„Statul superficial“ versus „statul profund“: politicienii antisistem ameninţă democraţia

Atunci când populiştii dizolvă fundamentele societăţii civile, ei erodează aceleaşi mecanisme de apărare la care vor face apel pentru a-i proteja de abuzurile de putere din viitor.

Un val de populism a cuprins multe părţi ale lumii. Publicul marginalizat, atât de dreapta, cât şi de stânga, care crede că i s-a vândut o afacere proastă,  îşi afirmă influenţa. Cei care au pierdut beneficiile globalizării încearcă să-şi îmbunătăţească perspectivele economice. Alţii sunt motivaţi să înlocuiască normele sociale în vigoare cu altele care le reflectă mai bine sistemele personale de valori. Duşmanul comun – cel care este învinovăţit atunci când aşteptările mari nu le sunt îndeplinite – este infamul  „stat profund“ , elita amorfă de funcţionari publici care se ocupă cu afacerile naţiunii, notează revista Foreign Policy.

„Statul profund” în procesul Brexit

 Nicăieri acest lucru nu este mai evident ca în Marea Britanie, unde prim-ministrul Theresa May se confruntă cu o cădere în dizgraţie în Parlament, din cauza acordului său încheiat cu Uniunea Europeană privind Brexitul. Chiar înainte de votul din 15 ianuarie, pe care guvernul l-a pierdut cu o majoritate de 432 la 202 voturi, fostul secretar de Stat pentru Afaceri Externe, Boris Johnson, a prezis o reacţie publică vehementă în cazul în care Brexitul ar fi împiedicat. „Cred că poporul se va simţi trădat,” a avertizat Johnson, „şi cred că va crede că a fost o mare conspiraţie a statului profund din Regatul Unit, a oamenilor care conduc cu adevărat ţara, de a schimba votul din referendum.”

Londra este gata să părăsească Uniunea Europeană în martie, anul acesta, Johnson şi cei ca el, care susţin Brexitul, par să fi câştigat bătălia. Însă, confruntându-se cu un viitor nesigur , conducerea ţării este din nou în derută şi ar putea să piardă marele război. Oricât de legitime ar fi nemulţumirile lor, lumea ar trebui să se înţelepţească şi să asculte de un alt avertisment: Atenţie la neîndurătorul „stat superficial.”

Homo politicus este o rasă unică, conştientă pe deplin de moralitatea sa. Din momentul în care intră în ring, politicienii sunt programaţi să-şi exercite mandatele într-o cursă pentru a-şi îndeplini promisiunile înainte de expirarea timpului. Acest lucru este bun, desigur, pentru că publicul merită o reprezentare atentă care-şi urmăreşte până la capăt angajamentele.

Însă această condiţie poate avea efecte secundare periculoase. Deja predispuşi la grabă, oficialii aleşi se consideră pe ei înşişi agenţi ai schimbării, dornici să schimbe status quo-ul. Dorinţa lor de a avea un impact şi de a se diferenţia de restul mulţimii - o precondiţie pentru a câştiga un nou mandate - nu va fi îndeplinită dacă se vor prezenta drept campioni ai inerţiei. Este imperativ pentru ei să favorizeze o revizuire generală şi să nu ia în considerare memoria instituţională.

Aceste caracteristici pot constitui o mare forţă de a face bine. Preşedintele american Harry S. Truman a iniţiat Planul Marshall în 1947 pentru ajuta în reconstrucţia europeană de după război. Succesorul său, Dwight D. Eisenhower, a ajutat la formarea reţelei americane de autostrăzi interstatale. Însă democraţia se poate trezi în mare pericol atunci când spiritul revoluţiei este combinat cu vraja populismului. Alimentată de o dorinţă de a renunţa la orice are iz de elitism, avangarda antiinstituţională reprezintă un pericol la adresa oamenilor pe care se presupune că îşi doreşte să-i ridice.

 Abordarea lui Trump

 Au fost doi ani tumultoşi de când Donald Trump a ajuns la Casa Albă. Trump a atacat înţelepciunea convenţională, pe care o consideră invenţia tarată a unor birocraţi care urmăresc să-i blocheze agenda. Pe scena internaţională, una dintre „inovaţiile” sale nemaiîntâlnite a fost ambivalenţa referitoare la alianţele Statelor Unite, multe dintre ele fiind ţinte ale insultelor sale caracteristice. El a catalogat Uniunea Europeană ca „inamic” şi se arăta nedumerit în privinţa informaţiilor referitoare la retragerea Statelor Unite din NATO, alianţă pe care a numit-o „învechită.” 

