Te voi şterge de pe faţa pământului, nimeni nu-şi va mai aduce aminte de tine, te scot din istorie!

Toţi dictatorii lumii au spus asta. Toţi satrapii sângeroşi din istoria lumii şi-au visat adversarii şterşi din memoria istoriei. Şi toţi au încercat s-o şi facă, indiferent de epoca istorică, folosind acelaşi principiu anihilator: le-au şters imaginea după ce i-au condamnat la moarte, pe ei şi orice membru al familiei lor apropiate sau îndepărtate.

Le-au şters cu grijă numele din anale, au dărâmat şi au ars bibliotecile unde le erau cărţile sau, în funcţie de situaţie, au dărâmat monumentele ridicate în cinstea memoriei acestora sau inscripţiile care-i pomeneau. Desfigurarea asta simbolică a istoriei semnaliza că memoria, pe termen scurt, mediu şi mai ales lung şi foarte lung, poate fi definitiv influenţată prin modificarea exemplară şi totală a trecutului. Chiar să şi vrem, de cine ne-am putea aminti dacă toate urmele lor au fost şterse şi toţi martorii căsăpiţi într-un holocaust perfect organizat?

Pentru epoca modernă, toate echipele de propagandă ale marilor dictatori, inclusiv în zilele noastre, au fost profund impresionaţi de amploare şi tehnica aproape de perfecţiune (absolut senzaţională pentru timpul respectiv şi mijloace tehnice cu care se lucra) a echipelor speciale de propagandă care lucrau direct pentru Stalin şi a căror misiune unică era de a „curăţa“ fotografiile oficiale de prezenţa unora dintre tovarăşii săi de luptă şi acţiune revoluţionară, deveniţi între timp duşmani exponenţi ai ocultei contra-revoluţionare. Aşa e, deoarce echipele respective au invetat, avant la lettre, un Photoshp agresiv şi implantat extrem de eficient.

Pentru memorie, iată două dintre trucajele celebre. Prima fotografie este realizată în 1937 şi-l înfăţişează pe Stalin împreunăm cu Nikolai Ejov, în acel moment şeful NKVD. A doua fotografie, cea trucată, îl arată doar pe Stalin, deoarece Ejov fusese demis din postul său, acuzat de trădare şi executat un an mai târziu.

Al doilea set de fotografii reprezintă o echipă a cărei componenţă se reduce succesiv, odată cu dispariţia protagoniştilor, deveniţi inamicii lui Stalin în momentul în care s-a declanşat mare mişcare de „curăţare ideologică“ în Armata Roşie. Rivalii dispar din fotografii, dispar din istorie, rămâne singurul care trebuie să fie amintit etern, eroul revoluţiei proletare care a fost mai rapid decât toţi şi a reuşit să-şi împuşte la timp rivalii.

Mi-am amintit toate astea auzind ce se întâmplă acum în Turcia, aliata noastră strategică, unde ministrul Educaţiei în persoană se laudă în faţa lumii cu o realizare impresionantă, demnă de geniul predecesorilor săi: doar în trei ani, a reuşit să scoată din biblioteci şi să ardă 301.878 cărţi legate într-un fel sau altul de predicatorul Fethullah Gulen, acuzat de Erdogan (fostul său prieten şi aliat politic) de a fi plănuit încercarea ratată de lovitură de stat de acum trei ani. Ştirea este confirmată de cotidianul Hurryiet, care spune că distrugerea cărţilor respective s-a datorat faptului că au fost publicate de edituri condamnate la rândul lor în cadrul marelui proces de epurare.

Există un site specializat în prezentarea exceselor de acest gen, se numeşte Turkey Purge şi acolo găsim, publicat în urmă cu o săptămână, un articol în care, după ce este relata episodul de acum şi care este preluat de marile publicaţii din întreaga lume, se reaminteşte faptul că nu este un fenomen nou. Încă din 2016, au fost interzise cărţi de matematică deoarece conţineau iniţialele lui Gullen în formularea unei probleme de matematică în care se spunea „...de la punctul F la punctul G...“. În acelaşi an 2016, cotidianul Birgun Daily afirma că au fost distruse cel puţin un milion opt sute de mii de exemplare ale unui manual şcolar în care se menţiona cuvântul „Pennsylvania“ sau numele unor ziarişti interzişi pe piaţă. Cărţi distruse înainte de începerea anului şcolar şi al căror tiraj a fost integral retipărit fără a include cuvântul interzis. De ce interzis? Pentru că acolo îşi are acum domiciliul duşmanul Gulen. Şi în manualul respectiv era vorba despre un autor, James Michener, şi se dădea Pennsylvania drept loc de naştere. Ghinion! 

