Tancurile care impun democraţia

Tancuri ale Armate in fata Palatului Prezidential din Egipt

Există nişte canoane ale democraţiei pe care toţi binevoitorii corect politici ai lumii occidentale le-au predat fără încetare lumii noi, cea născută după căderea Cortinei de Fier din tenebrele dictaturilor comuniste. Sau, dincolo de Europa, din umbra dictaturilor de tot felul.

Principiul fundamental era cel al statului de drept cu instituţii precis desenate şi cu puteri la fel de clar definite, totul existând în sistemul politic caracterizat de existenţa unei legitimităţi date de alegeri libere şi democratice.

Era de aşteptat, conform canoanelor, ca intervenţia armatei egiptene pentru a da jos un preşedinte ales democratic, să pună o oarece problemă liderilor lumii occidentale. Nu s-a întâmplat deloc aşa, nici acum şi nici în alte cazuri absolut similare petrecute în Africa ultimilor ani. A prevalat raţionamentul, desigur important şi de vital, al nevoii de a reacţiona împotriva unui val de islamism fundamentalist care a cuprins Egiptul, laolaltă cu multe dintre ţările din Maghreb şi Orientul Apropiat.

În plus, indirect dar cu foarte multă precizie, s-a transmis şi un mesaj clar şi Turciei dar şi altor ţări din zonă, unde armata ar putea să aibă acum la fel de puţine ezitări în a interveni dacă evoluţiile islamist fudamentaliste nu sunt imediat potolite.

Foarte bine, dar cu asta s-au rezolvat problemele? Absolut deloc, pentru că, de fapt, se repune întrebarea dacă ţările din zonă sunt posibil de guvernat altfel decît prin existenţa unei armate care să joace rolul unui judecător suprem al politicii interne, supraveghind, analizând şi oferind verdict finale, deasupra legilor existente şi Constituţiei pe care o pot suspenda în orice clipă. Da, se poate răspunde, dacă se constată o ameninţare fundamental la valorile naţionale.

Cazul Egiptului, unde, din nou, organizaţia Fraţilor Musulmani este pusă la zid, liderii arestaţi (deja sunt lansate 300 de mandate de arestare!) şi eventual judecaţi în regim de urgenţă. Revanşă politică şi istorică pentru Mubarak care exact asta făcuse şi în virtutea acestei credinţe îi vânase decenii de-a rândul pe islamişti…Mică victorie de imagine şi pentru Assad care afirmă că este vorba despre sfârşitul “islamismului politic”, trupele insurgenţilor sirieni având în componenţa lor mulţi luptători crescuţi direct la şoala ideologică a Fraţilor Musulmani, chiar în Siria.

Şi acum ce se va întâmpla? Numai pentru cine nu a trăit măcar o perioadă de timp oarecare în Orientul Mijlociu s-ar putea ca răspunsul să fie limpede, clar şi definitiv, adică cel dat cum de cancelariile occidentale privind organizarea în cel mai scurt timp a unor (alte) alegeri democratice, restaurarea Constituţiei, etc, etc. De fapt, Cutia Pandorei a fost acum definitiv deschisă. Este o greşeală tragică să ne închipuim că lucrurile au fost deja tranşate şi că suntem în etapa unui nou echilibru.

Dimpotrivă, spectrul unui război civil interconfesional este mai aproape ca niciodată într-o zonă foarte largă căci nimeni nu va abandona puterea sau aspiraţia la dobândirea puterii. Jocurile geopolitice globale pot fi contracarate de haosul real din teren şi de acutizarea intoleranţelor între comunităţile religioase. Intervenţia armatei a rezolvat poate o situaţie punctuală, dar, în spate, lupta va continua deoarece sunt implicate forţe puternice şi bine organizate, unităţi transnaţionale specializate în luptă de gherilă urbană, cu baze logistice din Nigeria sau Mali până în Afganistan şi Pakistan.

Evenimentele din Egipt şi poziţia extrem de prudentă şi rezervată a Occidentului (deja implicat politic şi militar în susţinerea forţelor opoziţiei siriene, forţe declarat islamist fundamentaliste, unele, cum este Al-Nousra, chiar membre de vază în Al-Qaeda) se constituie într-un precedent care transmite un mesaj evident: armata este liberă să intervină pentru a înlocui regimurile politice islamiste.

Acceptabil? Poate, dar există vreo garanţie, fie ea teoretică, asupra a ceea ce se va întâmpla în aceste spaţii istoric extrem de volatile şi curăţate printr-o operaţiune de forţă internă în condiţiile în care populaţia este împărţită în tabere deja ostile şi care vor începe să se fugărească una pe alta, aliemntate de tradiţia unei uri religioase multiseculare?

Din nefericire, aceasta este marea problemă. Totodată şi marea dilemma a unui Occident prins, mai mult ca niciodată, în plasa propriilor sale divergente în materie de politică externă şi de securitate potenţate aproape exclusiv de raţionamentele economice imediate şi de nevoia de a-şi păstra cu orice preţ aliaţi în zonele producătoare de petrol. Oricât de fragil şi instabili ar fi ei. Iar tancurile impunând democraţia pot fi şi ele, de la un anumit punct încolo, extrem de fragile şi instabile…