite. Singurul mod, din punctul meu de vedere, prin care Turcia s-ar înrola în armata anti-Statul Islamic şi ar participa în mod activ la planurile de combatere a terorismului reprezentat de aceştia ar fi dacă ar avea asigurări că va fi lovită prin spate de Rusia. Renunţarea la un program de upgradare a flotei turce denotă, în primul rând, frica de o eventuală sancţiune rusească. Vasele NATO, staţionate în Marea Neagră, nu oferă încredere liderilor turci că NATO ar interveni în cazul în care statul turc ar fi victima unei agresiuni. Spirala neîncrederii este mult prea mare în zona Mării Negre. Orice scânteie poate transforma acest loc într-un spaţiu de război.

Siria a devenit piatra unghiulară a relaţiei Turciei cu Rusia şi Iranul. Divergenţele între Turcia şi Rusia au crescut, în ciuda faptului că Moscova furnizează 55% din gazul metan folosit de turci. Răspunsul moderat al Turciei la conflictul din Georgia, din 2008, a demonstrat balansul Ankarei între Vest şi Est. În ciuda prieteniei dintre preşedinţii Putin şi Erdogan, sprijinul primului pentru Assad şi livrarea de arme acestuia şubrezeşte relaţia dintre cele două state. În timp ce preşedintele Erdogan s-a aliniat cu preşedintele Barack Obama în schimbarea situaţiei din Orientul Mijlociu, Putin favorizează status-quo-ul, păstrându-şi partenerii tradiţionali, Siria şi Iranul. Acum, există un moment dificil care va duce la o posibilă deteriorare a relaţiilor Ankarei cu Moscova. Relaţiile economice dintre cele două puteri revin în forţă pe tabla de şah a regiunii în compensarea celor militare. Va rămâne ca administraţia de la Washington, cea prezentă sau cea viitoare, să ia în considerare triunghiul Rusia-Turcia-Iran şi să-l analizeze în contextul celorlalte provocări ale Orientului Mijlociu.