Summitul Trump-Kim: când războiul lung nu stă smirnă în faţa voinţei mai marilor lumii

Summitul de la Hanoi dintre preşedintele American Donald Turmp şi dictatorul nord-coreean Kim Jong un s-a încheiat înainte de a consuma întreg programul. A fost anulat prânzul de lucru, iar conferinţa de presă separată, de la final, a fost devansată, fiind mult mai superficială şi expeditivă.

Donald Trump a părut mai preocupat de a răspunde şi a minimaliza declaraţiile făcute timp de 6 ore la audierile din Congres de către fostul său avocat Michael Cohen decât de a intra în detaliile stopării summitului cu liderul nord-coreean.

De fapt, realitatea şi contextul au răbufnit şi au explodat în faţa liderului american, care s-a trezit că nu poate să depăşească blocajele doar prin voinţa sa de a încheia pacea în războiul lung din Coreea de Nord, de a denucleariza controlabil toate siturile cunoscute ale Phenianului şi de a diminua pas cu pas sancţiunile proporţional cu paşii denuclearizării. Mai mult, divergenţele au vizat şi alte teme conexe deschise în negociere despre care liderul nord-coreean Kim Jong un a afirmat că nu e pregătit să le abordeze.

Astfel că, cel de-al doilea summit SUA-Coreea de Nord s-a încheiat cu un fiasco, mai devreme decât trebuia, cu plecarea intempestivă a celor două delegaţii. E bine că măcar tumultuosul lider american nu a revenit la retorica sa colorată şi nediplomatică din trecut, astfel că lucrurile sunt încă în evoluţie, pe masă. Încrâncenarea şi încleştarea dinţilor a fost depăşită, zâmbetele şi chiar afirmaţiile diplomatice şi formale au apărut în pozele comune, dar de aici până la înţelegeri reale şi substanţiale convenite e drum lung.

Poate că în afaceri forcingul şi negocierea agresivă dau rezultate. Poate că rupturi în negocieri pot fi declanşate de mişcări abile de voinţă şi elemente inedite colaterale aduse pe masă. Când, însă, e vorba despre state şi relaţii internaţionale, abordările superficiale şi rapide sunt excepţii care vizează doar diplomaţiile mai puţin echipate. Ei bine, asta s-a întâmplat şi la Hanoi.

Pe de altă parte, liderul nord-coreean pare că se complace cel mai mult în reuniuni la acest nivel care-i aduc vizibilitate, imagine şi beneficii interne şi externe. De aceea, pentru el e mult mai simplă negocierea de dragul negocierii, tragerea de timp şi, respectiv, amânarea unor paşi de substanţă. Vizibilitatea şi imaginea aduc avantaje liderului de la Phenian, în măsura în care asemenea întâlniri goale de conţinut cu dictatorul nord-coreean aduc costuri de imagine şi prejudicii importante pentru Donald Trump. Devine transparent faptul că nivelul tehnic nu a ajuns la concluzii şi înţelegeri relevante, care să fie parafate de către zona politică la un asemenea summit şi au fost lăsate mult prea multe elemente în sarcina nivelului de vârf. Negocierile şi discuţiile nu ajunseseră la o maturitate suficientă iar numărul divergenţelor era extrem de mare şi în teme mult prea relevante pentru interesele fiecărei părţi pentru a putea fi depăşite la o masa de lucru.

De altfel, prăbuşirea negocierilor a fost preconizată chiar şi de orgoliosul şi pragmaticul Trump, care anunţa la sosirea la Hanoi că are răbdare, că lucrurile se fac încet, pas cu pas. Astfel, a putut diminua nivelul de aşteptare din ţară, dar şi pe cel de la Seul şi Tokyo sau din alte capitale, pentru a evita presiunea excesivă pe negocieri. Dar nici el nu se aştepta ca rezultatul să fie atât de puţin convingător, ba chiar cu perspectiva de a afecta cadrul de înţelegere stabilit pentru a putea derula negocierile.

FOTO EPA-EFE

Şi, din nou, pragmatismul şi experienţa sa în lumea afacerilor indică mai degrabă nevoia unor rezultate concrete, a unor obiective clare de atins, care să fie chiar realizate la fiecare etapă, motiv pentru care sterilitatea discuţiilor şi distanţele enorme dintre poziţiile părţilor au părut de-a dreptul inacceptabile, încât să marcheze şi gestul inamical şi radical al ridicării de la masa de negociere. Cu riscul major ca partenerul să nu mai revină niciodată la acea masă.

Războiul din Coreea e un război lung, datează de mai bine de 65 de ani, iar peste temele iniţiale caracteristice Războiului Rece, s-au adăugat pături succesive de neînţelegeri şi complexităţi după prăbuşirea Zidului Berlinului, după renaşterea Chinei, după proliferarea nucleară în Coreea de Nord prin reţeaua pakistaneză A. Q. Khan, dar mai ales după hârâielile moderne de la graniţa inter-coreeană. Nu mai vorbim despre complexitatea implicaţiilor unei Corei de Nord nucleare, cu capabilităţi ce ajung nu numai în Coreea de Sud, Japonia sau Guam, ci chiar pe continentul american, vizând interese americane.

Rezultatul reprezintă lecţii învăţate dure pentru hiper-optimiştii care anunţau perspective de semnare a unei declaraţii de încheiere a războiului Coreii sau a unei foi de parcurs a denuclearizării. Pentru un conflict în care celebrul general McArthur a propus utilizarea bombei nucleare – prima şi singura dată după al Doilea Război Mondial, la Hiroshima şi Nagasaki – o încheiere abruptă, rapidă, prin utilizarea unei pietre filosofale a negocierilor în forţă propuse de Donald Trump s-a dovedit o utopie. Din contra, perspectiva ţine mai degrabă de picătura chinezească, răbdarea şi avantajele tactice, folosirea contextului pentru paşi insignifianţi în drumul spre un acord real, care ameninţă să se lase aşteptat mult după încheierea mandatului, poate chiar a eventualelor mandate Trump. Asta pentru că realitatea şi contextul nu stau smirnă în faţa nici unui mai mare al lumii.