Produs al unui conflict asimetric, atentatul terorist este, în esenţa sa, mai degrabă o activitate de PR decât o manevră militară. Dimensiunea politică este cea care face diferenţa între simpla atrocitate criminală şi actul terorist. Un act de violenţă, indiferent de magnitudinea sa, care nu are un scop politic, nu are drept ţintă populaţia civilă şi nu este condus de un agent non-statal nu este, în general, asimilat unui act terorist.

Emergenenţa pe scena politică internaţională a Statului Islamic (sub diversele sale denumiri: Islamic State of Iraq and the Levant, Islamic State of Iraq and Syria, Islamic State of Iraq and ash-Sham) începe să atace inclusiv această percepţie a actului terorist. Dacă în trecutul nu prea îndepărtat în declaraţiile politice ale unor conducători de state apăreau expresii ca Stat teorist sau Stat Sponsor al Terorismului valoarea unor astfel de aserţiuni se plasa undeva în zona gri dintre realitate şi strategie de comunicare politică. Să nu uităm, vrăjiţi fiind de schimbarea relativ recentă a peisajului conflictual internaţional, că nenumărate state au sponsorizat acţiuni ce pot fi clasate drept teroriste incluzând nu doar eternele vinovate: Lybia, Iran, Coreea de Nord. Dacă ar fi să luăm doar perioada Războiulului Rece vom găsi o serie întreagă de operaţiuni, convenţional numite clandestine, iniţiate de state (printre care şi România) şi care sunt similare în mod şi scop cu cele întreprinse de vinovaţii de serviciu.

Apariţia Statului Islamic (ad-Dawlah al-Islāmiyah, abreviat în continuare IS) confuzează oarecum lucrurile. În sistemele de referinţă occidentale (dar nu numai) IS rămâne o organizaţie teroristă. Dincolo de pretenţiile bombastic exprimate ale liderilor săi care îl descriu ca pe un califat mondial realitatea din teren este cel puţin ambivalentă. IS controlează şi administrează vaste teritorii trans-frontaliere, are o formă de guvernământ, o formă de taxare şi o armată. Pe de altă parte, dincolo de lipsa recunoaşterii internaţionale şi absenţa multor ingrediente necesare unei statalităţi viabile, IS este un conglomerat ce transcede simpla clasificare ca organizaţie.

Originea ISIS, un traficant de droguri şi proxenet

Abu Musab al-Zaqawi (pe numele primit la naştere Ahmad Fadhil Nazzal al-Khalaylah - foto) era un iordanian dintr-o familie de beduini în mod tradiţional loiali regatului Haşemit. Un tânăr fără prea mari ambiţii şi cu o înzestrare academică modestă în momentul ei de glorie Ahmad era departe de idealul unui lider religios: traficant de alcool şi droguri, iar după unele surse şi proxenet. Cu siguranţă primul stagiu în sistemul penitenciar îl face pentru posesie de droguri şi violenţă sexuală. Mama sa, în speranţa unei reabilitări, il obligă pe tânărul Ahmad să se înscrie la cursurile religioase oferite de moscheea Al-Husayn Ben Ali din Amman.

Reorientarea fiului aflat pe calea pierzaniei îl salvează pe Ahmad de o moarte prematură sau o viaţă traită printre criminalii de drept comun şi il propulsează, doua decenii mai târziu, ca un vârf de lance al terorismului global. Descoperirea religiei de către tânarul Ahmad îi schimbă viaţa nu doar acestuia ci şi a altor sute de mii. La aceste cursuri religioase audiate la moscheea Al-Husayn Ben Ali din Amman lui Ahmad Islamul îi este prezentat sub o formă revolutionară, radicală: Salafismul. Cu origini în secolul 13, salafismul este o formă de înţelegere a Islamului, specifică confesiunii Sunni, care propune o întelegere literală a Qur’an-ului nu doar în chestiuni de practică religioasă, ci şi în ceea ce ţine de economie, jurisprudenţă sau politică. Primul şi cel mai evident adversar al salafismului devine astfel secularismul, indiferent de forma pe care o îmbracă. Pentru a pune în context politic modern ceea ce salafiştii îşi propun să realizeze este exact opusul a ceea ce, în 1923 Mustafa Kemal (cunoscut mai ales ca Ataturk) a realizat şi anume abolirea califatului şi prin instituirea Diyanet (oficiul afacerilor religioase) subordonarea şi controlul activităţii religioase de către stat. Motivul pentru care am adus acest exemplu în atenţie nu este doar nevoia de analogie inversă. Dacă este să urmarim atent istoria extrem de recentă a Turciei, sub preşedinţia lui Recep Tayyip Erdoğan, s-ar putea să avem surpriza unei încete , ar sigure călatorii în direcţia opusă, călatorie ghidată tocmai de Diyanet. Cum spun englezii: Watch this space.

Pentru un tânăr certat cu legea şi cu evidente porniri violente îmbraţişarea Islamului nu se întâmplă prin renunţarea la aceste porniri ci prin reorientarea acestora. Mijloacele în sine nu sunt cele condamnate şi la care Ahmad renunţă; doar scopul utilizării acestora este abandonat. Furia şi frustrarea sunt în cele din urma canalizate şi nu lăsate difuze.

Cu redescoperirea Islamului, tânărul Ahmad nu devine un om mai bun; devine doar un criminal cu doctrină. Cum se va vedea mai târziu, din această cauză, unul cu mult mai eficient.

Anul 1989 îl găseşte pe tânărul Ahmad in Afghanistan martor a două înfrângeri: cea a Armatei Roşii de către mujahideen si cea personală cauzată de ratarea războiului. Rebel fără cauză în Afghanistan, al-Zarqawi (adică cel născut în Zarqa) se întoarce în Iordania. Radicalizat deja la nivel de militant, Ahmad este prins şi condamnat în 1994 la 15 ani de închisoare pentru apartenenţă la grup terorist şi posesie de arme. Dacă perioada petrecută in Afghanistan şi educaţia primită la moscheea Al-Husayn Ben Ali i-au fost o adevărată şcoală, închisoarea de maximă securitate, Swaqa, devine „universitatea” sa.  Eliberat în urma unei amnistii generale anul 1999 îl găseşte pe al-Zarqawi din nou în Afghanistan, de data aceasta în căutarea lui Osama bin Laden.

Spectatorului evenimentelor petrecute în special în Orientul Mijlociu în ultimii zece ani îi poate fi uşor iertată confuzia între diverşii actori care macină azi Syria şi Iraq ba chiar îi poate fi înţeleasă uşor şi dorinţa de a se refugia în cea mai facilă teorie a conspiraţiei (respinsă la fel de vehement de ambele tabere) a unui complot israelian menit să destabilizeze lumea arabă. Fără îndoială ca o astfel de dorinţă există în mod manifest în politica Aman şi Mossad însă uneori, evenimentele, lăsate să-şi urmeze cursul propriu, oferă cadouri neaşteptate celor ce îşi permit să aştepte. O privire rapidă în direcţia evenimentelor din această primăvară din Yemen poate oferi direcţia potrivită.