SUA +/- talibani: Operaţiunea „prietenul prietenului meu nu este mai demn de încredere decât duşmanul duşmanului meu“

Luptători talibani defilând îmbrăcaţi cu echipamente complete din depozitele capturate de la americani

Se succed confirmările că, după discursul lui Biden, Atotputernica Americă îşi deschide porţile pentru un nou tip de strategie de apărare în care s-ar putea să vedem cum ar fi silită de împrejurări să facă alianţe cu foşti inamici.

Şi la fel s-ar putea să vedem şi că aliaţii SUA din NATO sau din Coaliţia împotriva terorii să-şi modifice criteriile de desemnare a inamicului, ţesând propriile lor cadre mai mult sau mai puţin discrete pentru cooperare cu foştii duşmani de moarte. De ce nu, dacă se dovedeşte util?

Există - şi nu numai conceptual - deschiderea de a colabora cu talibanii? „Este posibil“, a răspuns ieri Generalul Mark Milley, preşedintele comitetului şefilor de stat-major, avându-l alături pe Lloyd Austin, Secretarul pentru Apărare, într-o conferinţă de presă comună. S-a şi întâmplat până acum, a adăugat Secretarul de stat, dorind însă să precizeze că a fost vorba „despre un număr foarte limitat de probleme“, toate privind episodul evacuării „atunci când eram în mijlocul panicii şi ne confruntam cu ameninţare în creştere“. A fost o linie de comunicaţie deschisă şi permanentă cu comandanţii talibani şi un schimb de informaţii despre situaţia din perimetrul imediat de securitate din jurul aeroportului şi despre apariţia unor ameninţări imediate.

Bine că a fost aşa deoarece devenise public evident că situaţia era extrem de gravă, iar americanii au avut nevoie de ajutorul direct al talibanilor pentru a închide câteva căi de acces şi, mai ales, pentru a împrăştia chiar cu focuri de armă, mulţimea de oameni care forţa cu disperare intrarea în aeroport şi, mai ales, respectând cu stricteţe angajamentul de non-combat americani/talibani. Până la urmă, având în vedere capacitatea de luptă dovedită a celor aproape 7000 de militari (majoritatea americani şi britanici), era strictă nevoie să apeleze la bunăvoinţa talibanilor pentru a putea evacua măcar ce a putut fi evacuat din Kabul. Nu mai aveau ce face. Ghinion.

Bun aşa, iată o nouă validare a înţelepciunii româneşti tradiţionale cum că „te faci frate cu dracul până ce treci puntea“. Dar întrebarea corectă este dacă ar fi vorba doar despre o chestiune complet circumstanţială sau, dimpotrivă, mulţi din lumea bună a Occidentului şi nu numai americanii, s-ar putea să descopere nevoia de talibani şi caz în care să opteze pentru o deschidere diplomatică şi numai către foştii duşmani care, după nevoi şi trebuinţe, ar putea să fie prezentaţi la un moment dat drept aliaţi indispensabili în lupta împotriva terorii. Poate greu de înţeles după ce, timp de 20 de ani, talibanii au fost demonizaţi mai rău decât adepţii vaccinării şi împotriva lor au luptat armatele reunite ale SUA+NATO.

De unde nevoia de recuperare a acestui inamic fără morală şi scrupule, vicios şi nemilos, cum spunea atât de frumos Secretarul american al Apărării? Răspunsul este simplu şi extrem de important de analizat în prisma acţiunilor viitoare împotriva mişcărilor teroriste.

Lecţia învăţată cu un cost teribil în Afganistan şi Irak este că acest tip de acţiuni, oricât de mare şi perfecţionată tehnologic ar fi forţa pe care o deplasezi, nu are şanse reale dacă nu se bazează pe o componentă reală din zonă, cu servicii de informaţii cu experienţă de luptă şi care să fie motivată de garanţii reale în ce priveşte interesele tale reale. Altfel, în majoritatea timpului, bombardezi pietre sau elimini unul sau mai mulţi lideri ai grupărilor teroriste, lăsând practic intacte structurile care acum s-au expandat pe teritorii vaste.

Colaborarea cu talibanii se impune ca necesitate militară? Poate, deoarece duşmanul comun al talibanilor şi al Occidentului se numeşte ISIS-K, cu structurile sale parte a reţelei internaţionale. Interesul este deopotrivă al americanilor şi talibanilor, dar şi al occidentalilor care văd cu stupoare că entitatea poliformă ISIS este departe, foarte departe chiar, să fie eradicată, aşa cum afirmaseră comunicatele de presă triumfătoare ale Coaliţiei. Problema este că occidentalilor nu le-au rămas surse credibile de informaţii în Afganistan. Aşa că talibanii vor fi rugaţi să ofere informaţii, fie direct pe liniile de acum, fie solicitând pakistanezilor, tadjicilor şi iranienilor să permită folosirea unora dintre propriile lor canale tradiţionale. Adică, aşa cum spunea atât de limpede Milley, un pact cu talibanii arată că „în război, ceea ce trebuie să faci pentru a reduce riscul la adresa misiunii şi a forţelor militare, nu e neapărat ceea ce vrei tu să se întâmple“.

Foarte interesante evoluţii. Cu atât mai interesante şi semnificative dacă într-adevăr se vor şi concretiza într-o acţiune pe termen lung pentru care talibanii să fi recompensaţi prin oferta clasică a „ajutorului pentru dezvoltare şi reconstrucţie“ american. Dar cu atât mai important va fi acest demers schiţat acum deoarece ar putea fi o imagine a ceea ce se pregăteşte pentru realitatea post SUA şi NATO din Irak Acolo unde, în teren, activează organizaţii teroriste cu efective de dimensiunile unor armate, în orice caz peste 100.000 de luptători super-antrenaţi pentru fiecare dintre cele relevante, poate chiar cu mult mai mult în cazul Hezbollahului local, parte a Forţelor de Mobilizare care sunt vârful acţiuni anti-americane şi anti-occidentale. Nici măcar nu mai se menţine foarte tare speranţa că, din nou, americanii ar putea să le mai promită ceva sărmanilor kurzilor, în speranţa că vor înghiţi din nou găluşca cu sprijinul aliatului american pentru un Kurdistan independent şi le vor servi iarăşi drept principală forţă proxy şi carne de tun în consecinţă. După retragerea occidentalilor din Irak, kurzii vor fi primul grup care să părăsească regiunea, fiind vânaţi atât de cei din ISIS, din Hezbollah şi, evident, de turcii care îşi menţin asaltul asupra zonelor kurde.

Occidentul va trebui să facă din nou un pact cu cineva şi, la o primă analiză, sunt puţini cei care ar putea prelua un control în zonă, începând cu Iranul care-şi pregăteşte de mult o asemenea mişcare. Dacă nu iese, rămâne soluţia atacurilor cu drone. Un cuţin cu două tăişuri. Mai bine să dorească talibanii să fie aliaţi în lupta împotriva terorii.

Adică, mai pe scurt, punct şi de la capăt. Noi suntem gata. Ei nu ştiau, noi ştim că prietenul prietenului meu nu este mai demn de încredere decât duşmanul duşmanului meu.