1. A avut loc o încercare de preluare a puterii în Turcia, iar istoria acestui stat dezvăluie mai puţină democraţie decât am fi obişnuiţi să credem, dacă analizăm puterea poporului strict din punct de vedere formal. De aceea, ce se întâmplă în aceste zile este o luptă pentru putere care cuprinde mai multe tentative sau chiar lovituri de stat. A scoate militari şi tehnică de luptă înseamnă lovitură de stat militară, a demite şi / sau aresta magistraţi, militari, înalţi funcţionari publici, poliţişti şi alte persoane care se opun partidului de guvernământ reprezintă lovitură de stat civilă.

2. Aceste mişcări militare şi politice sunt un perfect studiu de caz, care este acum analizat în detaliu de partidele politice ale lumii întregi, de ministere ale afacerilor externe, precum şi de toate structurile de forţă existente pe plan global. Toată lumea caută să vadă ce s-a greşit, ce trebuia făcut mai bine şi unde ar trebui să se îmbunătăţească calitatea actelor de executare a loviturii de stat, sau modalităţile de răspuns, după interesul specific fiecărui analist. Se pare că şi în România există astfel de analize, formulate unele direct la televiziune, poate şi pentru că avem diferite modalităţi de comparaţie – scena „veniţi şi apăraţi televiziunea şi cuceririle revoluţiei” pare că a fost repetată şi în Turcia, iar problemele pe care justiţia le-a avut şi le are cu clasa politică par a fi fost analizate temeinic şi peste Marea Neagră, trăgându-se cele mai proaste concluzii.

În Turcia actuală trebuie avute în vedere două mari rivalităţi:

3. Prima este aceea între grupul din jurul preşedintelui Erdogan şi elita militară a ţării. Concret, armata turcă nu este doar importantă sub aspect politic – practic de când există turci în Asia Mică şi Europa – ci şi economic. Elita militară turcă are interese economice mari în multe zone, atât sub aspect instituţional – pentru că obţin venituri pentru forţele armate – cât şi personal, comandanţii militari folosind funcţiile de conducere şi pentru a realiza venituri proprii consistente în diferitele sfere ale economiei. Politica grupării Erdogan – şi a AKP în general – de a înlocui comandanţii în ultimii ani nu a avut ca scop doar lupta pentru islam sau laicitate, ci şi beneficiile financiare care decurgeau din volumul contractelor care se puteau încheia instituţional sau în nume propriu. Lupta pentru putere are în Turcia şi o pronunţată dimensiune bănească, relevată şi de scandalul înregistrărilor lui Erdogan, care vorbeşte de mită de ordinul milioanelor. Lupta pentru putere a produs acele înregistrări, dar faptele există, iar preşedintele (atunci premier) a confirmat corecta înregistrare a vorbelor sale.

Între elita militară turcă şi gruparea din jurul lui Erdogan au avut loc adevărate războaie comerciale, cu mize băneşti de ordinul sutelor de milioane de dolari, care acum par a se încheia cu o victorie a AKP. Înlocuirea de comandanţi militari se face după o listă în care sunt cuprinşi cât mai mulţi din cei ce au stat în calea planurilor preşedintelui, iar acum se încearcă obţinerea controlului complet şi fără a mai putea fi înlăturat vreodată nu doar asupra armatei, ca instituţie a apărării statului faţă de inamicul extern, ci şi ca actor major în economia turcă.

4. A doua rivalitate este în cadrul mişcărilor care propagă islamul ca forţă motrice a Turciei. Nu este doar o singură mişcare, dar aici AKP are partea leului. Dintre toate grupările, cea mai interesantă şi cu potenţial de a ajunge la putere este aceea numită Hizmet, a lui Fethullah Gulen. Trebuie înţeles că rivalitatea dintre cele două s-a manifestat mai ales după ce banii au început să curgă, în temeiul preluării puterii în guvern de către AKP. Dacă partidul condus de Erdogan se bazează în special pe oamenii mai puţin înstăriţi şi care nu au neapărat un nivel de educaţie strălucit, mişcarea Gulen se concentrează preponderent asupra intelectualilor. Cele două sfere nu se armonizează uşor nicăieri în lume, iar cu atât mai puţin într-o ţară care s-a dezvoltat uriaş mai ales în ultimele două decade, pentru că nu a fost timp de imaginare a unui modus vivendi adecvat nevoilor ambelor părţi.

