Testele nucleare ale Coreei de Nord demonstrează eşecul diplomaţiei americane

Testele nucleare întreprinse de Coreea de Nord încearcă să combată „mişcările frenetice agresive ale duşmanului”

De când Coreea de Nord se află în centrul atenţiei pentru că a efectuat cel de-al treilea test nuclear, prea puţine s-au spus despre cum s-a ajuns în aceast punct critic. În plus, reacţia Phenianului la înăsprirea sancţiunilor ONU nu face decât să sublinieze eşecul diplomaţiei americane în faţa inamicului său, arată o analiză „Foreign Policy in Focus“.

Examinarea politicii agresive a lui Barack Obama împotriva Coreei de Nord şi a consecinţelor acesteia este crucială pentru înţelegerea faptului că demonstraţiile de putere militară sunt singurele căi de comunicare pe are SUA le are cu Coreea de Nord în acest moment, subliniază un articol din publicaţia citată, scris de Hyun Lee, membră a campaniei naţionale pentru sfârşitul războiului coreean şi Christine Hong, membră a consiliului executiv al Institutului de politică coreeană.

Jocurile de război şi „răbdarea strătegică“

În timp ce Coreea de Nord plângea încă moartea lui Kim Jong-Il, SUA şi Coreea de Sud au văzut o oportunitate de a pune presiune pe nord-coreeni şi de a facilita ceea ce se prefigura în Occident de două decenii, prăbuşirea regimului nord-corean.

La un an de la moartea lui Kim Jong-il, Coreea de Nord s-a pregătit pentru o nouă confruntare. Pe 17 august anul trecut, noul lider al Coreei de Nord, Kim Jong-un, a vizitat două dintre cele mai sudice insule ale Coreei de Nord, pentru a da ordine directe soldaţilor care păzeau graniţa ţării.

Cum una dintre insule a fost ţinta unor atacuri din partea Coreei de Sud, nord-coreenii au răspuns cu un atac cu rachete asupra Insulei Yeonpyeong, iar tânărul Kim şi-a instruit soldaţii pentru un contra-atac, chiar dacă ar fi ca numai un singur proiectil să atingă pământul nord-coreean.

În acelaşi timp, 80.000 de trupe americane şi sud-coreene s-au unit într-un exerciţiu de forţă miliatară, chiar în ziua în care Kim a vizitat graniţa de sud a ţării sale. Pentru prima oară, acest exerciţiu a implicat şi o simulare de atac a unităţilor de artilerie sud-coreene faţă de Coreea de Nord.

Cele mai sigure semne care dau de înţeles că Războiul celor două Corei nu s-a sfârşit sunt aceste exerciţii anuale costisitoare şi provocatoare, pe care rareori americanii le văd ca fiind centrul politicii externe a lui Obama în Asia de nord-est. Cu toate acestea, sub masca „răbdării strategice“, prin care se creează falsa impresie că aşteaptă şi nu face nimic, SUA se apropie periculos de un război în Coreea, atrage atenţia „Foreign Policy in Focus“ (FPIF).

Orientarea spre Asia-Pacific

Adresându-se Adunării Naţionale australiene în noiembrie 2011, preşedintele american a confirmat o schimbare a priorităţilor geostrategice americane. „Fiind cea mai rapidă zonă de dezvoltare din lume şi sursa a mai bine de jumătate din economia globală, zona Asia-Pacific este crucială pentru atingerea priorităţii mele de a crea locuri de muncă şi oportunităţi pentru poporul american“, declara Obama.

SUA au început deja să reînvie o reţea de baze navale sau aeriene vechi din Australia, Filipine, Vietnam sau Thailanda, şi să îmbunătăţească legăturile cu aliaţii tradiţionali precum Coreea de Sud şi Japonia.

În contextul în care Statele Unite privesc spre Asia ca la cea mai valoroasă sferă de influenţă, Coreea de Nord joacă rolul unui „duşman convenabil“, justificând astfel prezenţa militară a SUA în zonă, mai scrie publicaţia citată.

„Răbdarea strategică“ a SUA a făcut ca răbdarea liderului nord-coreean să ajungă la o limită. „Răbdarea noastră are anumite limite. Nu vom rămâne simpli spectatori la mişcările frenetice agresive ale duşmanului, ci vom face toate eforturile posibile pentru a proteja destinul ţării şi al naţiunii“, declara tănărul Kim în august anul trecut. Dacă va fi provocată, Coreea de Nord nu numai că se va apăra, ci ar şi acţiona decisiv pentru reunificarea peninsulei, a mai adăugat el.

În august 2012, după ce a analizat istoria negocierilor cu SUA, Coreea de Nord a concluzionat că nu a avut altă alegere decât să-şi întărească programul nuclear ca factor de descurajare şi de contracarare a schimbării de regim din SUA.

Primul an de pace

În urmă cu două decenii, Bill Clinton a decis să nu atace Phenianul şi a încercat să convingă Coreea de Nord să renunţe la ambiţiile sale nucleare. Negocierile au dus la îngheţarea producţiei de plutoniu din partea Phenianului, asta până când George Bush a spus despre ţară că face parte dintr-o „axă a răului“.

De atunci, nici politica de agresiune a lui Bush, nici aşa-numita răbdare strategică a lui Obama nu au reuşit să stopeze programul nuclear al Coreei de Nord. Dimpotrivă, Phenianul a continuat să îmbogăţească uraniu şi a lansat cu succes un satelit pe orbită.

Anul 2013 marchează 60 de ani (un ciclu complet de viaţă în tradiţia coreeană n.red.) de la semnarea Convenţiei de Armistiţiu care a pus capăt luptei, dar şi nu războiului coreean. Pentru a marca trecerea unui ciclu de viaţă definit de război, activiştii coreeni ai păcii au numit anul 2013 „Primul an de pace“.

Pacea autentică, nu războiul, este singura bază durabilă a relaţiilor dintre SUA şi Coreea de Nord şi singura cale de a pune capăt războiului coreean, conchide FPIF.