Abordarea lui Trump s-a remarcat prin asprime şi lipsă de diplomaţie, dar adevărul este că scepticismul său nu este original. Pe cât de mult îl dispreţuieşte pe predecesorul său, Trump se mulează perfect pe administraţia Obama şi dispreţul său profund faţă de specialiştii în politică externă . Aleşii sunt, în general, reticenţi să accepte angajaţi moşteniţi, de provenienţă necunoscută sau ostilă. Şi nu este greu de înţeles preferinţa lor pentru angajaţi care le vin alături fără alianţe sau foşti stăpâni. Însă atunci când cei aleşi neutralizează serviciul public profesionist, ei subminează unul dintre cei mai importanţi agenţi ai succesului lor.

Statele Unite sunt partenere ale unor alianţe precum NATO pentru că ele contribuie la securitatea şi prosperitatea americanilor. SUA se implică în forumuri diplomatice precum ONU cu scopul de a insufla valori americane şi de a modela realitatea după propria imagine. Acestea nu sunt, contrar convingerilor preşedintelui Trump, simple demersuri altruiste în care Washingtonul cheltuieşte mulţi bani fără să primească servicii echivalente. În mod ironic, ele reprezintă chiar adevărata definiţie a sloganului „America First” ( America înainte de toate)- şi sunt duse la îndeplinire de oamenii care sunt împuterniciţi de către poprul american, ca să menţină aceste înţelegeri, numiţi de unii „statul profund”.

Netanyahu şi alegerile din Israel

Israelul, care va avea alegeri legislative pe 9 aprilie, reprezintă alt teatru în care acest fir narativ autodistructiv al complotului birocratic este prevalent. Unii s-au referit la votul care va urma ca la „alegeri Seinfeld” –un vot despre nimic anume - însă se înşeală. Evenimentul este văzut ca un referendum privind capacitatea premierului în exerciţiu Benjamin Netanyahu de a deţine în continuare puterea şi, pe termen lung, privind rolul instituţiilor venerate ale statului israelian.

Un nor negru atârnă deasupra lui Netanyahu, care se confruntă cu acuzaţii de mită şi abuz de putere aflate pe rol. Răspunsul său a fost un atac frontal la adresa poliţiei israeliene, a presei şi a procurorului general - stâlpi ai democraţiei Israelului - a căror legitimitate este acum ţinta unei campanii de denigrare din partea premierului israelian şi a aliaţilor săi.

Problema securităţii Israelului s-a înrăutăţit de când Statele Unite şi-au anunţat intenţia de a se retrage din Siria, însă zgomotul campaniei electorale acoperă cu succes aproape toate referirile la acest fapt. 

Diferenţele ideologice profunde au căzut în planul doi şi întâietate au teme precum proprietatea, adevărul sau civismul. Propriul partid al lui Netanyahu, Likud, a cumpărat spaţiu pe panouri publicitare de-a lungul autostrăzilor, pentru a afişa un montaj foto ce arată chipurile a patru jurnalişti, însoţite de mesajul „nu ei vor decide, tu vei decide”, sugerând că presa vrea să saboteze voinţa publică.

A existat şi o injectare de talent proaspăt în sfera politică, însă discuţiile animate legate de posibile fuziuni şi achiziţii s-au concentrat aproape exclusiv pe problema proverbialului stat profund, şi anume dacă acesta îşi exercită funcţia care trebuie sau încearcă să răstoarne un guvern în funcţie.

Această situaţie nu este în interesul pe termen lung al Israelului. Strategia lui Netanyahu îi poate îmbunătăţi şansele de recâştigare a controlului, însă muşcă din infrastructura de susţinere a statului democratic, slăbindu-i integritatea. Şi expune lipsa de viziune a populismului. Atunci când populiştii dizolvă fundamentele societăţii civile, ei erodează aceleaşi mecanisme de apărare la care vor face apel pentru a-i proteja de abuzurile de putere din viitor.

Nu există o cohortă de agitatori ai „statului profund”, care urzesc o conspiraţie pentru a smulge autoritatea de la aleşii poporului. Însă există un grup dedicat de oameni care au făcut o vocaţie din serviciul public şi care şi-au pus capacităţile şi cunoştinţele în slujba continuităţii administrative. Eforturile lor nu încurcă munca decidenţilor politici aleşi, ci o facilitează.

Nimeni nu a înţeles această simbioză dintre eşaloanele politic şi profesional mai bine decât Churchill. „Miniştrii nesăbuiţi sunt protejaţi de ei înşişi, miniştrii violenţi sunt îmblânziţi, miniştrii timizi sunt încurajaţi şi îndrumaţi,” a spus el referindu-se la misiunea indispensabilă dusă la capăt de funcţionarii publici ai Marii Britanii.