Ambele grupări vor puterea, doar că una este mai subtilă, mai discretă şi mai rafinată –  Hizmet, iar cealaltă este mai aspră şi mai agresivă – AKP. De observat că a doua nu se poate dispensa complet de prima, AKP având o mai redusă acceptare la elita intelectuală a ţării, iar de aceea oamenii cu studii din mişcarea Gulen au reuşit să joace un rol important în instituţiile publice în care au intrat. Pentru AKP este important să îşi creeze şi consolideze un grup mare de intelectuali proprii, pentru a nu fi nevoit să apeleze la alţii, care nu îi sunt totalmente loiali. Cum fără intelectuali de vârf o ţară nu se dezvoltă, este necesar pentru AKP să aducă cele mai importante creiere în interiorul partidului, pentru ca acestea să nu li se opună cu toată inteligenţa de care sunt capabili.

Scopurile AKP şi Hizmet sunt asemănătoare: putere şi mai mult islam în societate, doar că mijloacele folosite sunt diferite. Conflictul între cele două grupări va mai dura, iar în el se vor implica nu membrii acestora şi militarii, ci şi alte grupări care doresc un rol mai accentuat al islamului în statul turc. Deoarece armele se pot procura foarte uşor în această ţară, este evident care vor fi limitele sângeroase ale acestei confruntări.

5. Faptul că Erdogan şi AKP îl acuză pe F. Gulen de toate relele este contraproductiv, deoarece creşte loialitatea membrilor Hizmet faţă de liderul lor. Erdogan nu îşi poate imagina ce s-ar întâmpla dacă Gulen ar veni de bunăvoie peste câteva zile în Turcia, asumându-şi practic o poziţie de martir / victimă din momentul coborârii din avion. Un astfel de deţinut este mai periculos în închisoare în Turcia, decât în afara ţării. S-ar putea astfel cristaliza mai uşor o opoziţie populară contra lui Erdogan personal, care nu ar putea fi învinsă de nimic.

De asemenea, este o eroare să ceri în diferite state închiderea şcolilor mişcării Hizmet. Ele funcţionează după normele juridice ale acelor ţări, iar dacă legislaţia educaţiei este respectată, statul turc nu are de ce să se impacienteze, deoarece niciun stat nu acceptă şcoli sau univeristăţi cu propagandă pentru război sau tulburări sociale. În România cel puţin, ar fi culmea să creadă că s-ar putea închide, deoarece în bună măsură copiii multor lideri politici, parlamentari, membri ai guvernului învaţă în şcolile pre-univeristare ale Hizmet, inclusiv copiii miniştrilor Educaţiei din ultimii ani, care au demonstrat astfel încă o dată câtă încredere au în sistemul pe care l-au condus.

Turcia, încotro?

6. Ce se întâmplă în aceste zile în Turcia este urmărit cu mare spaimă de liderii politici din statele autoritare sau dictatoriale, care se întreabă odată în plus: „mi se va întâmpla şi mie la fel?”. Statele autoritare îşi menţin liderii prin exacerbarea forţei militare, a poliţiilor vizibile şi invizibile, dar acest lucru nu garantează nicidecum că şefii acestor instituţii de forţă nu vor încerca să organizeze ceva împotriva liderilor politici, fie doar cu ajutorul structurilor pe care le conduc, sau alături şi de alte componente ale sistemului de apărare şi siguranţă. Asia are mai multe astfel de state aflate în faţa acestei probleme, iar viitorul permite să anticipăm o creştere a paranoiei conducătorilor politici, care va duce la demiteri, lovituri de culise şi intrigi. Încă o dată, se poate observa diferenţa dintre Europa cea majoritar loială statului de drept şi democraţiei, relativ la situaţia celorlalte continente.

