Fac asta din ce în mai vizibil şi apăsat, chiar dacă sunt fie la limita liniei politice afirmate de NATO/UE, fie o încalcă într-o veselie.

Turcia este un asemenea exemplu. Iar ultimul său demers este plin de consecinţe pentru stabilitatea şi ordinea europeană, nu numai a Orientului Mijlociu în sensul că, pe de o parte, a reactivat prevederile unui acord mai vechi de securitate şi asistenţă cu Autoritatea Palestiniană şi, în al doilea rând - lovitură de mari proporţii - surse politice de nivel înalt de la Ankara anunţă că există toate condiţiile pentru a semna cu Autoritatea Palestiniană un acord privind demarcarea comună a zonelor exclusive de exploatare a uriaşelor rezerve de hidrocarburi din zonă, deja revendicate foarte vehement de Israel, Grecia şi de grecii ciprioţi având în spatele lor mari consorţii internaţionale şi, evident, ambiţia lui Macron de a arăta că, totuşi, măcar în exteriorul ţării sale, ar mai însemna ca influenţă şi prestigiu militar, îndeplinindu-şi promisiunea făcută grecilor.

Să le luăm în ordine.

1. Coridorul turco-palestinian securizează toate liniile prezente şi mai ales viitoare de conducte şi transport divers venind din zona Afganistan-Iran- Siria. Este aproximativ acelaşi tip de joc strategic care a stat la baze tratatului între autorităţile de la Ankara şi cele de la Tripoli, cu desenarea unui coridor care să fie implementat şi securizat militar, ceea ce, în cazul de faţă, ar reuşi să extindă teritoriul de interes direct al Turciei în cea mai sensibilă zonă de coastă din Mediterana de Est.

Ca atare, reacţiile imediate ale ambasadorului turc la Ankara: Palestinian Ambassador: We are ready for an Exclusive Economic Zone agreement with Turkey.

Dar ceea ce a trimis un fior de spaimă este interviul dat de unul dintre cei mai importanţi lideri ai HAMAS care, om sincer, nu mai vorbeşte numai despre problema coridorului, ci trece la nivelul superior, „cooperarea cu Turcia în Mediterana de est" ceea ce ar veni în sensul unuia dintre dezideratele politicii lui Erdogan: recunoaşterea rolului de pivot al Turciei în rezolvarea oricărei probleme apărute pe teritoriul pe care-l consideră drept al său de influenţă natură, de la Marea Neagră la Marea Caspică şi până departe în Orientul Apropiat.

2. A doua componentă o reprezintă, cum spunem, invocarea de către Ankara a Pactului de securitate semnat de Erdogan şi Autoritatea Palestinian în 2018, demers aprobat pe 8 iunie 2021 de către Consiliul Naţional de Securitate. Acest acord oferă Turciei posibilitatea de a pune la dispoziţia palestinienilor facilităţile Academiei de jandarmerie şi gardă de coastă pentru antrenamentul trupelor palestiniene. Acordul acesta are prevederi asemănătoare cu cel semnat cu Libia şi observatorii se întreabă acum cât de departe vor merge aceste similarităţi adică, mai precis, ce forţă militară este gata să deplaseze Turcia în zonă. Iată de ce îngrijorarea este mai mult decât justificată deoarece, practic, zona de coastă a Israelului poate fi prinsă între nave trimise să protejez zona turcă din nord şi cea palestiniană din sud...

Lanţul problemelor s-ar putea amplifica pe măsură ce acelaşi tip de raţionament, adică un alt acord prin care să se acorde protecţia corespunzătoare a unor tehnologii noi şi performante oferite Libanului, din acel moment mutând interesele sale de securitate în aceeaşi direcţie a Turciei. Pe această bază să fie unificate temporar şi mişcările paramilitare, lucru mişca uşor cu acordul pe sponsorilor iranieni şi sirieni. Poate, de ce nu, aproximativ pe aceea şi logică, Turcia ar putea repeta oferta în direcţia Irakului, acolo unde sponsorii iranieni au continuat să susţină paramilitarii locali dar nu poate susţine o activitate economică de mari dimensiuni.

Aparent uşor de ghicit care va fi reacţi dură de apărare a Israelului, din ce în ce mai tare confruntat cu urmările negative ale faimosului plan pentru Orientul Apropiat însăpilat pe repede-înainte de Administraţia Trump. Rupturile sunt mai multe şi mai grave decât vă puteţi imagina. Vă invit să citiţi o analiză excelentă făcută de un exponent al aripii conservatoare din politica israeliană, difuzat de Begin-Sadat Centre for Strategic Studie. Semnatarul este dr. Mordechai Kedar, acum cercetător în cadrul acestei instituţii dar care vorbeşte şi după cei 24 de ani petrecuţi în direcţia de informaţii a armatei israeliene.

Ipoteza de la care pleacă articolul ilustrat cu o fotografie care aminteşte de întâlnirea Biden-Abbas nu este deloc comodă, este chiar explozivă:

De când a preluat Casa Albă, administraţia Biden a intrat în contact cu liderii palestinieni, încurajată şi sprijinită de israelienii de stânga care vor ca un Stat Palestinian să apară cât mai curând posibil“. Marea sa îngrijorare este că Biden ar intenţiona să retrimită problema relaţiei israelo-palestiniană în zona diplomatică în loc să se continue politica Trump de tăcere completă în momentul accelerării şi amplificării atacurilor israeliene.

Cert este un singur lucru: actuala mişcare a Turciei, eventuala încheiere a unui acord extins pentru recunoaşterea şi protecţia unor zone economice exclusive redesenate şi extinse poate oricând constitui un casus belli.

Şi este la fel de cert că coate statele din zonă vor reacţiona deoarece accesul la mare este în sine un atu strategic, iar reflexele unui conflict s-ar putea întinde şi cuprinde într-un fel sau altul şi Canalul de Suez.

Pe de altă parte, apare o a doua temă: cât şi unde se va opri ambiţia lui Erdogan de a continua - şi până unde - frontierele noului său Imperiu Albastru pe care, dincolo de Marea Neagră, spun unele surse, ar vrea să-l prelungească în Ucraina...