Trăsătura fundamentală a românilor este neîncrederea în oameni. Preocuparea pentru binele altora nu depăşeşte zona familiei, dar în mod ipocrit, românii îşi ascund sentimentele adevărate sub masca modestiei şi sacrificiului pentru alţii. Concluziile aparţin unuia dintre cele mai importante studii din ultima sută de ani, „Psihologia Poporului Roman. Profilul Psihologic al Românilor" - lucrare coordonată de psihologul clujean Daniel David. 

Odată cu criza refugiaţilor, care are loc în aceste zile la graniţele României, a fost spulberat şi mitul românilor ca popor ospitalier. Citind comentariile utlilizatorilor pe reţelele sociale la diferitele articole pe această temă, şi vorbind şi cu apropiaţi sau cunoscuţi, mi-am dat seama că ospitalitatea şi generozitatea cu care ne caracterizăm atât de uşor nu e decât o mare minciună, devenită semi-adevăr doar pentru că a fost repetată la nesfârşit, fără a fi însă pusă vreodată în practică într-o situaţie de criză.

Chiar la ora la care scriu aceste rânduri citesc cu uimire despre tragedia de pe autostrada austriacă, acolo unde 50 de migranţi au fost găsiţi sufocaţi într-un camion. Ceea ce mă şochează nu e neapărat vestea tragediei (deşi nici aceasta nu poate fi trecută cu vederea), ci faptul că şoferul camionului ar fi român. Cât cinism şi arivism în mentalul colectiv al acestui popor? Cu o mână să închizi poarta spre Europa şi cu cealaltă să-i jupoi de bani e un gest înfiorător, chiar şi pentru un popor atât de greu încercat de dilemele etice ale secolului trecut. 

Pe de altă parte, dar tot în acelaşi registru al cinismului, vicepremierul Gabriel Oprea, coordonatorul Comitetului pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, a declarat, cu puţin timp în urmă, că România „îşi va intensifica măsurile de securitate la graniţa cu Serbia”. De fapt, tot discursul vicepremierului, unul menit să ofere soluţii concrete în cazul în care ne bat refugiaţii în poartă, s-a concentrat pe aspectele de securitate naţională, menţionând, mai mult ca o paranteză, şi dimensiunea umanitară a fenomenului migraţiei prin Balcani. Asta în timp ce sârbii, vecinii noştri mai puţin europeni, şi-au construit întreaga strategie de abordare a problemei în jurul valorilor fundamental europene: demnitate, libertate, umanitate. Ca să nu mai vorbim de declaraţiile politicienilor europeni, la ani lumină de abordarea aleşilor de pe Dâmboviţa, care văd în evenimentele recente o „invazie a barbarilor". 

Declaraţii de acest gen influenţează enorm opinia publică. Dacă suficienţi formatori de opinie (politiceni, dar nu numai) vorbesc despre refugiaţi în termeni de „ameninţare la securitatea şi integritatea naţională”, „islamizarea Europei”, atunci ne vom întreba şi noi dacă chiar există cu adevărat un „noi” şi „ei”, nu? O să începem să ne gândim la aceşti oameni, mulţi femei şi copii, ca la o ameninţare, ca la „ceilalţi”, un fel de altă specie, care pun în pericol status quo-ul şi bunăstarea noastră colectivă.

Toate subtilităţile şi argumentele se pierd în limbajul otrăvit al celor care s-au grăbit să se năpustească asupra refugiaţilor cu o furie oarbă, într-o încercare disperată de a câştiga capital de imagine de pe urma exploatării sentimentului de adversitate în faţa alterităţii. Mulţi vor spune că e vorba de integrare, că aceşti „indivizi” nu vor fi niciodată europeni şi nu se vor integra în cultura noastră. De parcă identitatea europeană e atât de bine consolidată sau noi, românii, încă nu suntem în căutarea acesteia. Mai mult, chiar putem spune cu mâna pe inimă că Europa face tot ce-i stă în putere să-i integreze pe cei care vin din alte culturi? Care parte din ecuaţie dezamăgeşte pe care? O mamă cu copiii care fuge de ororile războiului din Siria şi refuză să se integreze sau noi, cei care nu-i dam nicio şansă să se integreze? 

Alţii, mai preocupaţi de aspectele spirituale ale bătrânului continent, vor aduce în discuţie argumentul religiei. „Creştinăteatea e în pericol!”, avertizează forumiştii, ca nişte adevăraţi experţi în sociologia religiei. În realitate, dacă cineva e cu adevărat interesat de statistici, şapte din primele zece ţări ca număr de atei sunt europene. Da, creştinătatea e în pericol de a fi ignorată chiar de către cei care compun însăşi fibra identităţii europene, cetăţenii săi. 

Sunt şi unii, lideri de opinie chiar, care susţin că aceşti refugiaţi vin spre Europa din cauza dificultăţilor economice şi n-ar trebui primiţi sub nicio formă. Din nou, limbajul contează enorm pentru că se creează o discrepanţă falsă între ei şi noi. Ne speriem unii de alţii şi asta face ca lucrurile să fie infinit mai complicate pentru ambele părţi implicate în această problemă. 

Aş vrea să fiu cât se poate de clar, ca unul care a fost în Siria, Serbia şi Ungaria în ultimele săptămâni şi care a petrecut timp îndelungat alături de aceşti oameni: aceasta nu este o migraţie cauzată de dificultăţi economice. Aceştia sunt oameni care fug din calea ororilor şi masacrelor din Siria, brutalităţilor şi abuzurilor din Afganistan şi Irak, dar şi a eşecului politic din alte state învecinate. Cine susţine că aceşti oameni sunt doar în căutarea unei vieţi mai bune e cel puţin cinic, ca să nu spun prost informat. Nimeni nu ar încerca să-şi rişte viaţa pe Marea Mediterană, în bărci improvizate, sau mergând sute de kilometri prin pădurile Balcanilor dacă viaţa nu i-ar fi cu adevărat pusă în pericol. 

Numărul celor ajunşi la porţile Europei în ultimele 12 luni reprezintă 0.027% din numărul total al populaţiei întregului continent. Aceasta nu este o invazie. Europa poate şi va reuşi să-i asimileze pe aceşti oameni.

Isteria anti-imigranţi nu trebuie să domine discursul public şi nici să ne reprezinte ca ţară. Majoritatea tăcută se poate face auzită. Cu cât mai mulţi dintre noi vor spune lucrurilor pe nume şi îi vor taxa pe politicieni pentru afirmaţiile nefundamentate, pentru falsa spaimă inoculată în mass-media şi pentru cinismul de care dau dovadă în aceste clipe, cu atât vom avea o şansă să ne uităm în oglinda istoriei peste ani şi ani fără să ne fie ruşine de intoleranţa noastră.