7. După un conflict dur cea mai eficace metodă pentru a păstra pacea este a ierta duşmanii, iar nu de a-i pedepsi pe cât mai mulţi dintre oponenţi. Oponenţii au familii şi prieteni, care nu vor ierta suferinţa produsă, şi care vor căuta răzbunarea, indiferent de costuri uneori. Introducerea pedepsei cu moartea înseamnă să te sinucizi, neştiind însă momentul în care mâna altuia va duce la îndeplinire sentinţa pe care singur ţi-ai stabilit-o. În plus, caută să nu îi umileşti pe învinşi, deoarece onoarea este ultimul reazăm al omului – atacul la onoare atrage riposte la fel de aspre sau chiar disproporţionate. Un învins ştie că a fost învins, iar dacă este iertat şi protejat de furia învingătorilor, va deveni loial celui care a oferit mâna protectoare. În multe situaţii istoria a arătat că mari alianţe au fost realizate din foşti duşmani, în care unul fusese la un moment-dat învingător, şi care i-a oferit învinsului o poziţie care i-a permis acestuia din urmă să îşi dovedească pe deplin utilitatea.

Cum cei umiliţi sunt militari de carieră în principal, ei atrag ura întregului corp profesional militar, deoarece înţeleg că rolul lor social s-a redus la aproape nimic în faţa celor pe care ei îi protejează. Aceste umilinţe, fără deosebire de grad îi va face pe militarii turci – dar şi din alte ţări – să se gândească: „dacă un general cu patru stele este bătut şi apoi umilit în faţa presei, noi, care avem grade mai mici, deci protecţie mai redusă, ce vom suporta din partea membrilor sau susţinătorilor de partid?” Moralul a fost serios afectat, dar nu într-atât încât să se uite ideea de răzbunare, care va veni mai devreme sau mai târziu. Dacă în 1980 au fost 650.000 de arestaţi şi alte milioane de persoane afectate, este clar că în momentul în care mai mulţi militari se vor uni pentru a distruge AKP şenilele tancurilor vor trece peste orice baricadă sau om viu care va îndrăzni să li se opună. Când ai 2.500 de tancuri la dispoziţie, este clar cine pierde puterea. Decapitarea soldaţilor făcută de membri ai AKP va fi plătită scump şi cu mai mult sânge.

8. Economic, Turcia va suferi mult, pentru că acest comportament agresiv împotriva rivalilor partidului de guvernământ nu încurajează investiţiile. Mai mult, o declaraţie de tipul celei făcute de John Kerry, potrivit căreia nerespectarea statului de drept şi democraţiei poate atrage consecinţe asupra calităţii de membru în NATO înseamnă de fapt că s-a retras o bună parte a garanţiei SUA asupra Ankarei, iar acest lucru contează mult în sfera economiilor lumii.

Cum Turcia contează în economia zonei Mărilor Negre şi Mediterane, problemele Ankarei se vor repercuta şi asupra economiilor statelor vecine. Bursele din zonă nu vor cunoaşte creşteri, iar anumiţi investitori vor pleca din ţările care înconjoară Turcia, din motive de nesiguranţă a întregului climat zonal. România va fi şi ea afectată, şi trebuie găsite modalităţi de suplinire a pierderilor economice pe care le vom avea, inclusiv pe plan bilateral.

9. Turcia nu poate singură rezista presiunii diferiţilor adversari pe care îi are, deoarece are atât de multe vulnerabilităţi interne, iar acum toţi duşmanii ei vor ataca şi mai mult atât din exterior, cât şi din interior, pentru a slăbi pentru multă vreme puterea regională a Ankarei. În absenţa unei reconcilieri rapide şi profunde între AKP şi militari, poziţiile Turciei se vor prăbuşi în zonă, iar dintre toţi, kurzii vor avea cel mai mult de câştigat.

În plus, la Marea Neagră se va resimţi puternic reducerea prezenţei armatei turce – o forţă militară astăzi puternic afectată moral – ceea ce obligă România şi statele din zonă să adopte măsuri de înarmare suplimentară pentru a suplini golurile în sistemul defensiv naţional. E timpul să dăm bugetului înzestrării armatei ceea ce îi aparţine, recrutării de soldaţi ceea ce trebuie, iar educării populaţiei pentru apărare ceea ce este obligatoriu de făcut în aceste vremuri dificile.

10. România trebuie să realizeze acum trei lucruri: să se doteze foarte repede cu armament necesar acestor timpuri complicate, să înceapă să elimine neaveniţii şi incompetenţii din toate structurile politico-economico-administrative care trag în jos ţara şi să promoveze o dată în plus şi mai apăsat ca oricând etica şi statul de drept la nivelul societăţii, astfel încât toţi cetăţenii acestei ţări să beneficieze de un stat performant, articulat, în care să vrei să trăieşti şi să performezi.