O decizie care este în primul rând una de politică generală şi care, în orice caz, nu priveşte numai zona Ucrainei ci repoziţionează discuţiile reale (precum şi mizele negocierilor intense în curs în acest moment) în spaţiul larg al schimbărilor de paradigmă din Orientul Apropiat, estul Mediteranei şi nordul Africii.

Prima noutate (anunţată după încheierea convorbirilor de Alexander Nowak, primul ministru adjunct al Federaţiei Ruse (este că cele două părţi au convenit asupra unui sistem parţial de plată în ruble pentru gazul rusesc, concesie majoră a Turciei la cererile presante ale Moscovei şi o sfidare directă a sancţiunilor decise (cam fără speranţe) de liderii occidentali reuniţi la Bruxelles dar neurmate în practică de un bloc occidental de decizii reale la nivelul unora dintre ţările UE. Chestiunea este deja complicată şi ar putea da naştere, dacă cineva s-ar ţine de principii, de reacţii restrictive din partea Comisei Europene, asta în cazul în care mai poate impune condiţionări în domeniu.

Dar asta nu este decât o mică părticică a discuţiilor care, cum spunea preşedintele Erdogan, „au dus la deschidrea unei pagini noi în relaţiile dintre Turcia şi Rusia” referindu-se în primul rând la temele deschise, adică transporturi, agricultură, turism şi industria de construcţii, ceea ce are sens ştiind că Turcia este una dintre cele şapte state din regiune care au refuzat de la început să se alinieze la pachetele succesive de sancţiuni menite să penalizeze şi să izoleze Rusia ca răspuns la invadarea Ucrainei.

Dar numai despre asta e vorba? Ar fi totuşi prea puţin deoarece cei doi, alături de Iran, sunt deja de mai mult timp actorii care îşi stabilizează poziţiile nu numai în Siria, ci şi în Orientul Apropiat, profitând la maximum de plecarea americanilor şi occidentalilor din Afganistan. Înfrângerea totală, dureroasă şi costisitoare de acolo a pus nu numai capăt prezenţei occidentale în Afganistan, dar a determinat şi motivat o recrudescenţă, ajunsă acum la cote foarte importante, a unei acţiuni purtate în subsolul politicii regionale de Iran şi forţele aliate în primul rând din Irak şi Liban.

Priviţi la ce se petrece acum în Liban (unde promisiunile franceze au eşuat ca oricare dintre iniţiativele acestei ţări de a stabiliza vreo ţară, începând cu Mali, eşecul cel mai dureros pentru armata şi diplomaţia de la Paris). Uitaţi-vă la ce se întâmplă în aceste momente în Irak, ţara care s-ar putea, extrem de curând dacă lucrurile de acolo îşi păstrează acelaşi sens de evoluţie, să fie ultimul şi simbolic cel mai important bastion din cele abandonate de americani care au descoperit, după câte sacrificii, că le este imposibil să mai menţină fără riscuri imense, o forţă simbolică agreată cu guvernul pro-occidental de la Bagdad, asediat la propriu de militanţii  din unităţile paramilitare şiite ale clericului pro-iranian al-Sadr care se vede deja Lider Suprem.    

Foto: Asaltul asupra Parlamentului de la Bagdad de către militanţii şiiţi

Acesta să fie rezultatul marii înţelegeri între Iran şi cei doi parteneri strategici ai săi, Rusia şi Turcia, adică lăsarea unei porţi strategice pentru Teheran înspre Mediterana la schimb cu cea pe relaţia Nord-Sud a conductelor care leagă Rusia de porturile iraniene din Golf?  Dacă da, atunci discuţia de acum de la Soci priveşte într-adevăr domeniile la care s-a referit documentul final, dar în contextul unei spaţiu de cooperare regională cu Turcia care să devină în viitorul apropiat membru BRICS odată cu aliatul şi prietenul iranian şi, evident, împreună cu partenerii menţionaţi de sursele bine informate, adică Egiptul şi Arabia Saudită.

Pieţele europene relevante presează în continuare pentru reluarea Acordului nuclear cu Iranul şi speră că, într-un final cât de cât apropiat, vor putea fi reluate operaţiuni comerciale normale cu Irakul şi să profite, ca în trecut, de reţeaua de conducte din Turcia şi de preţurile acelea preferenţiale dintr-un trecut deloc îndepărtat.

Deocamdată, ce are loc acum în Irak este, cred eu, capitolul final al aventurii începute pe baza informaţiilor oferite de britanici, minciuni recunoscute tardiv de Tony Blair şi Colin Powell, Tardiv pentru că tragedia se produsese, au murit oameni degeaba şi au fost puse bazele a ceva realmente foarte costisitor pentru Occident, adică extinderea influenţei iraniene şi radicalizarea anti-americană.

Se poate ca asta să continue şi să debalanseze pieţele de putere din Maghreb şi în general din Africa, acolo unde, de decenii, s-au mutat centre de comandă ale Al Qaeda şi ISIS? Dacă vă mai uitaţi la lista de domenii deschide colaborării de Erdogan şi Putin veţi vedea că sunt cele în care se caută un răspuns pentru rezolvarea setului de crize de acum. Este un tip de pact contra-ofertă strategică a unui spaţiu care devine rapid totalmente conflictual cu Occidentul sau, dimpotrivă, pot fi crezute mesajele negociatorilor de la Moscova cum că aşa se clădeşte spaţiul în care se va putea clădi împreună China, lăsându-i pe europeni liberi să judece, mai ales după această iarnă, care sunt costurile evoluţiei democratice pe pieţe absolut libere?  Căci nu este o întâmplare că Zelenski cere tocmai Chinei să intervină la Putin pentru a domoli asaltul armatei sale în Ucraina, parte a unei viitoare posibile negocieri deloc imposibile. Depinde cine este agreat să stea la masă şi, în consecinţă, fiecare dintre cei realmente puternici în zona noastră geografică extinsă îşi pregăteşte argumentele.