Suma tuturor spaimelor: definirea noii „linii roşii” în politica internaţională

Sub ochii noştri, în acest moment, se produce una dintre acele mişcări ciclice ale istoriei pe care lucrările de geopolitică le definesc drept „retrasarea zonelor de influenţă”.

S-a întâmplat mereu în istoria omenirii şi, mai aproape de memoria noastră, momentul esenţial în această linie a fost trasarea pe un şerveţel, pe un colţ de masă, la Yalta, a teritoriilor care aveau să fie controlate exclusiv de puterile învingătoare în cel de-al doilea Război Mondial, rezultatul fiind sinistra Cortină de Fier care a marcat apariţia fracturii esenţiale între cele două blocuri militare şi economice.

Cortina de Fier marca şi „linia roşie” a cărei depăşire implica imediat un  conflict militar extins; în această perspectivă s-au antrenat generaţii de ofiţeri de stat-major, de ambele părţi ale baricadei, s-au creat planuri amănunţite de atac şi contra-atac, s-au desenat şi fundamentat doctrine militare specifice, s-au creat în teren facilităţile necesare pentru a deservi forţele armate de intervenţie sau de securizare a teritoriului, au apărut organizaţii paramilitare special antrenate în vederea unei eventuale invazii....

Iată una dintre hărţile militare ale timpului nu foarte îndepărtat în care se imaginau liniile de invazie sovietică a Europei occidentale...

O logică binară de forţe care corespundea unei lumi bipolare a cărei stabilitate depindea exclusiv de raţionamentul disuasiunii nucleare, cel care, dacă vă amintiţi, era invocat ca absolut necesar pentru a împiedica cele două lumi să escaladeze conflictele existente dincolo de limita finală, cea care putea să transforme Planeta Pământ într-un morman de cenuşă.  

Crize însă au fost, teste pentru oamenii politici în a vedea cât de mult se puteau apropia de această limită şi care erau rezultatele pe care le puteau realmente obţine prin negocierile făcute sub presiunea enormă a unei explozii finale marcând intrarea în cel de-al Treilea Război Mondial. Iată, pentru memoria dumneavoastră, o altă imagine, cea a crizelor care au reprezentată o primejdie serioasă pentru pacea lumii..

Fiecare dintre aceste crize ale epociii contemporane s-a finalizat prin stabilirea unei noi„linii roşii”, geografice evident, dar şi la nivelul comportamentului şi aspiraţiilor politice de control de teritorii şi zone de influenţă. Iată de ce, după căderea Cortinei de Fier, marea întrebare în toate cancelariile politice ale lumii a fost de a se şti dacă în noul tip de ordine internaţională care se spera să fie caracterizat doar de principiile libertăţii regăsite în lumina principiilor democratice, aveau să mai apară asemenea linii de demarcaţie.

A existat pentru un timp iluzia că, având în SUA unica super-putere a lumii şi în situaţia de a a acţiona ca  un „jandarm mondial”, lucrurile aveau să se rezolve în acest sens, mai ales că toate statele provenite din fost imperiu sovietic şi sateliţilor săi, îşi manifestau deschis fie dorinţa de intrare în alianţele politice şi militare ale spaţiului euro-atlantic, fie să colaboreze deplin cu acestea pentru instaurarea unei lumi cu noi reguli de supravieţuire. În consecinţă, foarte puţini au fost cei care ascultau cu real interes mesajele continue ale Rusiei privind nevoia de negociere, în numele propriilor sale interese naţionale, ale extinderii în valuri succesive ale NATO şi UE către est, prezentate de Federaţia Rusă drept ameninţări directe la propria sa supravieţuire.

Raţiunile erau multiple: experţii occidentali vorbeau atunci despre Rusia drept o fostă super-putere militară, dotată cu armament învechit şi în mare parte inutilizabil, cu un moral al trupelor la un nivel foarte scăzut datorat condiţiilor economice mai mult decât precare şi lipsei de antrenament, dar şi problemelor socio-economice interne de mare anvergură. De unde concluzia logică asupra unei lipse de apetit real pentru aventuri militare externe sau gesturi de forţă majore sau cu o semnificaţie strategică globală. Imaginea de putere a lumii se recentra deci, la modul definitiv, pe cea a SUA şi misiunii sale globale de securitate.

...Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică şi militară a SUA în epoca de după Războiul Rece va fi să se asigure că nu se va permite apariţia nici unei supra-puteri rivale în Europa occidentală, în Asia sau în teritoriile fostei URSS. Acest document confidenţial este în favoarea ideii unei lumi dominate de o singură supraputere, a cărei poziţie poate fi perpetuată de un comportament constructiv şi de o forţă militară suficientă pentru a disuada orice ţară sau grup să pună sub semnul întrebării poziţia de lider a SUA...se sugerează că SUA pot lua în considerare şi extinderea angajamentelor de securitate către ţările Europei de Est şi de Vest, asemănător celor oferite Arabiei Saudite Kuweitului şi celorlalte state arabe din Golful Persic...