Tot astfel par să stea lucrurile şi în cazul a doi ziarişti care par să fie consideraţi duşmani ai regimului şi, în consecinţă, ai lui Erdogan personal. Can Dundar sau Ali Colak sunt printre numele care, apărute din neatenţie în manualele şcolare, au determinat scoaterea acestora din circuit şi topirea lor imediată.

Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA-EFE

Nebunie curată?

Nu cred. Mai degrabă este vorba despre o acţiune concertată a urii unor oameni, deţinători pasageri de putere, împotriva principiului libertăţii de expresie sub toate formele sale, condamnând tot ceea ce nu este perfect conform şi nu se spune ordinului de a fi perfect linear şi supunerea faţă de formulele acceptate oficial drept „valori demne de urmat“. Astfel apar evenimente altfel imposibil de explicat, totuşi legate de acelaşi fir conducător al intoleranţei: arderea unor cărţi SF în Polonia de către preoţi polonezi revoltaţi de mesajele din Harry Potter, distrugerea monumentelor unice în istoria lumii de la Tombouctu sau Bamyan sau a bibliotecilor de la Alep, devalizarea altor biblioteci bănuite de a adăpost cărţi comuniste, etc. Dar adevărata formă supremă de putere dictatorială a fost şi va rămâne distrugerea memoriei predecesorilor în stilul ultimilor împăraţi romani care distrugeau statuile predecesorilor lor pentru a rămâne singura imagine de zeu în viaţă la care se putea închina populaţia sau ceea ştim că a făcut puterea comunistă de tip absolutist cu imaginile Conducătorilor, Kim, Saddam sau Ceauşescu, cele aruncate mai apoi de pe socluri.

Dar există, deasupra tuturor, modelul de neatins: împăratul chinez Qin Shi Huang care, la sfaturile consilierului său Chen Yuaue, a devenit profund convins că „istoria putea fi influenţată negativ de trecut“ şi, ca atare, o ordonat distrugerea tuturor analelor şi lucrărilor aflate în bibliotecile şi arhivele din ţară (cu excepţia celor din dinastia Qin). Au dispărut toate manuale de medicină, agricultură, toate tratatele de filozofie şi morală confucianiste, toate cărţile lui Lie Zi şi Lao Zi au fost înscrise pe lista celor interzise. Doar posedarea uneia dintre cărţile „trecutului“ era pedepsită cu moartea.

Există o morală a poveştii? Poate este chiar povestea finalului vieţii împăratului Quin Shi Huangdi. Era obsedat de ideea de moarte, astfel încât a adus în capitală pe toţi cei care îi promiteau un elixir de imortalitate. A auzit vorbindu-se despre „nemuritorii“ care trăiau pe un munte la depărtare de doar 40 km de palatul său. I s-a spus că poporul „nemuritorilor“ deţinea acest secret pe care-l transmiteau doar sub formă orală şi care, după cum i-au spus magicienii săi, nu era altceva decât un elixir de nemurire. A încercat în zadar să-i cheme pe „nemuritori“: le-a construit un drum drept până la palat, apoi le-a construit un drum de piatră cu 38.000 de trepte de la baza muntelui până în vârf, apoi s-a dus personal la faţa locului. Nu s-a întâmplat nimic aşa că, furios, apus ca tot muntele să fie vopsit în roşu, culoarea portată de condamnaţi. Furia nu i s-a oprit aici şi, ca pedeapsă împotriva zeilor, naturii şi oamenilor, a ordonat chiar ca muntele să fie distrus (ceea ce a provocat moartea a peste 700.000 de muncitori). Apoi a auzit vorbindu-se de alţi „nemuritori“ care locuiau pe o insulă îndepărtată. Dă ordinul să fie construită o navă gigantică de 200 m lungime pentru a-i aduce cu forţa. Nava pleacă şi nu se va mai întoarce niciodată.

În fine, găseşte un magician în care, ciudat, are totală încredere, astfel încât acceptă ca acesta să-i producă opt „perle roşii“ care, fiecare, trebuiau să-i asigure şase ani de viaţă. Erau umplute cu cinabru (sulfură de mercur) şi este foarte probabil să fi contribuit decisiv la moartea sa rapidă. Şi totuşi a rămas nemuritor ajutat de „armata războinicilor“ făcuţi din lut ars şi care populează pentru veşnicie mausoleul său uriaş (56 km pătraţi), neexplorat nici acum în întregime.

Dar, uitându-mă în jur, mi-e teamă că nu sunt destul de multe cărţi de ars pentru câţi dictatori cu aspiraţii eterne avem prin preajmă şi, mai ales, câţi duşmani ar vrea ei să distrugă. În fine, pentru a ne întoarce la Turcia, oare câte cărţi ar mai trebui arse pentru a se ostoi furia lui Erdogan?