Defense Planning Guidance, Departamentul pentru Apărare al SUA, 1992 (condus în acel moment de Dick Cheney, devenit vice-preşedinte al SUA în perioada preşedenţiei lui George Bush Jr.)

De cealaltă parte însă, Federaţia Rusă îşi va stabili, treptat dar foarte limpede, propria sa doctrină de securitate naţională, răspuns direct la ideea că ar putea fi scoasă de la masa de joc a negocierilor prin pierderea statutului său de supra-putere şi, implicit, al influenţei asupra unor zone considerate ca vitale pentru supravieţuire.  În acest sens, Jean Geronimo (autorul unei cărţi excepţionale Gândirea strategică rusă – războiul călduţ pe tabla de şah eurasiatică) remarcă faptul că, în ciuda percepţiei occidentale din perioada imediat după căderea Cortinei de Fier,„recenta conjunctură mondială modifică percepţia rusă asupra vecinătăţii apropiate (regionale: spaţiul fost sovietic)  şi îndepărtat (internaţional: spaţiul eurasiatic). În acest sens, trebuie să reamintim că Rusia consideră în continuare Comunitatea Statelor Independente (CSI) drept propriul său spaţiu istoric, plasat doar sub propria sa tutelă politică. Să reamintim că CSI cuprinde 99% din teritoriul fostei URSS...şi reprezintă ultimul simbol politic al fostului imperiu comunist. În consecinţă, în continuarea spiritului politicii sovietice şi în calitate de supra-putere mondială cărei-i revin oarecare responsabilităţi, Moscova exrcită o gardă de securitate permenentă asupra acestui teritoriu asociată, uneori, cu o formă de paternalism protector în raport cu fostele republici sovietice... ”

Era inevitabil ca aceste două tipuri de viziuni caracterizate de foarte mulţi comentatori drept expresii ale unei gândiri moderne de tip post-imperial, să intre la un moment dat în colizune, încercând, de o parte şi de alta, să constituie o linie de demarcaţie care, în caz de transgresare, să fie considerată drept „încălcare a liniei roşii” să provoace măsuri diverse de retorsiune. Punctul vizibil de ciocnire este linia statelor considerate de UE drept parte a Parteneriatului Estic şi presupunând şi o viitoare previzibilă integrare pe termen lung în spaţiul euro-atantic. De cealaltă parte, Rusia defineşte mişcarea drept imposibil de acceptat din punctul de vedere al intereselor sale de securitate, aplicând o primă măsură ofensivă, anexarea Crimeei. Anulând astfel întregul edificul de securitate constuit prin Acordurile de la Helsinki care se bazau pe principiul inviolabilităţii frontierelor.

Apare însă un element nou. Mai precis reapare un tip de joc folosit, ca argument teoretic şi practic, de către Hitler pentru anexarea unor teritorii...La o zi după anexarea Crimeei, Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, a afirmat că Rusia va continua să protejeze cu toate puterile sale interesele conaţionalilor săi de oriunde s-ar afla ei. Nu a populaţiilor de origine sau limbă rusă, ci a conaţionalilor, termen care presupune recunoaşterea automată a unei cetăţenii ruse care le dă dreptul la o protecţie extinsă şi care, în caz de referendum, poate justifica acceptarea unei cereri de reunificare cu patria-mamă. Extensia precedentului din Crimeea este posibilă şi credibilă , iar dacă atenţia se îndreptată acum către Transnistria şi Găgăuzia. Mai există şi alte scenarii căci mai există şi în alte zone populaţii ruse care ar putea urma linia deschisă de referendumul organizat de separatiştii din Crimeea.

Desigur, acum, toată lumea priveşte cu mare îngrijorare la masarea de trupe ruseşti la graniţa de est a Ucrainei şi la raportul total disproporţionat de trupe în cazul unui conflict (probabil oare în cazul în care regiunile rusofone din sud-est îşi vor proclama şi ele independenţa?)... dar întrebarea este dacă situaţia nu poate servi drept detonator pentru mişcări similare şi în alte zone ale CSI. Mai ales, mare atenţie, în zona strategică de importanţă colosală a Mării Caspice.

Trimiţând, în consecinţă, spre următoarea etapă a unui posibil scenariu în care evenimentele la care asistăm acum să nu fie decât un preludiu prin care se intră în faza finală a marelui proiect de restructurare a ordinii mondiale şi rebalansare a axei de putere, fapt prevăzut atât de strategii americani cât şi cei de cei ruşi, anticipat corect şi de analiştii şcolii chineze. Căci, în definitiv, care este miza finală a acestui joc care, cu siguranţă, nu poate fi unul de tip win-win şi ar putea marca decisiv acest mileniu ? Despre aceasta, într-un material următor.